5,747 matches
-
spre baraj. Nu l-am cunoscut pe moș Dumitrache. A fost pentru mine doar un personaj despre care știam că a lucrat la moșia boierului cu bunicul meu. Bunicul meu a fost vizitiul boierului, umbla în uniformă scrobită și purta mănuși albe, era elevat și vânjos, vorbea frumos cu toată lumea și era iubit sau poate doar temut de mulți. Moș Dumitrache era paznic al recoltelor boierului, cred că se numea vătaf ...Era dur cu oamenii satului, purta un bici din piele
Dacă aş putea străbate timpul by Dorina Neculce () [Corola-publishinghouse/Imaginative/775_a_1498]
-
n-a fugit destul de departe, de vreme ce l-a ajuns și acolo, în nostalgia senilității, amintirea tatălui, plutind pe canalele orașului devastat de teroare. L-au ajuns, iată, pe paraliticul argentinian Claudiu amintirile, zilele de demult când umbla să-și cumpere mănuși albe de mire, în timp ce hoitul tatălui plutea pe canale, dăruit vidanjorilor, la gura de vărsare, între deșeurile orașului. Dacă i-ar aduna, în noua noapte de primăvară, pe toți frații pacienți, sute, o mie, mii, înșirați cu câte o torță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
lui bășcălioasă dintotdeauna, dar era palid, palid de tot. Ca un prunc privea, fără să clipească și fără să vadă, săracul Tolea. Vasile îmbrăcat în raglanul cafeniu, englezesc al lui dom’ doctor! Fular de mătase galbenă la gât, pălărie tare. Mănuși lungi, lungi, păroase. Ținuta de gală a lui conu’ Marga, când se punea în mare spectacol. Raglanul acela păros avea și un buzunar la piept, în stânga, sub rever, unde se afla nici mai mult, nici mai puțin decât batista albă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Domnul Vasile a rămas singur, cu torța în mână. Zâmbea, mulțumit. Torța lângă pulpanele raglanului. Liniște perfectă, noaptea perfectă. S-a auzit iarăși scârțâitul acela sâcâitor de uși ruginite. Stofa a început să ardă, de la pulpanele raglanului în sus. Apoi, mănușile. Apoi, fularul de mătase galbenă. Vasile încă zâmbea, când s-au auzit urletul muzicii și tam-tamul. Nătăfleață de Tolea înțepenise, nu era cine să oprească muzica. Fum, vedenii magnetice, mirosul arderii și al cenușii. Doar Tolea le vedea. Singur singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
să închidă dulapurile. Tocmai apăruse bătrânul Vancea, filozoful, cum să-i explici aiureala, tocmai lui, atât de sensibil, atât de sever în hainele sale severe, filozof comerciant de vinuri, tocmai acum, în asemenea împrejurări smintite. Dominic ridicase, nervos, una din mănușile superbe, de piele fină, care căzuse lângă canapea. Marcu Vancea tăcea. Nu răspundea, tăcea ca un mort. Fiul se rotise, enervat, spre dulapul care scârțâia, dar nu ridicase privirea. Rămăsese cu privirea în locul de unde ridicase mănușa elegantă, a elegantului oaspete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
ridicase, nervos, una din mănușile superbe, de piele fină, care căzuse lângă canapea. Marcu Vancea tăcea. Nu răspundea, tăcea ca un mort. Fiul se rotise, enervat, spre dulapul care scârțâia, dar nu ridicase privirea. Rămăsese cu privirea în locul de unde ridicase mănușa elegantă, a elegantului oaspete. Aștepta și cealaltă, perechea, semn că ar putea porni. Dardura prea mult așteptarea, se rotise spre dulapuri, avansă spre ușă, continuând să bodogănească. Știa că fantoma se afla în spatele său, îmbrăcată la fel ca dânsul, până în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
dezgustat de ceea ce spunea, scuipa cuvintele, bucuros că sunt doar câteva, că nu are de spus mai mult. A rămas cu privirea spre dulap, dar mâna înmănușată scotocea în buzunarele elegantului pardesiu, să găsească pastilele. Apoi și-a pipăit cu mănușa barba crescută. De câteva zile, nu se mai bărbierise și nici nu ieșise din cameră. Se tot pregătise pentru momentul decisiv. În sfârșit, să tot privești... dar nu se putea desprinde. Aștepta ca musafirul să pornească primul, să-i deschidă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
ca un mort și a tot așteptat așa, încremenit, până s-a convins că nu mai era nimeni alături. În cameră nu se afla decât el, Tolea, îmbrăcat în raglanul cafeniu, englezesc, al filozofului. Fular de mătase albastră la gât. Mănuși lungi lungi păroase. Raglanul acela păros, cu buzunarul la piept în stânga, sub rever, pentru batistă. Într-adevăr, avea în buzunarul de la piept scrisoarea apretată, cum se cuvenea. Mai și zâmbea, nătângul Tolea, cu toți dinții aceia perfecți, mari și albi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
dispărut cu toții. Dominic a rămas singur cu torța sa în mână, blând, mulțumit. Torța la pulpanele raglanului. O liniște perfectă, de vis. S-a auzit iarăși mieunatul acela, scârțâitul acela sâcâitor de uși ruginite. Cerul ardea, stofa începuse să ardă, mănușile, mătasea de la gât. Domnul Dominic încă zâmbea când s-a auzit așa, undeva, un urlet de câine nocturn. Fum, vedenii magnetice. Doar nătăfleață Tolea le vedea și n-avea putere să le întrerupă. N-avea putere să clipească, în fața imaginii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Pe vremuri, avea părul bogat și lung, revărsat; era fardată, purta bijuterii masive, câte un inel pe fiecare deget, și se îmbrăca flamboaiant, inventiv și neortodox: cizme de piele verde și papuci chinezești, jachete de motociclist și fuste de mătase, mănuși de dantelă și eșarfe țipătoare, un stil pe jumătate punk, pe jumătate elegant care părea să exprime spiritul ei tineresc și sfidător. Acum, prin comparație, arăta de-a dreptul îngrijit. Părul îi era aranjat într-o tunsoare scurtă; nu avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2244_a_3569]
-
pe umăr o poșetă argintie pur ornamentală, în care n-ar putea să încapă mai mult de un mic telefon mobil sau de țigările din care a apucat să fumeze una întreagă așteptând autobuzul în stație la Apaca. Afară poartă mănuși negre, dar în metrou am apucat să-i studiez și mâinile, cu unghii nevopsite, doar eventual lăcuite. Nu pot să nu-mi amintesc de Femeia în roșu, romanul celor trei optzeciști - dacă nu mă înșel, era tot romanul unei urmăriri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
asta... dar nu trebuie să ne avântăm cu capul înainte. — Aha, spun încet. Înțeleg. — Așa că vezi cum te simți azi... și mai vorbim diseară. OK? — OK, zic și‑mi termin cafeaua gânditoare. O să‑i arăt lui Luke că mă potrivesc mănușă cu orașul ăsta. O să‑i arăt că pot să fiu o newyorkeză autentică. O să mă duc la sală și pe urmă o să beau o chestie din aia cu tărâțe pentru sănătate și pe urmă poate... împușc pe cineva? Sau poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
în același timp, cel mai bun prieten și cel mai înverșunat dușman. A ajutat-o și a trădat-o. Cândva, i-a fost mentor și confident. În timpul Revoluției Culturale au devenit tovarăși de arme. Au lucrat mână în mână, cu mănuși. Ați auzit vreodată legenda în care specii diferite de lupi își unesc forțele ca să prade vite? Kang Sheng și fata sunt din aceeași provincie, din Shan-dong. Nu doar atât, cum vor descoperi cu uimire, sunt chiar din același oraș. Fata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
bicicleta, n-ai nimic altceva de văzut decâtumbra acelorași uniforme SS În aceleași bine știute vitrine, mergi fără teamă, n-ai să auzi nimic altceva decât cadența cizmelor, pocnetul tocurilor lipite, strigătul scurt, automobilul cu difuzor a dat colțul, o mănușă albă dirijează Învălmășeala trotuarului spre care Îți târăști bicicleta, fă-te că nu-l observi pe civilul postat lângă vitrina cofetăriei cu mâinile la spate, Împinge-ți mai repede bicicleta spre locul arătat, grăbește-te, grăbește... La vremea aceea, foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
Înhăitase cu Horst, băiatul cel mare al Gauleiterului. — ...Ce prostii! Bunica a luat caietul cu diferite scrisuri și cerneluri diferite - oare câte personalități ascundea Walter În el pe atunci? - și l-a aruncat În sobă. Pe urmă și-a pus mănușile de lemne, a luat sticla de gaz, l-a udat, l-a acoperit cu cărbuni și a aruncat chibritul. Ai stat ciucită În fața sobei până când pălălaia dinăuntru s-a transformat În limbi tot mai mici care, cu ultimul trosnet mic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
ce mare figură era când Încă mai pierdea vremea pe aici În Îndepărtata lui copilărie, o să iasă din vamă ultimul, penultimul. Și chiar așa a și fost! A mai ieșit după el doar una, arăta ca În Vizita bătrânei doamne, mănuși, pălărie, s-a uitat crunt, În dreapta, În stânga, era pulbere că fanfara orașului n-a venit s-o aștepte. Și hop, apare și o față dubioasă, cu un carton mototolit, pătat, scris de mână, cu litere strâmbe și o Înhață pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
sigură că e mai tânăr! — Mai bătrân! — Mai scund! — Mai gras! -- Mai chel! — Cu totul altfel mi l-am imaginat! Cu pălărie de pai, trenchcoat, baston. — Redingotă, melon, monoclu, umbrelă neagră... — Smoking! Papillon! * — Ultima care a ieșit, baba aia, cu mănuși, pălărie, este sau nu nevasta lui, spune? — Prezentabilă! — Oribilă, vrei să spui... Pentru vârsta ei, o femeie bine.. — La vârsta ei, frumoasă, urâtă, nu mai contează! Important este că e bătrână! Eu m-aș fi dus să vorbesc cu nevasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
am dus să Îl perii? — Victor l-a văzut pe bulgari, la televizor, la un meci lângă regele Spaniei. — Era În primul rând, lângă o parașută! * Dar acum nu mai era posibil nici un dubiu, pe ultima ieșită, bătrâna doamnă cu mănuși și pălărie, o Înconjura un grup Întreg de tinere copile, iar În fața lor sta singur el, un angelic discoman reformat, cu ochelarii lui meseriași și costumul alb plin de buzunare și fermoare, geanta de voiaj pe umăr, atât. Valizele trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
că până și fiica lor ispășea, la rândul ei, „păcatele lui Anton”: fraza asta m-a indignat, dar am renunțat să deschid orice discuție pe tema ei, fiindcă mă grăbeam. * Colțurile gurii i-au căzut a dezaprobare. O deranjează și mănușile la condus, Își simte palmele umede. E cald, e Încă vară, totuși ar putea să le scoată. Dar spiritul ei ordonat o Îndeamnă să mai aibă răbdare, o să se lase seara. Trebuie să aibă răbdare. Și o să aibă. — Deduc că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
orânduite pe rafturi, lângă perete. Marioritza își alese un șoim călător. De fapt, șoimul o alesese pe ea. De când pășise în acele odăi, el întorsese capul spre ea, apoi o urmărise tot timpul și se așezase imediat pe vechea ei mănușă din piele roșie, cu întărituri de oțel, folosită la vânătorile din Corsica și, mai apoi, din Franța. Acceptase și cele câteva bucățele de carne crudă oferite, apucându-le din mâna ei cu multă delicatețe. După fiecare înghițitură se oprea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mult decât incertă. Calendele grecești. Își înghiți oftatul. Da... Cam așa stau lucrurile... Mă pune pe gânduri, însă, intenția Marelui Komandir de a continua războiul. Așa mi se pare mie. Sau mă înșel? Manuc tăcea. Mângâia aripile șoimiței albe de pe mănușa lui. Era o excelentă vânătoriță. Pentru ea, prințul comandase cel mai frumos capișon din marochin, cu motive orientale aurii. Îi prinsese de picior un zurgălău din aur și un inel pe care erau gravate cuvintele: Aparțin lui Manuc Bei. ― Generalii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
lăsase instrucțiuni precise pentru primirea plenipotențiarilor ruși și turci. Bucătarii începuseră deja să pregătească multe și rafinate feluri. Dineul se anunța grandios. În salonul restaurantului, reflexele vitraliilor desenau forme geometrice divers colorate pe fiecare masă. Ospătari apretați și aferați, cu mănuși impecabile, controlau atent farfuriile, tacâmurile și înălțau turnuri de pahare pentru șampanie. Cei din subordine ștergeau, înlocuiau, rearanjau, executând orice indicație pe loc și în tăcere. Fuseseră comandate noi fețe de masă, vaze, seturi întregi de pahare pentru șampanie, sfeșnice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
la nebunie, dar presupun că ăsta-i numele de scenă. Poate mai ai și altul. — Toți îmi spun Vandam și mi-ar place ca și tu... Chiar ți se potrivește. Ai niște mușchi pe tine... Îl complimenta, se purta cu mănuși. Să nu care cumva să-l sperie și să plece. El venise, desigur, ca să continue ce începuseră în noaptea aceea, și poate că gândul ei ascuns îl chemase, ca să-i împrospăteze acel curaj al vieții care, de o vreme, i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]
-
obicei, după sesiunea de seară lucrurile se cam precipitau. Oamenii voiau să ajungă acasă cât mai repede și să se trântească În fața televizorului, după ce-și câștigaseră cinstit odihna. Linda, care administra sala cu o mână de fier Într-o mănușă de zale, tocmai prindea cu un bold un anunț pe avizierul uriaș ce se Întindea pe una dintre laturile recepției. Aș fi Încercat să mă Întorc din drum, dar mă zărise deja și avea genul acela de privire care te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2136_a_3461]
-
și mi-o puse În palmă. — Lucrezi la ceva În prezent? — Da, uitați..., am indicat eu către masa de bucătărie cu o fluturare a mâinii. Țăcăni pe tocuri până acolo, evitând cu dexteritate o mască de sudură, o pereche de mănuși de lucru ca vai de mama lor și o cheie de piulițe, și examină desenele pentru Fiica Chestiei, cu un interes măgulitor. — Mm, da, foarte contemporan, zise ea. Cam cât de mare ar fi? Adică, ar fi mare? Știi tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2136_a_3461]