4,818 matches
-
implica: - refuzul realității (atunci când copilul înlocuiește cu o acțiune o realitate externă neplăcută, ce generează angoasă sau o scădere a stimei de sine); - refuzul afectului (atunci când subiectul acceptă realitatea, dar neagă/refuză sentimentele asociate acesteia); - refuzul în fantezie (atunci când realitatea neplăcută este înlocuită cu o fantezie plăcută în care acțiunea nu este obligatorie). Sandler amintește că, atunci când e vorba de o linie de dezvoltare, pașii făcuți anterior nu dispar. Or, cum nu este deloc sigur că refuzul în fantezie se petrece
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
doar patologia legată de absența mecanismului afirmării de sine prin exprimarea sentimentelor, nici un aspect negativ nefiind asociat prezenței lui, cu două rezerve: exprimarea sentimentelor trebuie să nu fie confundată cu agresivitatea și să fie evitată atunci când ar putea antrena consecințe neplăcute. Putem remarca totuși că o exteriorizare excesivă a sentimentelor este semnul unui anume egocentrism, apropiații unei persoane care abuzează de acest mecanism putând prefera o comunicare mai puțin constantă. Prin urmare, există o distanță optimă ce trebuie menținută. Dat fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
transformarea pasivității în activitate, dar într-un domeniu neobișnuit - acela al viitorului. Freud (1931/1985), precum și A. Freud (1936/1993) au descris reacțiile unor copii care, ieșind din cabinetul dentistului sau de la medic, se joacă reproducând pe alți copii experiența neplăcută pe care tocmai au trăit-o. În ceea ce-l privește, Sandler (1965/1973) a observat o formă particulară de anticipare, pe care el o numește anticipare prin acțiune. Copilul intervine asupra propriului corp, în mod real sau simbolic, printr-o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
care tocmai au trăit-o. În ceea ce-l privește, Sandler (1965/1973) a observat o formă particulară de anticipare, pe care el o numește anticipare prin acțiune. Copilul intervine asupra propriului corp, în mod real sau simbolic, printr-o intervenție neplăcută pe care urmează să o suporte. De pildă, el se va juca de-a operația de amigdale chiar înainte de a fi operat în realitate. În special în acest caz, anticiparea, care tinde să înlăture un traumatism viitor, poate fi comparată
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
să fie inversul celei dintâi pentru a putea fi eficientă. Sau, așa cum susține Fenichel (1945/1953), acțiunea este repetată în mod identic, dar într-o stare de spirit contrară celei care însoțea prima acțiune. - În a treia formă, o experiență neplăcută este repetată prin inversarea rolurilor, fiind astfel anulată. Freud (1931/1985) privește această a treia formă cu anumite rezerve, din moment ce scrie că ea reprezintă, „într-un anume fel, o anulare a acestei experiențe”. De fapt, acest tip de anulare a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
adjectivul „retroactivă”) cu aproximativ 15 ani în urmă, într-un fragment din studiul „Omul cu șobolani” (1909b/1979). Numeroși autori au văzut aici o ilustrare avant la lettre a acestui mecanism. Mai târziu, în 1931, Freud evocă anularea unei experiențe neplăcute la copil, iar în 1936 face o ultimă aluzie la acest mecanism, descriind conduita de anulare a regelui Boabdil (vezi infra, p. 156). Prin urmare, acest mecanism nu apare decât pe alocuri în opera lui Freud, dar a fost preluat
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
regimul ascetic pe care și-l impun unii adolescenți (în Blos, 1962/ 1967). Joyce reușise să-și mortifice toate cele cinci simțuri: vederea, ținându-și ochii în jos și abținându-se să întâlnească privirea vreunei femei; auzul, neevitând nici un zgomot neplăcut; simțul olfactiv, silindu-se să inspire mirosuri fetide; gustul, impunându-și frugalitatea. El își mortifica până și simțul tactil, căutând poziții inconfortabile și neluptând nici împotriva mâncărimilor, nici împotriva durerii. Contrar altor mecanisme de apărare, ascetismul adolescentului nu este deloc
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
altfel, a explicat confuzia în dialogurile sale cu Sandler (1985/1989). Să notăm că A. Freud face aluzie în lucrarea sa la denegarea sentimentelor la copil, considerată o denegare-apărare. Studiul lui Fenichel (1945/1953) despre „aptitudinea de a nega aspectele neplăcute ale realității” (definiție a refuzului!) începe prin aceeași greșeală de traducere, întrucât se intitulează „Denegarea”. Laplanche și Pontalis, ca și Widlöcher (1971-1972), care numește noțiunea „negare a reprezentării”, pun în evidență cele două sensuri ale denegării distinse de Freud, în timp ce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
că vidul provocat de expulzare declanșează un travaliu substitutiv de interiorizare. O asemenea transformare a obiectului extern în obiect intern presupune producerea unei sciziuni, care este tocmai mecanismul clivajului. Conform schemei deja clasice, ceea ce se proiectează în afară este ceva neplăcut, iar ceea ce este supus introiecției ține de plăcere. „Cum ajunge să iubească un obiect, îl și adoptă ca parte a eului său” (Ferenczi, 1909/1968). „Iată vocația obiectului extern (...), să devină un obiect intern, un «tovarăș interior»” (Sandler, 1985/1989
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
neliniștesc pe subiect 48. Discutarea definițieitc "Discutarea definiției" Atunci când avem în vedere această apărare, se pune de la bun început problema de a afla dacă înlăturarea este realizabilă, mai ales în situațiile foarte dificile. Dintotdeauna, indivizii care au trăit o experiență neplăcută au încercat înlăturarea, fără a-și face însă prea multe iluzii asupra șanselor de reușită. Încă din secolul al XVII-lea, Gracián (1684/ 1972) remarca faptul că tocmai de lucrurile care ar trebui uitate ne aducem cel mai bine aminte
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
îmblânzirea” pulsiunilor nu merge în mod cert până la a le face să dispară, astfel încât să nu se mai poată vorbi de ele niciodată. Istorictc "Istoric" Freud vorbește încă din 1895 despre tendința de a evita să te gândești la lucrurile neplăcute, etichetând-o drept apărare normală. La aceasta ajungem, explică el, „dirijându-ne gândurile spre alte subiecte”, dar, chiar dacă apariția în câmpul conștiinței a reprezentării intolerabile este rară, această reprezentare nu este întru totul dată uitării, ea putând oricând să iasă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
uitării, ea putând oricând să iasă la iveală (1895/ 1979). Freud reia ideea câțiva ani mai târziu, când subliniază că uitarea voluntară este o eventualitate curentă. Situația de conflict fiind foarte frecventă, eul încearcă adesea să se apere împotriva amintirilor neplăcute, fără ca acest efort să conducă la un clivaj al psihismului, ca la isterici (1910/1991). A. Freud (1936/1993) nu citează înlăturarea, care lipsește și din majoritatea studiilor consacrate mecanismelor de apărare. Totuși, între 1955 și 1980, mai mulți autori
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Freud însuși o subliniază (1894/1974): „Clivajul conținutului conștiinței este consecința unui act de voință al bolnavului” (în italic în text). Cum să distingem atunci între cele două apărări? Freud estimează că a vrea să expulzezi din gânduri un eveniment neplăcut nu este un act patologic și că anumite persoane reușesc această uitare intenționată păstrându-și sănătatea mentală. La isterici însă, această „uitare” nu poate rămâne conștientă și capătă accente patologice (1894/1974). Refularea n-ar fi așadar decât „excesul considerabil
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o mare varietate de situații intermediare. Din această perspectivă, anumite idei sau emoții respinse ar putea reintra fără probleme în câmpul conștiinței, în timp ce altele ar ajunge să fie refulate. Alunecarea se poate produce și dinspre înlăturare către refuz, întrucât realitatea neplăcută la care persoana nu vrea să se gândească este, în cele din urmă, pur și simplu negată. Iar afectele dureroase, controlate încontinuu, pot eventual să și dispară, ca în cazul izolării (Werman, 1985). În sfârșit, înlăturarea este foarte apropiată de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Pierre a exprimat corect dureroasa contradicție dintre ceea ce trăiește și ceea ce și-ar fi dorit. El justifică însă această opoziție printr-un motiv fals (dorința mulțimii). În aceste ultime două exemple, raționalizarea le-a permis subiecților să evite conștientizarea afectelor neplăcute - ilustrare a remarcei făcute de Widlöcher (1971-1972), care semnalează că în testele TAT și Rorschach subiectul poate utiliza raționalizarea pentru a legitima interpretarea pe care o dă unei planșe, fără a face legătura cu o anumită situație pe care planșa
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Reveria este autonomă în raport cu spațiul exterior: nici un obiect real nu joacă vreun rol în cadrul ei. Faure citează exemplul unor bolnavi suferind de halucinații care aud, unul pe Iulian Apostatul vorbindu-i din plapumă, iar celălalt, pendula sa povestindu-i întâmplări neplăcute. Așa ceva nu i se va întâmpla niciodată unui visător! Și dacă, prin nu știu ce hazard, un stimul senzorial ajunge să genereze reveria (madlena lui Proust), trecutul și prezentul rămân distincte în mintea visătorului diurn. La copil, reveria îmbracă de obicei forma
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Psihopatologia vieții cotidiene (1901/1973). Ar fi deci o eroare să punem refularea exclusiv pe seama istericilor. Potrivit lui Freud, „nimeni nu scapă de refulare” (1940/1967), iar în viața curentă, chiar și adultul normal practică politica struțului pentru a evita lucrurile neplăcute (1900/1967). Aspectul defensiv al refulării și frecventa sa nocivitate nu trebuie să ascundă existența unei refulări sănătoase, care scapă oricărui control conștient și nu provoacă nici o consecință neplăcută. A. Freud (în Sandler, 1985/1989) mărturisește că, în cartea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
chiar și adultul normal practică politica struțului pentru a evita lucrurile neplăcute (1900/1967). Aspectul defensiv al refulării și frecventa sa nocivitate nu trebuie să ascundă existența unei refulări sănătoase, care scapă oricărui control conștient și nu provoacă nici o consecință neplăcută. A. Freud (în Sandler, 1985/1989) mărturisește că, în cartea sa din 1936, a comis o eroare. După ce inițial considerase că refularea este cel mai puțin normal și cel mai patogen dintre mecanismele de apărare, ea a ajuns la concluzia
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
denegarea (Freud, 1925a/1987) ar fi un refuz verbal prilejuind o suspendare parțială a refulării, deci topic și economic superioară. Cu riscul unei gândiri globalizante, putem spune că, într-un anumit sens, orice mecanism de apărare, prin suprimarea a ceva neplăcut, aduce cu sine un refuz al realității (Sandler, 1985/1989). Iată de ce putem afirma că refuzul se sprijină pe contrainvestire: atunci când cineva exprimă cu orice preț revendicarea unei puteri absolute în fața unei pierderi sau a unui abandon, aceasta constituie contrapartida
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la pacienții săi o religiozitate sublimată (1925/1984). În ciuda tuturor acestor disensiuni, putem încheia discuția cu un punct în privința căruia există o cvasiunanimitate: fericirea pe care ți-o oferă sublimarea. Ea ne permite să evităm conflictul și frustrarea fără consecințe neplăcute, lucru care nu este valabil pentru cele mai multe dintre mecanismele de apărare (să ne gândim în special la neplăcerile provocate de întoarcerea elementului refulat...). Ba mai mult, activitățile sublimate sunt însoțite de o satisfacție deosebită, pe care unii autori nu ezită
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
surâde printre lacrimi” și „se naște din înăbușirea unei emoții”. Pe scurt, reușind să se amuze pe seama circumstanțelor defavorabile, subiectul evită dezvoltarea suferinței. Freud (1927a/1985) explică funcționarea acestui mecanism astfel: eul refuză să se lase copleșit de o realitate neplăcută și lansează lumii exterioare un fel de sfidare. El dovedește în acest fel că situațiile traumatizante îi pot provoca plăcere. Ca urmare, prin triumful narcisismului, eul își afirmă invincibilitatea „fără a abandona terenul sănătății psihice”, subliniază Freud, ceea ce diferențiază umorul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
nu mai vorbim despre umorul-apărare. Ne putem întreba, de asemenea, dacă umorul nu este cumva legat de izolare, de vreme ce blochează apariția unor afecte dureroase. În realitate, cele două apărări sunt diferite una de alta: în cazul umorului, persoana sesizează perfect neplăcutul situației, dar se distanțează în mod voluntar de el; în izolare însă, afectul nu ajunge în conștiința subiectului, dar rămâne activ, deși este deconectat, iar nocivitatea lui nu este eliminată. În schimb, umorul poate favoriza suprimarea unor sentimente sau amintiri
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
a altor viețuitoare trebuie privită și tratată cu atenție deosebită, prin asocierea comportării lor neobișnuite și concomitente, într un timp mai îndelungat și permanent, pentru a nu se ajunge la zvonuri și alarme false, care pot produce efecte negative mai neplăcute și mai mari chiar decât seismele însele prin provocarea de panică etc. În încheiere, o precizare absolut necesară: lucrarea de față nu se adresează specialiștilor, ci marelui public, având un caracter de informare și atenționare, spre a evita - pe cât posibil
SENZAŢIONALA CONSTATARE A UNOR RENUMIŢI SEISMOLOGI: ANIMALELE PREVESTESC CUTREMURELE! by VASILE VĂSÂI () [Corola-publishinghouse/Science/262_a_498]
-
conturile finale ar trebui să reprezinte o fereastră între lumea exterioară și organizație, astfel încât utilizatorii interesați să poată să primească o perspectivă clară a modului în care managementul se comportă și care este performanța acestuia, fără a putea avea surprize neplăcute mai târziu. Standardele etice stabilite de organizații reprezintă o preocupare permanentă, în vederea asigurării atingerii obiectivelor programate, care, odată elaborate, sunt aduse la cunoștința angajaților, precum și a persoanelor care pot contribui la definirea unei conduite acceptabile. În acest fel crește stabilitatea
Guvernanţa corporativă by Marcel Ghiță () [Corola-publishinghouse/Science/229_a_483]
-
care rămâne în urmă, făcând ca unul să biruiască asupra celuilalt. Numai astfel o creație este și adevărată și pedagogică. Metoda polemică cere însă o îngroșare a liniilor, caricatura în fine, în înțelesul nobil al cuvântului «șarje». Iată o vorbă neplăcută criticilor de modă veche, însă pe nedrept. «Caricatura» e posibilă și în bine și în rău (...). În limbajul critic, trebuie să distingem între caracter și tip ca două fețe ale aceleiași realități din alt unghi de vedere. Spunem despre un
Literatura în totalitarism by Ana Selejan () [Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]