3,259 matches
-
de Isaiia Răcăciuni), „Moment muzical” (F. Aderca), „Gura lumii” (anecdote), „Pagini vechi” (unde se reiau scrieri de Ion Ghica și A. I. Odobescu). Toate acestea întregesc imaginea unei publicații care, de excelent nivel literar în prima ei serie, plină de nerv polemic în a doua și vădind o fermă atitudine antifascistă și prodemocratică în a treia, s-a impus prin calitatea și insolitul ei, purtând pecetea de neșters a spiritului arghezian. Alți colaboratori: Otilia Cazimir, Al. O. Teodoreanu, Gala Galaction, Paul Zarifopol
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285739_a_287068]
-
pornind de la postulatul că Occidentul nu și-a epuizat potențialul creator și că, prin urmare, el se poate salva prin „trecerea de la un sistem de valori la altul”. Implicit, eseul poate fi interpretat - cum remarcă Marta Petreu - și ca replică polemică la Schimbarea la față a României (1936), dar și, posibil, la scepticismul celorlalte scrieri ale lui Emil Cioran (de pildă, Pe culmile disperării, 1934). În fine, Apărarea civilizației apare pe fundalul mai vechilor dezbateri despre „criza culturii”; potrivit lui Ț., cultura
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290186_a_291515]
-
care un fiu al lui Iacob, alt apostol (Lc. 6,16; Fapte 1,13); un frate al lui Isus (Mt. 13,55; Mc. 6,3); un Iuda Galileanul (Fapte 5,37) etc. Începând cu secolul al II-lea, odată cu detașarea polemică a creștinismului de matricea sa iudaică, numele „Isus” Începe să fie tot mai rar atribuit evreilor; compensativ, numele „Iuda” este evacuat din onomastica creștină. Chiar și astăzi, legislația germană, de pildă, interzice părinților să-și numească fiii „Iuda”, pentru a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
de „deicid”. Antiudaismul religios practicat de o serie de Părinți face din Iuda un simbol, iar din trădarea lui personală, simptomul unei trădări naționale. Silogismul „Iuda este iudeu; Iuda este trădător; așadar, iudeii sunt trădători” va domina, cu puține excepții, polemica creștinism versus iudaism aproape o mie opt sute de ani. Cel mai celebru text În acest sens Îi aparține lui Ioan Gură de Aur. E vorba de o predică rostită În Joia Mare, cândva la sfârșitul secolului al IV-lea (anul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
se Închină doar ei, gnosticii. Astfel șarpele, Cain, Iuda etc. devin simboluri pozitive, Întrucât sunt opuse Demiurgului „oficial”. Diabolizat de aproape Întreaga tradiție creștină, reabilitat simbolic de câteva grupări grnostice, Iuda este consacrat erou al poporului ales, Într-un text polemic a cărui datare este greu de stabilit (undeva Între sec. al V-lea și al XI-lea). Textul se numește Toledot Ieschu, provine dintr-o comunitate iudaică fanatic anticreștină și prezintă viața lui Isus În cele mai sumbre culori. Există
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
lausiacă (Lavsaicon) (1993); Grigore din Nazianz, Cinci cuvântări teologice, 1993; Chiril al Alexandriei, Dialoguri despre Sfânta Treime (1994); Dionisie Areopagitul, Opere complete (1996); Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan (2000). Aceste traduceri sunt Întotdeauna Însoțite de introduceri (adesea polemice), de note și comentarii foarte personale. Limbajul său, destul de arhaizant, evită termenii tehnici și neologismele, considerate ca inadecvate spiritului ortodox. Clarității limbii române de astăzi el Îi preferă „misterul”, uneori aburos și de neînțeles, al unei limbi ecleziastice de lemn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
În adevărata sa dimensiune, a fost un Conciliu eminamente patristic, documentele adoptate la capătul celor trei ani de Întruniri și dezbateri (1962-1965) constituindu-se Într-o pledoarie pentru reîntoarcerea Bisericii la rădăcinile ei dogmatice, spirituale și liturgice. Neafișând nici o intenție polemică și cu atât mai puțin „novatoare” (În acest sens a fost deformat ulterior), Conciliul Încheie totuși o perioadă nefastă (dar necesară, Întrucât era impusă de contextul vremii), dominată de un tomism dogmatizat, steril, caricatural. După Vatican II, Biserica intră, din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
și simpatetic, „câteva pagini din jurnalul intim pe care Biserica l-a scris când avea șaptesprezece ani”. Aprilie 1946. Jean Daniélou publică, În revista iezuită Etudes, un articol programatic, „Les orientations présentes de la pensée religieuse”. Acest text va declanșa reacții polemice foarte virulente, mai ales din partea dominicanilor grupați În jurul Revue thomiste, care s-au simțit vizați de unele remarci. Părintele Garrigou-Lagrange, Într-o replică plină ochi de citate latinești, va merge până acolo Încât Îi califică pe „mușchetarii” de la Fourvière drept
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
romană. Nu intru În amănunte. Vreau doar să spun că evreii nu se puteau dispensa de greacă atât de ușor, numai pentru că o „sectă”, creștinii, și-au apropriat Torah prin greacă. Nu, ei au produs replici, traduceri care se voiau polemice la adresa vechii Septuaginte: versiunile lui Symmachos sau Aquila, de pildă. Acum, din perspectiva secolului XXI, criteriile care definesc autonomia Septuagintei sunt mai ușor de definit, Întrucât În spatele nostru există o tradiție creștină Întemeiată În bună parte pe recunoașterea sacralității Septuagintei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
faptul că a „pus un Început”. Traducerea lui Cornilescu a marcat prin altceva-ul pe care-l oferea față de tradiția deja bătătorită; traducerea Radu-Galaction, iarăși, a provocat mutații, creând o nouă tradiție În biblistica românească. Traducerea noastră nu se vrea polemică. Acolo unde este cazul, preluăm tot ce se poate prelua din vechile versiuni românești. Asta nu Înseamnă că scopul nostru a fost să ne jucăm puțin de-a biblistica pe banii Fundației Anonimul. Nu, trebuie să o spun limpede : traducerea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
Philon din Alexandria, Origen și Grigore de Nyssa, a publicat eseuri Înnoitoare despre simbolistica, inițierea și cateheza creștină În Antichitate. A devenit cardinal În 1969. Replica se află Între paginile 353-371. Labourdette și-a permis apoi să reia Întreg dosarul polemic, fără consimțământul „adversarilor” iezuiți, Într-o plachetă autonomă, intitulată Dialogue théologique, cu subtitlul „Pièces du débat entre La Revue Thomiste d’une part et les R.R. P.P. de Lubac, Daniélou, Bouillard, Fessard, von Balthasar, d’autre part”. Subtitlul mi se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
la 28 octombrie 1944 și la 4 noiembrie 1944. Director: Paul Axente. Intenționând să publice „informații, reportaje și literatura”, revista conține câteva poezii, sub semnătură lui Ion Drăgănescu, precum și un articol referitor la Giovanni Papini (semnat D.R.D.), redactat din perspectiva polemică a acuzei de colaborare cu regimul fascist adusă scriitorului italian. Se includ, de asemenea, cronici de film, sunt prezentate succint cărți și spectacole, comentariile aparținând lui Marius Popescu Radu. C. Tț.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290220_a_291549]
-
românesc”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”). Sunt versificări naive, predominant elegiace, adesea de un patetism teatral. Nici proza (nuvele, meditații), retorică sau lacrimogenă, nu-i mai seducătoare. C. este mai ales un autor dramatic. Într-o lucrare de factură polemică, Teatrul Naționale în Țara Românească (1867), unde schițează o scurtă istorie a teatrului românesc, prima încercare de acest fel la noi, el socotește teatrul o oglindă a moravurilor. E, se poate spune, o caracterizare a propriilor încercări dramatice. Inspirate din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286092_a_287421]
-
am aștepta la consonanțe numeroase între nuvela Nopți albe și povestea pictorului Piskariov din Nevski Prospekt. Ei bine, reminiscențele sînt aproape inexistente, poate tocmai datorită unei mize conștiente a lui Dostoievski pe îndepărtarea de model, deși mai tîrziu va reveni, polemic și creator, asupra unor motive gogoliene. Poate doar personajul anonim să aibă ceva din aerul străin de lume al lui Piskariov și din nostalgia acestuia după cerul însorit al Italiei. Mai evidentă este trimiterea la Pușkin, la Dama de pică
[Corola-publishinghouse/Science/2088_a_3413]
-
lucidă la propriul destin este, de fapt, semnul adânc al modernității noastre, acea „luptă pentru libertate care trebuie să aibe loc zilnic” cum se arată, cum se „strigă” În ultimele rânduri ale lui Faust II, al lui Goethe, un răspuns polemic dat Antichității care credea că Parcele ne aruncă În leagăn destinul și firea. Firea, da, cu multă probabilitate, temperamentul și, parțial, caracterul; dar... destinul?! De fapt, pentru a Îndrăzni Încă o dată să abordăm acest concept pe care filosofia actuală, profund
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
exclus din redacția revistei Familia din Oradea și, apoi, incapabil de a se stabili la București, unde, se știe, se făceau „gloriile și carierele!”, a publicat nu puține „materiale” de calitate, poezii, maxime - gen În care este maestru! - și articole polemice ample și Înflăcărate. În acestea, cîteva nume erau ținte predilecte: Crohmălniceanu, criticul care În perioada stalinistă a „mitraliat” marile valori ale clasicismului literar românesc În frunte cu Maiorescu și Blaga, corespondent asiduu la Scînteia roșie, ocupând posturi importante În ierarhia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
ne-am fi regăsit. Am stat oleacă împreună... Plec liniștit. Am să revin, poate, peste un an.” „Asta ne deosebește de animale”, a conchis el moralizator. *La cererea lui Constantin Nancu, am scris o pagină „Despre țărani”, neconvențională, pe alocuri polemică. O trec aci fiindcă, deși dată ziarului, am scris-o ca pentru jurnal. „întoarcerile în lumea satului, fie și cele imaginare, înseamnă, pentru noi, tot atîtea prilejuri de confruntare morală, de reflexie asupra devenirilor generale și a propriei noastre deveniri
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
asupra lui planează acea acuzație de plagiat. C.ș. n-a părut surprins și nici supărat că are în față doar o mînă de cititori. Cînd a fost invitat să vorbească, el și-a argumentat pe larg opțiunea pentru „realismul polemic” și a spus că, după opinia sa, „dacă i bine făcută”, literatura cu personaje împrumutate din realitatea imediată, considerată de unii „bîrfă”, e la fel de valabilă ca și cea de pură ficțiune. Au recurs la acest procedeu cei mai mari scriitori
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
despre care − cum rezultă dintr-o notă citită în „Le Monde” - tinerii maghiari născuți acum 18 ani nu știu nimic sau îl confundă cu persoane de alte meserii. C.ș. e convins că viitorul se va apleca asupra acestei literaturi polemice, pe care o ilustrează, ca asupra singurului document valabil. N-am fost de acord cu dînsul cel puțin într-o nuanță: cred că istoricii și scriitorii generațiilor viitoare nu se vor mulțumi cu moștenirea lăsată de cei de azi și
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
A fost o cădere, o (scuturîndu-și umerii) alunecare de moment... N-am mai avut de-atunci nopți liniștite, ci numai nopți albe... Trebuie să-mi atrag atenția mie însumi...” Gestul turnării cenușii în cap îl irită pe Galben, care, vădit polemic, spune despre sine că el nu-i dintre „cei ce dau mărunt din buze cînd au remușcări” și repudiază încercarea „antevorbitorului” de a proiecta asupra lui însuși „o lumină proaspătă”. Dialogul se iuțește. Atunci, parcă împins de un resort, sare
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
altă cameră, dar și-a călcat pe inimă și a revenit. „Haideți să discutăm despre altceva”, l-am îndemnat. „Nu sînt suficient de informat în privința intențiilor ungurilor. Articolul pe care mă considerați obligat să-l citesc are defectul că e polemic, iar polemicile sînt întotdeauna tendențioase, exagerate”. „Cum nu sînteți informat?”, m-a luat el iarăși la rost. A crezut că-l ironizez. Mi-a spus că el știe istorie, filologie, latină, aceasta din urmă atît de bine, încît ar putea
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
un text ermetic, expresie a unei capacități de predicție a autorului, text care admite proiecții neașteptate și care se des- chide către un câmp de posibilități mult mai extins. Într-un context mai larg, Nicolae Manolescu respinge „lectura esopică și polemică a comediilor prin prisma experienței noastre istorice din comunism” , ca lectură deformatoare și străină de natura operei caragialiene, lectură inițiată în anii ’60 sub semnul tea- trului absurdului al lui Eugen Ionescu. În aceiași termeni se referă și Mircea Muthu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
un auditoriu format din militanții propriului partid, celălalt își caută publicul de „amici” prin cafenele, într-un periplu nocturn și se instituie ca orator. Rică Venturiano își recuperează dignitatea prin discurs în fața unui public captiv și Lache își desfășoară asaltul polemic în berării cu un public format din impiegați ca și el, asemeni agitatorilor comuniști în perioada revolu- ționară. Ambele ispostaze reflectă două tipuri de deformare, unul în registrul utopiei, celălalt în registrul distopiei. Dacă încetăm să vedem în personaj doar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aceste procedee sunt utilizate la Caragiale, considera el, cu o conștiință critică și cu o portanță eticistă care le scoate de sub incidența gratuității. Ne aflăm în preajma ultimei trepte a demon- strației lui Radu Stanca care ne situează într- un spațiu polemic frecventat cu asiduitate și ulterior, și unde speci- ficul național este opus universalului. Scopul esențial al lui Radu Stanca a fost să „ridice” comediile lui I.L.Caragiale de la nivelul dramaturgiei naționale și al teatrului de sorginte populară la cel al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ethos țărănesc nu se poate acomoda cu urbanitatea laxă, onctuoasă a miticismului și explică respingerea inițială a acestui „mize- rabil patriot”, a cărui operă, „cea mai mare parte”, nu reprezenta decât „o infamie la adresa poporului român” . Stau față în față polemic Transilvania vs Muntenia, prima devenind componentă a României Mari după Unirea din 1918, subiect tratat cu o sensibilitate deschisă către epicul eroizant al epopeii și nicidecum către dramaticul demitizant al comediei de moravuri caragialești, astfel că primele lecturi nu conveneau
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]