KorAP: Find »[drukola/base=romanic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...70 71 72 ...158 >

3,927 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

limbile romanice (spaniolă, franceză) a făcut ca în limba bască să fie înregistrate fapte lingvistice nespecifice (chiar la nivelul morfosintaxei), comentate de Jendraschek (2007). De-a lungul timpului, basca a creat mai multe structuri de compromis, care imită unele modele romanice. Dintre acestea, unele au impact asupra întregului sistem: neutralizarea distincției morfologice dintre obiectul direct și obiectul indirect (confuzia între acordul obiectului direct și cel al obiectului indirect, din cauza cliticului pronominal me, care în spaniolă și în italiană acoperă ambele funcții

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sistem: neutralizarea distincției morfologice dintre obiectul direct și obiectul indirect (confuzia între acordul obiectului direct și cel al obiectului indirect, din cauza cliticului pronominal me, care în spaniolă și în italiană acoperă ambele funcții), tendința spre construcțiile analitice (calchierea unor construcții romanice și umplerea lor cu material autohton). Altele nu influențează sistemul în ansamblu: construcții care imită pasivul romanic (fără ca pasivul sau antipasivul să exprime opoziții sistematice de diateză) sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
al obiectului indirect, din cauza cliticului pronominal me, care în spaniolă și în italiană acoperă ambele funcții), tendința spre construcțiile analitice (calchierea unor construcții romanice și umplerea lor cu material autohton). Altele nu influențează sistemul în ansamblu: construcții care imită pasivul romanic (fără ca pasivul sau antipasivul să exprime opoziții sistematice de diateză) sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste transformări determinate de contactul lingvistic au făcut ca basca să piardă ceva din specificul tipologic, dar să

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu alte cazuri oblice, cu excepția locativului, care a rămas distinct în multe limbi. Autoarea analizează evoluția sistemului trecutului și al perfectivului în limbile indo-europene, cu referire specială la hindi și la urdu, arătând că o evoluție asemănătoare caracterizează și limbile romanice. Montaut (2006) susține că tiparul ergativ și tiparul nominativ din indo-europeană reprezintă stadii diferite ale aceleiași logici de reînnoire a sistemului. În cele două limbi supuse analizei − hindi și urdu − paradigma verbală pare ciudată: formele nemarcate sunt subjonctivul, care are

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
reflexive apar cu cliticul si (de tipul rompersi 'a se rupe'). În engleză, în germană și în neerlandeză, forma obișnuită a verbelor inacuzative este cea "nudă", forma reflexivă a inacuzativelor fiind mult mai rară în limbile germanice decât în limbile romanice. Reinhart (1996) arată că un proces lexical reflexiv poate fi marcat: flexionar (it. si), printr-un argument (neerl. zich), prin morfologia verbului (ebraică), deloc (engleză). Reinhart (1996: 13) își propune să demonstreze că reflexivele nu sunt inacuzative, împotriva a ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
își propune să demonstreze că reflexivele nu sunt inacuzative, împotriva a ceea ce susținuseră Marantz (1984), Grimshaw (1982, 1990), Bouchard (1984)121, Kayne (1988), Pesetsky (1995), Sportiche (1998): derivatele reflexive sunt inacuzative (argumentul fiind că auxiliarul a fi apare în limbile romanice cu inacuzative și cu reflexive). Reinhart (1996) formulează două generalizări privind legătura dintre intrările lexicale și pozițiile sintactice: Un argument care are rolul Agent trebuie realizat în poziție externă. Un argument care are un rol [+m] trebuie realizat în poziție

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
posibilă și când nu există morfologie reflexivă. Problema reflexivelor este reluată în Reinhart și Siloni (2004). Autoarele (Reinhart și Siloni 2004: 159) observă că, în ultimele două decenii, abordarea inacuzativă a reflexivelor a devenit populară în special în tratarea reflexivului romanic: subiectul verbelor reflexive este obiect de adâncime, ca și subiectul inacuzativelor. Reflexivele nu trec însă testele de inacuzativitate, iar asemănările morfologice dintre reflexive și inacuzative nu sunt determinate de structura argumentală comună, ci de operațiile derivative. Reinhart și Siloni (2004

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
morfologice dintre reflexive și inacuzative nu sunt determinate de structura argumentală comună, ci de operațiile derivative. Reinhart și Siloni (2004: 160) arată că, în engleză, ebraică și neerlandeză, reflexivele sunt o clasă închisă (sunt create în Lexicon), pe când în limbile romanice reprezintă un fenomen productiv (sunt create în Sintaxă). Operația care derivă reflexivele este, așa cum arătase Reinhart și în studiile anterioare, reducerea. Reinhart și Siloni (2004: 161) consideră că există numeroase dovezi împotriva analizei reflexivelor romanice ca obiecte clitice. Reinhart și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în Lexicon), pe când în limbile romanice reprezintă un fenomen productiv (sunt create în Sintaxă). Operația care derivă reflexivele este, așa cum arătase Reinhart și în studiile anterioare, reducerea. Reinhart și Siloni (2004: 161) consideră că există numeroase dovezi împotriva analizei reflexivelor romanice ca obiecte clitice. Reinhart și Siloni (2004: 163) observă că analiza inacuzativă a reflexivelor are două variante: (a) operație lexicală de absorbție sau de reducere, care se aplică unei intrări intranzitive − Grimshaw (1982), Wehrli (1986), Chierchia (2004) −; cliticul reflexiv este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
structură argumentală. Reinhart și Siloni (2005) numesc operațiile care afectează valența unui predicat operații de aritate. Aceste operații sunt universale, dar nivelul la care se aplică este o alegere parametrică: (a) Lexicon: ebraică, engleză, rusă, maghiară, neerlandeză; (b) Sintaxă: limbile romanice, sârbo-croată, cehă, greacă, germană. Aceste operații sunt: reflexivizarea, expletivizarea (decauzativizarea) și saturarea. Și în acest studiu, autoarele pledează împotriva analizei inacuzative a reflexivelor. (A) Reflexivizarea este operația care generează verbe reflexive de la intrări tranzitive. Verbul reflexiv denotă o acțiune în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
valori sunt diverse (vezi Pană Dindelegan 2008e [2005e], în GALR II). În ceea ce privește prima explicație, în mai multe studii, a fost subliniată relația dintre morfologia reflexivă și anumite fenomene legate de inacuzativitate 129. Grimshaw (1990: 151) arată că reflexivizarea din limbile romanice reprezintă suprimarea argumentului extern. Reinhart (1996: 50−56) prezintă cele două posibilități de a privi variațiile de marcare (prezența vs absența reflexivului): (a) în limbile cu operații lexicale rezistente, în urma reducerii rămâne o trăsătură de acuzativ, un reziduu mai slab

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Embick (2004a: 154) nu este de acord cu propunerea formulată de Tanya Reinhart − reflexivele nu sunt inacuzative −, pentru că aceasta nu explică omonimia morfologică a celor două forme. În spiritul celei de-a doua explicații, Berea (1966: 568) arată că limbile romanice, inclusiv româna, continuă tendința latinei vulgare de a dezvolta construcțiile reflexive ale căror valori sunt uneori foarte precise, gramaticale, iar alteori, mai greu de precizat (ca în cazul inacuzativelor). Un argument pentru faptul că, în română, nu orice apariție a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu două roluri tematice. Conform lui Hornstein, ambele copii trebuie pronunțate, din necesități cazuale. vP vP 3 3 DPi v' DPi v' 4 3 4 3 v0 VP v0 VP 3 3 V0 DP V0 DPi ! ! ti SE În limbile romanice, copia aflată cel mai jos în configurația sintactică are expresia fonetică se și poartă Cazul relevant pentru proprietățile verbului. Se din construcțiile reflexive derivate este realizarea fonologică a unei urme (t) A-legate, în acuzativ sau în dativ: Mihai s-

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de la v; în poziția de argument extern, DP intră în relație de Acord cu T, valorificând astfel trăsăturile φ ale T, iar T atribuie nominativul Țintei. Astfel, toate trăsăturile au fost verificate. Morfemul se este suficient de subspecificat (în limbile romanice, nu are un set complet de trăsături φ, ci este specificat numai pentru persoană) pentru a fi potrivit în poziția copiei de jos. Prin urmare, se este o copie vizibilă a unui DP deplasat dintr-o poziție A, DP cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care se poate exprima printr-un GPrep. Reflexivele inerente acceptă grupuri prepoziționale (lexicalizate sau nu): Studenții se abțin (de la comentarii) Los alunos lembraram-se (do exame). Propunerea autorilor este că acest grup prepozițional este un argument intern, iar verbele pronominale/reflexive romanice sunt structuri antipasive (vezi Capitolul 1, 6.3.). Această idee este compatibilă cu interpretarea lui Baker (1988), care arată că antipasivul presupune un argument încorporat, care poate fi exprimat ca un grup oblic opțional. 6.2.2. Dacă analiza prezentată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de suprafață nu sunt adevărate diagnostice, ci sunt sensibile la anumite subiecte postverbale ale verbelor intranzitive, motive discursive determinând poziția postverbală a subiectului. Alexiadou, Anagnostopoulou, Everaert (2004: 5, 8) arată că există fenomene sensibile la inacuzativitate: selecția auxiliarului în limbile romanice și germanice, posibilitatea de a apărea în construcții rezultative, perfecte prenominale/participii pasive 1, cliticizarea prin ne în italiană, extracția prin en în franceză, partiția wat−voor/was−für în neerlandeză și în germană, pasivul impersonal (acceptat numai de inergative

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
245) − a fost studiată pentru italiană de Burzio (1986), Centineo (1986)10, Van Valin (1987)11, iar, pentru neerlandeză, de Hoekstra (1984) și Zaenen (1987)12. Kayne (2000: 107) observă că selecția auxiliarului este un fenomen prezent în unele limbi romanice și germanice. Selecția auxiliarului caracteriza stadiul mai vechi al unor limbi: spaniola veche a cunoscut alternanța auxiliarelor ser 'a fi' și haber 'a avea', dar, după o lungă perioadă de variație, a supraviețuit numai haber (Lamiroy 1999, Stolova 2006); în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în Spec,BE fără să fie implicat într-o deplasare nepermisă (engl. improper movement) și fără să încorporeze D/P0 în BE; astfel, este selectat BE. Mackenzie (2006: 103) arată că, într-un anumit punct al evoluției lor, toate limbile romanice au avut posibilitatea selecției auxiliarului: descendenții lat. habere, pentru verbele tranzitive, descendenții lat. esse, pentru anumite verbe intranzitive. În spaniolă, catalană, portugheză, galiciană, auxiliarul esse a fost înlocuit cu habere, esse supraviețuind în anumite dialecte/graiuri catalane și aragoneze; auxiliarul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
supraviețuit în franceză și este foarte productiv în italiană. În privința selecției auxiliarului, Ipoteza Inacuzativă și Analiza Ergativă au fost influențate de situația din italiană. Mackenzie (2006: 109) menționează că explicația lui Burzio nu motivează analiza ergativă. 3.3. Dintre limbile romanice, se constată că numai franceza și italiana mai păstrează concurența auxiliarelor a fi și a avea la perfectul compus, celelalte limbi abandonându-l pe a fi. Pornind de la constatarea că, în limbile în care variația auxiliarelor s-a păstrat, selecția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe o scară ca să mănânce cireșe Ion e coborât în fața casei Ion e născut în luna august Bunicul lui e mort17 încă din 2000. Iordan (1973) analizează problema valorii duble, verbală și adjectivală, a participiului în latină și în limbile romanice. Autorul are în vedere două tipare de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus > rom. beat, sp. beodo, ptg. bébado

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
născut în luna august Bunicul lui e mort17 încă din 2000. Iordan (1973) analizează problema valorii duble, verbală și adjectivală, a participiului în latină și în limbile romanice. Autorul are în vedere două tipare de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus > rom. beat, sp. beodo, ptg. bébado, prov. beut, fr. boite; rom. băut, participiul de la a bea, a urmat același

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fr. boite; rom. băut, participiul de la a bea, a urmat același vechi model latinesc; alte exemple românești de acest tip sunt: mâncat "care a mâncat", înfipt "îndrăzneț", învârtit "descurcăreț", simțit "atent, politicos" (Iordan 1973: 402); (b) un tipar specific limbilor romanice care nu au două auxiliare pentru 'a fi', unde participiul provenind de la verbe intranzitive (care nu au diateză pasivă) prezintă rezultatul acțiunii descrise de aceste verbe ca fiind o calitate (spre deosebire de participiul provenind de la verbe tranzitive, care prezintă rezultatul ca

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
être și verbele românești care selectează auxiliarul a fi, iar lista de verbe cu a fi din limba română este inclusă în cea a verbelor cu essere din italiană. Astfel, se poate spune că româna se înscrie în tendința general romanică (de la care italiana face excepție) de a elimina auxiliarul 'a fi'; eliminarea a putut fi favorizată, în româna veche, de confuzia cu pasivul: astfel, româna actuală a păstrat această structură numai în situații în care confuzia cu pasivul nu este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
auxiliar și participiu, pe când forma cu a fi este mai permisivă: Sunt toți sosiți *Au toți sosit. Un fenomen legat de selecția auxiliarului este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice, dar foarte sărăcit sau absent în limbile care au pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din limbile romanice corespunde proiecției AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]