3,072 matches
-
poate salva. Toate acestea îl și salvează pentru că îi amână existența. Nu se raportează el, cam în aceiași termeni, la creștinism? Creștinismul l-ar fi putut salva într-un fel care să facă inutile toate celelalte soluții. Numai că, un sceptic, Cioran nu poate crede în nimic, nici măcar în budismul pe care îl admiră și pe care-l contrapune mereu creștinismului. Ce-i drept, în tinerețe, revolta împotriva creștinismului se hrănea din credințele sale vitaliste, din spiritul său anarhic. Scria în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lor, până la urmă, se vor răzbuna ele. Să-l fi marcat de la început complexul de a fi, cum zice la un moment dat pe românește, cu dispreț, cu repulsie, băiat de popă? Cum să accepte un spirit excesiv de lucid și sceptic postura aceasta călduță, înșelătoare, care-i va fi părut duplicitară? Nu-i rămânea decât să se răzbune... Răzbunarea?! Da, e un termen care pune în balanță chiar relația sa cu neamul. Lucidul Cioran, care crede în fatalitate, pune în balanță
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de sine Ă capătă identitatea și sensul unei aproximări a adevărului. Furiile auto-distructive, ura de sine, patima pusă până și în nevoia detașării, ca semn al înțelepciunii, de orice iluzie, toate acestea constituie traiectul sofisticat, plin de contradicții, al unui „sceptic dezlănțuit” (I, 35) și fac dovada nevoii obsesive de adevăr. Lui Cioran, o spune într-un loc, îi plac „spiritele pasionate, provocatoare și care poartă o rană tainică” (III, 309). De fapt, funciarei explorări de sine, teribilă prin excese, îi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
eu». Trebuie să ne distrugem ca să ne regăsim: esența înseamnă sacrificiu” (I, 63). În fine, ceea ce vede Cioran înainte de toate în sine însuși este neputința de a fi ceva. „Ceea ce știu distruge ceea ce vreau” (II, 185), constată cu o luciditate sceptică. Cel mai adesea, însă, în locul lucidității apare furia de sine însuși și, dusă la extrem, o violență îndreptată împotriva sa și a tuturor. Pe lângă această luciditate revărsată în violență, rușinea de a fi: „Nu mai vreau să văd pe nimeni
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran îi face plăcere să se confunde cu el, fie în locuri „căzute”, fie în spații elementare, primitive. Altundeva, vorbește despre „amestecul de îndoială și visare” pentru a se întreba apoi: „Cum oare se pot combina într-un singur suflet scepticii greci și romanticii germani? Să te zbuciumi în mijlocul unor aporii lirice...” (I, 80). Altundeva notează sec, fără nici un comentariu: „Sfâșiat între cinism și elegie” (I, 19). Mai explicit, cu consecințele care decurg din aceste contradicții, iată: „Prin fire sunt violent
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
germani? Să te zbuciumi în mijlocul unor aporii lirice...” (I, 80). Altundeva notează sec, fără nici un comentariu: „Sfâșiat între cinism și elegie” (I, 19). Mai explicit, cu consecințele care decurg din aceste contradicții, iată: „Prin fire sunt violent Ă prin opțiune, sceptic. Cum să împac tendințe atât de divergente? Cum să trăiesc, în fiecare clipă, în contradicție cu mine însumi? În ce parte voi înclina de fiecare dată? Pe cine mă voi hotărî să aleg? Cărui eu să mă aliez?” (II, 306
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în teorie orice condiție în afară de-a ta” (III, 37-38). Cum să fie anarhist și nihilist cineva care spune „nimeni n-a iubit mai mult ca mine lumea” (III, 174)?. Apaticul devine adesea un înfierbântat, ba chiar un fanatic . Scepticul trăiește clipe euforice. Notează, și pentru că se recunoaște în ea, comparația făcută de Berdiaev între Neceaev și Ignațiu de Loyola: „Revoluționarul ca ascet” (III, 192), pentru a continua în paragraful următor: „Dacă ar trebui să aleg între asceză și desfrâu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acum, când își înțelege nu numai nevolnicia, ci și „mizeriile”; tocmai de aceea, lui nu-i rămâne decât eroismul întors, explorarea în eșec și, dus la extrem, curajul negativ. Cinism, scepticism, înțelepciunetc "Cinism, scepticism, `nțelepciune" Întemeiate pe o luciditate excesivă („Scepticul e un martir al lucidității”, citim într-un loc Ă III, 394), cinismul și scepticismul constituie pentru Cioran adevărate probe ale instituirii de sine. Cum ambele au drept fundament îndoiala Ă sunt trepte ale aceleiași stări Ă, diferența dintre cinism
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu ader la ceva decât în parte. Sunt omul reticențelor, nu afirm decât pentru a retracta imediat, nu mă identific cu nimic, ș...ț îmi îmbrățișez fără rezerve incertitudinile” (II, 318). Este, în fond, diferența dintre un cinic și un sceptic. Scepticismul? Nu mai mult decât zgura cinismului, pe care Cioran încearcă să-l învestească cu semnificație pozitivă. Spune într-un loc: „Scepticismul are o proastă reputație. Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
permanență, îngrijindu-și-l. E boala lui de nelecuit, e rana lui, fără de care Cioran știe că și-ar pierde rostul. Ciudat, în aceste condiții, să-i dăm dreptate lui Cioran atunci când se crede „prin fire, violent Ă prin opțiune, sceptic” (II, 306). Important, deocamdată, este să constatăm nedumerirea lui în privința unei apropieri atât de ciudate. „Cum să împac tendințe atât de divergente? Cum să trăiesc, în fiecare clipă, în contradicție cu mine însumi? În ce parte voi înclina de fiecare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mă anihilează” Ă II, 341), el este semnul unui „demon dezabuzat” (II, 372), care nu mai crede nici măcar în „viitorul nimicirii”. Să ne amintim de Talleyrand, care „nu credea în nimic și care-a dovedit-o”. Dacă ar fi fost sceptic prin opțiune, Cioran n-ar fi simțit în preajma lui neputință. Într-un loc, după ce mărturisește că „Scepticul din mine îl înăbușă din ce în ce mai mult pe mistic” (I, 122), Cioran o spune la fel de clar: „Sunt sceptic prin fiziologie, ereditate, obișnuință și vocație
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici măcar în „viitorul nimicirii”. Să ne amintim de Talleyrand, care „nu credea în nimic și care-a dovedit-o”. Dacă ar fi fost sceptic prin opțiune, Cioran n-ar fi simțit în preajma lui neputință. Într-un loc, după ce mărturisește că „Scepticul din mine îl înăbușă din ce în ce mai mult pe mistic” (I, 122), Cioran o spune la fel de clar: „Sunt sceptic prin fiziologie, ereditate, obișnuință și vocație, și de asemeni prin gust filozofic”. Oricum, cuvintele lui despre scepticism definesc mai degrabă o carență adâncă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dovedit-o”. Dacă ar fi fost sceptic prin opțiune, Cioran n-ar fi simțit în preajma lui neputință. Într-un loc, după ce mărturisește că „Scepticul din mine îl înăbușă din ce în ce mai mult pe mistic” (I, 122), Cioran o spune la fel de clar: „Sunt sceptic prin fiziologie, ereditate, obișnuință și vocație, și de asemeni prin gust filozofic”. Oricum, cuvintele lui despre scepticism definesc mai degrabă o carență adâncă a ființei, chiar dacă e o carență admirată și exploatată filozofic. Să fie carența care salvează? Limita care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
intim, e purtătorul de cuvânt al organelor mele” (II, 318). Altundeva (II, 321), scepticismul său i se pare de natură religioasă, de aici decurgând afinitățile cu Pascal sau cu Dostoievski. În alt loc, afirmând că „firea lui e a unui sceptic”, Cioran completează: „sau mai degrabă a unui eretic al scepticismului” (II, 330). De ce eretic al scepticismului? Explicațiile care urmează constituie un portret elocvent al devenirii cioraniene: „Scepticul e un mistic ratat. Naufragiază în îndoială fiindcă s-a încrezut prea tare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sau cu Dostoievski. În alt loc, afirmând că „firea lui e a unui sceptic”, Cioran completează: „sau mai degrabă a unui eretic al scepticismului” (II, 330). De ce eretic al scepticismului? Explicațiile care urmează constituie un portret elocvent al devenirii cioraniene: „Scepticul e un mistic ratat. Naufragiază în îndoială fiindcă s-a încrezut prea tare în fervorile sale, iar când acestea l-au părăsit, nu i-a mai rămas decât să se agațe de o doctrină care le denunță, le contestă valoarea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
i-a mai rămas decât să se agațe de o doctrină care le denunță, le contestă valoarea și le reduce la schimbări de umoare, superficiale și lipsite de dimensiune metafizică: capricii sau denaturări ale psihicului. Scepticismul este o autopedepsire: căci scepticul nu poate efectiv să-și ierte că s-a oprit la mijlocul drumului. Și se răzbună pe tot ce a urmărit, incriminează idealul pe care nu l-a putut atinge, îl înjosește și-l batjocorește, lovește în sine prin intermediul celui mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
le îngăduie să păstreze o anumită distanță față de sincopele sau încercările prin care trec. Îi face mai puternici Ă prin indolență” (I, 180). El, care își dorește să fie mai degrabă un demon, recunoaște finalmente că soluțiile sale, ale unui sceptic, deși mai neputincioase, sunt mai complicate. În locul acțiunii și al negării, îndoiala. „Se poate vorbi de abisurile îndoielii; nu și despre ale negării” (I, 92). Concluzia? „Situația scepticului e mai puțin comodă decât a demonului” (Ibidem). Îndrăgostit cândva de Nietzsche
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fie mai degrabă un demon, recunoaște finalmente că soluțiile sale, ale unui sceptic, deși mai neputincioase, sunt mai complicate. În locul acțiunii și al negării, îndoiala. „Se poate vorbi de abisurile îndoielii; nu și despre ale negării” (I, 92). Concluzia? „Situația scepticului e mai puțin comodă decât a demonului” (Ibidem). Îndrăgostit cândva de Nietzsche, ajunge acum în postura de a-i admira pe cei înțelepți. Măcar de-ar putea fi unul! Și este dezamăgit că „un spirit capabil de elanuri cinice de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
viață a fost lichidat” (III, 167). Să revenim, însă, la Nietzsche. Iată: „Pe măsură ce îmbătrânesc, mă situez tot mai la antipodul ideilor lui Nietzsche, sub toate aspectele. Tot mai puțin îmi plac gânditorii frenetici. Li-i prefer pe cei înțelepți și sceptici Ă «neinspirații» prin excelență, cei pe care nici o durere nu-i ațâță și nu-i tulbură. Îmi plac gânditorii ce evocă vulcani stinși” (I, 115). Departe de Cioran o astfel de împlinire. Deocamdată, nu face decât să proiecteze în ipotetic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Îmi plac gânditorii ce evocă vulcani stinși” (I, 115). Departe de Cioran o astfel de împlinire. Deocamdată, nu face decât să proiecteze în ipotetic reversul neputinței de a fi demon. Diavolul stârnește cu adevărat admirația sa: „Diavolul nu e un sceptic, dovadă rolul ce i s-a atribuit de-a lungul timpului. Dacă se complăcea în îndoială sau voia să-i convertească pe oameni la ea, importanța lui ar fi scăzut considerabil. I s-a atribuit imperiul răului, infinit mai vast
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
brațe» este la fel de departe de scepticism ca un înger. Nu degeaba, de altfel, diavolul a fost un înger” (I, 93). Peste câteva pagini, verdictul în privința raportului dintre diavol și scepticism e mult mai clar formulat: „Diavolul nu poate să fie sceptic. Căci nefiind aliatul nimănui, scepticul nu poate ajuta nici la bine, nici mai ales la rău. El nu cooperează cu nimic, nici măcar cu sine” (I, 104). Așa încât, cel mai adesea, scepticismul e învestit de Cioran cu o conotație negativă. La
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
scepticism ca un înger. Nu degeaba, de altfel, diavolul a fost un înger” (I, 93). Peste câteva pagini, verdictul în privința raportului dintre diavol și scepticism e mult mai clar formulat: „Diavolul nu poate să fie sceptic. Căci nefiind aliatul nimănui, scepticul nu poate ajuta nici la bine, nici mai ales la rău. El nu cooperează cu nimic, nici măcar cu sine” (I, 104). Așa încât, cel mai adesea, scepticismul e învestit de Cioran cu o conotație negativă. La un moment dat, el n-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
continuă: „Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 144). Finalmente, Cioran va defini scepticismul drept o „voluptate a impasului” (III, 259). Pe sine se va numi, totuși, „un sceptic incomplet”, fapt care atrage încă „presentimentul extazului”, reprezentând acel „sector” din ființa lui „pe care scepticismul n-a reușit să-l invadeze” (III, 260). De reținut, însă, că Cioran numește într-un loc scepticismul ca fiind „forma cea mai subtilă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
numește într-un loc scepticismul ca fiind „forma cea mai subtilă de intoleranță” (I, 260). Or, cum vom vedea, Cioran joacă adesea, și nu numai datorită lucidității acide pe care scepticismul o presupune, spectacolul intoleranței. El recunoaște că a devenit sceptic „din smerenie și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune la nebunie nu-i decât un pas, pe care Cioran nu-l face, rămânând
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune la nebunie nu-i decât un pas, pe care Cioran nu-l face, rămânând, fără voie, sceptic și, mult prea puțin față de cât și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se salvează preferând să se vadă în permanență celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]