1,812 matches
-
Petersburg, despre Constantinopol și strîmtori, despre vederile rusești asupra Galiției, cu corolarul "preluării" de către biserica ortodoxă a catolicilor de rit unit sub impulsul prea cunoscutului conte Bobrinski, trezea temerile Sfîntului Scaun. Degeaba Germania, ca urmare a victoriilor sale, făcea să sclipească mirajul unei retrocedări de teritorii în vederea exercitării unei suveranități temporale 140 resuscitate; predominarea partidului catolic german în conducerea Reich-ului făcea, prin forța lucrurilor, ca Sfîntul Scaun să țină foarte bine cont, în linia sa de conduită, de situația celor ce
by DIMITRIE GHYKA [Corola-publishinghouse/Memoirs/1001_a_2509]
-
ca și pe terasă. Oare goarna m-a împiedicat să ajung la poezia lui? Ar fi o scuză facilă. Pe vremuri, „golănia” unui Ion Nicolescu nu mi-a ascuns dadaismul poetic al aceluiași (ce-i drept, bietul de el, a sclipit scurt și s-a stins), am scris despre el, chiar dacă personajul mă enerva. Iar acum? Căci Paul Daian, personajul, nici măcar nu mă enervează, se vede cât de colo că e un „domn” - delirant, dar nu fără măsură -, adică un adevărat
Capitalism de cumetrie by Dumitru Țepeneag () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1891_a_3216]
-
o trâmbă învăluită! Vântul stătuse, ploaia-ncetase, O raz-a lunei se arătase, Cea cât o mince stârcită mică O bleaznă mare-n sus se rădică, P-obraz lăsate cărunte plete Cu șerpi i-atîrnă încovoiete, Neagră la față din ochi sclipește, Nu se aude ce mormăiește. În Ielele substanța e burlescul satanic, descrierea breugheliană a ielelor într-o scenă de sabat: Una e chioară Gheboasă, mică; C-un ochi de cioară, Cea mai snovoasă Alta spetită, E ofticoasă; Mult obosită; Și
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
simt în nici într-un fel bătrîn”, susține el. La rîndul ei, „tanti Nina” declară că nu se dă pe una de douăzeci de ani! „Dacă m aș despărți de Jean, mi-aș găsi imediat bărbat tînăr”, și ochii îi sclipeau ca la pisici noaptea. Astea sînt bravuri, i-am spus. În literatura română contemporană, cei de felul lui Jean au un precursor: pe G. Călinescu, care, în cuvîntul ținut la sărbătorirea vîrstei de 60 de ani, un discurs altminteri interesant
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
atât de multe imagini, Întâmplări și chiar fraze pe care le credeam de mult uitate, Încât tentația de a le povesti crește din ce În ce mai mult. Dar neavând talentul lui Marcel Proust, nu Îndrăznesc. Mă joc cu cioburile să văd cum mai sclipesc. Într-o excursie cu școala, când eram mic, am intrat Într-o mlaștină În Huci la Buciumeni și era să mă Înec. La Spătărești la nunta lui Huși, fata lui tante Maria Vârnav, am făcut tumba pe voalul miresei ( Îi
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
case și locuri cu profil memorial la Fălticeni (200 p.). 1019 consider că este originală prin: inițiativa de acest gen. faptul că introduce ca personaj principal În prezentarea de ansamblu, casa, clădirea; În interiorul căreia s-a scurs viața și a sclipit spiritul unor personalități de prim rang). Casele trăiesc În măsura În care oamenii le dau viață. Existența și importanța raportului om - ambient, Om - obiect, nu mai este o problemă strict „proust-iană”, astăzi fiind atât În arhitectură cât și În psihosociologie un factor influent
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
care și-a adjudecat „privilegiul” Auschwitz prin sumbra iradiere a personalității lui B. * Absoluta solitudine din finalul romanului, peste care coboară, o dată cu noaptea, Întunericul, Îi reciclează Începutul. Cel care trăise viața manuscriselor Își recunoaște destinul În manuscrisul ars. În cameră sclipește computerul noii ere, cu alternativele sale scurte și imperative: „Continuă - Întrerupe”. Nu incertitudinea identității Îl domină acum pe Keseru, ci, mai curând, certitudinea că nu mai are chef de profesia de lector. Nu i se mai pare important dacă o
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
și în grădina în care pomii își așteaptă rodul greu șl îmbelșugat al verii. întorcându-ne spre casă, am ajuns iar în dealul de la Perii Dăii. Înainte, drumul cobora spre Sibiu. Privind la vale se vedea orașul. Sute de lumlni sclipeau ca niște stele pe un cer de păcură. Am simțit atunci cum sufletul a început să se umple din nou de o undă caldă și lină. Era bucuria de soț și tată. Copilul s-a trezit dintr-o dată în brațele
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
loc destul. Cred că s-ar fi putut strecura printre astea și trei cămile și un palmier de talie mijlocie. În al doilea rând, curățenia impecabilă. Parcă ar fi fost un cavou proaspăt finisat. Pereții și tavanul din oțel inoxidabil sclipeau ireproșabil și nu se vedea nici urmă de pată. Pardoseala era acoperită cu o mochetă verde, groasă, în care simțeai cum ți se afundă picioarele. În al treilea rând, domnea o tăcere desăvârșită. Din clipa în care am intrat în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
asta mă gândeam pe când mergeam pe coridor, în spatele tinerei grase și frumoase. Își asortase o eșarfă albă la costumul roz, șic. La urechi, de altfel dolofane și ele, îi atârnau cercei din aur, lungi și dreptunghiulari. La fiecare pas, aceștia sclipeau ca niște luminițe. Era destul de sprintenă pentru corpolența ei. Cred că s-a strâns cu o burtieră ca să arate mai bine. Oricum, șoldurile i se ondulau frumos. Mi-a făcut o impresie bună. Era genul de femeie durdulie care îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Sunt prea agitat ca să pot dormi dacă mă duc direct acasă. Am trecut podul vechi și am luat-o amândoi spre sud. Sălciile de pe malul râului se legănau în bătaia brizei reci de primăvară. Lumina lunii cădea vertical, făcând să sclipească pietrele de pavaj de la picioarele noastre. Aerul era umed și atmosfera părea apăsătoare. Părul ei era prins într-o coadă pe care o adusese în față și o vârâse în palton. — Ai un păr tare frumos! am zis. — Mulțumesc. — Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
e opera lor. Au fost aceiași care au devastat și apartamentul tău. Seamănă perfect modul în care au acționat în ambele locuri. — Cred că ai dreptate. Am privit atent în jur. În fața mesei răsturnate erau împrăștiate clamele dintr-o cutie. Sclipeau în lumina fluorescentă. Clamele acelea mă preocupaseră și înainte, așa că am luat una de jos. Prefăcându-mă că o analizez, am băgat-o în buzunar. — Exista ceva important aici? Nu, zise fata. Lucrurile din birou nu prea aveau nici o însemnătate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pieriseră deja. După prima noapte de ger, au fost găsite moarte în zăpada care se așternuse cam de cinci centimetri. Trupul lor mai era acoperit doar de câteva fire de blană aurie. Soarele își croia drum printre nori, făcând să sclipească pământul înghețat. Respirația celor peste o mie de animale plutea în lumina strălucitoare.. Când m-am trezit dimineața, pământul era învelit de o pătură albă de nea. Priveliștea era minunată. Turnul cu ceas se înălța, negru, peste lumea albă. Sub
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
picioarele strânse sub ele. Doar coarnele albe erau îndreptate în sus. Pe spinările lor, zăpada apăsa greu, dar nu păreau să se sinchisească. Își vedeau de somn de parcă numai după așa ceva tânjeau. Norii au început să se disperseze și zăpada sclipea în lumina soarelui. Am rămas în picioare, în turn, și am privit încântat peisajul din jur. Lumina nu mi se părea mai puternică decât a unui proiector. Așteptam cu nerăbdare micul spectacol promis de Paznic. A deschis Poarta și a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
se va topi zăpada de tot. Ba până vor dispărea și cadavrele. Sufletele lor își vor aminti cum se ridicau de-acolo în fiecare dimineață. Atunci nu s-au mai ridicat. Blana lor, pe care începuse să se topească zăpada, sclipea în lumina soarelui. Au început să mă doară ochii. Am coborât din turn, am luat-o pe malul apei și m-am întors la căsuța mea de pe dealul de vest. Mi-am dat seama că soarele dimineții dăunase ochilor mei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de fapt. Îmi imaginez că fac dragoste cu ea. Are brățările pe mână. Nu-mi amintesc chipul ei. În cameră e beznă. Îi scot chiloții - nu mai știu dacă sunt mov, albi sau bleu - și nu-i rămân decât brățările. Sclipesc ușor în întuneric și clinchetul lor pe așternut răsună chiar plăcut. În timp ce coboram scara, mi-am dat seama că aveam erecție. De ce naiba m-a apucat tocmai acum? De ce nu atunci când am fost în pat cu bibliotecara care avea stomacul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
țin sub apă până putrezești. — Aoleu! Tare-mi vine să mă-ntorc. Ne-am văzut totuși mai departe de drum. Mergeam de-a lungul apei. Ea înainte, eu în urma ei. Când am îndreptat lanterna spre ea, cerceii de aur au sclipit puternic. — Cerceii ăia nu atârnă prea greu? După ce te obișnuiești cu ei, nu-i mai simți. Ca și penisul. Vrei să spui că tu îți simți penisul greu? Nici vorbă. — E la fel și cu cerceii. Ne-am văzut o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ulcer la stomac sau hemoroizi, cum o să-și găsească sufletul salvarea? În timp ce mă gândeam la toate astea, eram cu ochii pe fată. I se vedea fusta roz de sub haina kaki pe care i-o dădusem eu. Și tenișii roz. Cerceii sclipeau ca niște licurici în beznă. N-a întors nici măcar o dată capul să vadă dacă eram pe-aproape. Își vedea de drum cu îndârjirea unui cercetaș. Încercam să-mi scot din minte ideile năstrușnice de adineauri. S-a oprit puțin la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ea. — E în ordine? Suntem pe drumul cel bun? am întrebat. — Da, cel puțin deocamdată. — De unde știi? — Nu ți-e suficient că știu? A luminat pământul cu lanterna. Vezi? Uită-te bine! M-am aplecat și am privit petecul luminat. Sclipea argintiu. Am întins mâna ca să văd despre ce e vorba. Erau clame. — Vezi? Suntem pe drumul cel bun, spuse fata autoritar. Bunicul a trecut pe-aici. Știa că o să pornim în căutarea lui și a marcat drumul cu clame ca să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și la un moment dat ne-am trezit cu o stâncă ce părea greu de escaladat. Între timp m-am gândit la Ben Johnson, la cât de frumos călărea în Sfidarea fortăreței, Panglica galbenă, Caravana de la Paz, Rio Grande. Soarele sclipea puternic pe întinsele prerii, norii de un alb imaculat pluteau pe cer de parcă fuseseră trasați cu pensula. Bizonii se adunaseră în vale, fetele apăreau în prag ștergându-și mâinile de șorțurile lor albe. Fluviul curgea liniștit, luminițele tremurau în bătaia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
De la cranii. Toate străluceau și în încăpere era lumină ca ziua-n amiaza mare. Blândă ca lumina soarelui de primăvară și liniștită ca cea a lunii. Lumina veche, amorțită în nenumăratele cranii de pe rafturi, se trezea la viață. Craniile aliniate sclipeau liniștit, ca marea brăzdată de razele soarelui la răsărit. Le-am privit fosforescența, dar nu mă mai supărau ochii. Ba chiar mă simțeam bine. Sufletul îmi era plin de amintiri vechi care-l încălzeau. Ochii mei nu mai sufereau și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să scoatem o vorbă. M-a prins ușor, cu ambele mâini, de brațul cu care-mi țineam gulerul halatului. Era întuneric beznă în jur. — E vreo invenție de-a ta? întrebă ea. Am clătinat din cap. Nu mai văzusem craniul sclipind. Nu era lichen fosforescent, pentru că luminițele ar fi fost alternative și ar fi sclipit doar pe întuneric. Înainte de a adormi, nu l-am văzut luminat. Dar nici mână de om nu era la mijloc. Ar fi fost imposibil ca o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
care-mi țineam gulerul halatului. Era întuneric beznă în jur. — E vreo invenție de-a ta? întrebă ea. Am clătinat din cap. Nu mai văzusem craniul sclipind. Nu era lichen fosforescent, pentru că luminițele ar fi fost alternative și ar fi sclipit doar pe întuneric. Înainte de a adormi, nu l-am văzut luminat. Dar nici mână de om nu era la mijloc. Ar fi fost imposibil ca o ființă umană să realizeze o asemenea lumină caldă și liniștitoare. Era cu siguranță una
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar lamele lor lăsau de dorit. Sunt foarte puține femeile care au grijă să le taie cuțitele bine. Existau, în schimb, pe plită tot felul de boluri din pyrex. Tigăile erau toate curate, fără urmă de grăsime pe ele. Chiuveta sclipea și ea. Nu știu de ce-mi băgam nasul în bucătăria altuia. De obicei nu sunt curios, dar pur și simplu mi-au atras atenția lucrurile de-acolo. După ce s-a terminat melodia lui Roger Williams, s-a transmis Autumn
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
-l undeva la vedere. — Oare stă bine pe televizor? Am luat craniul care nu mai emana lumină și l-am așezat pe televizorul din colțul camerei. — Cum ți se pare? întrebă ea. — E foarte bine, am zis. — Oare o să mai sclipească? — O să sclipească cu siguranță. Am luat-o în brațe, încercând să-i absorb toată căldura și s-o păstrez pentru mine. 38 La capătul lumii Evadarea Sclipirea craniilor pălea tot mai mult o dată cu apariția zorilor. Lumina palidă pătrundea printr-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]