KorAP: Find »[drukola/base=simpatizant & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...70 71 72 >

1,791 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

Comunistă, Togliatti nu-și făcea iluzii despre ce avea să urmeze după războiul european. Întors de la Moscova În martie 1944, el a anunțat la Salerno că Partidul Îmbrățișa cauza unității naționale și a democrației parlamentare - spre surprinderea și confuzia multor simpatizanți. Într-o țară unde milioane de oameni, și nu numai cei de dreapta, erau compromiși de regimul fascist, Togliatti nu dorea să Împingă națiunea În pragul războiului civil - mai bine zis, să prelungească un război civil deja În desfășurare. Mai

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
000 de membri cu carnet; 1,2 milioane de austrieci făcuseră parte În timpul războiului din efectivele germane. Austriecii erau chiar prea bine reprezentați În SS și În conducerea lagărelor de concentrare. Viața publică și cultura de elită erau dominate de simpatizanții naziști: 45 din cei 117 membri ai Orchestrei Filarmonice din Viena erau naziști (În timp ce Filarmonica din Berlin număra doar 8 membri de partid din 110 muzicieni). În aceste condiții, Austria a scăpat surprinzător de ușor. Din cei 130.000 de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Demobilizarea rezistenței a fost facilitată semnificativ de strategia Uniunii Sovietice, care favoriza restaurarea regimurilor parlamentare În vestul Europei (ca și, teoretic, În Europa de Est). Lideri comuniști precum Maurice Thorez În Franța și Palmiro Togliatti În Italia au asigurat cooperarea pașnică a simpatizanților comuniști (uneori perplecși). Dar mulți voiau să creadă că energia și ambițiile rezistenței puteau fi puse acum În slujba proiectelor politice de renaștere națională. Au supraviețuit Însă, pe alocuri, contactele stabilite În Rezistență - „depilarizarea” postbelică a societății olandeze, de exemplu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fiecare aspect al situației postbelice: dorința de stabilitate și siguranță a zilei de mâine, speranța schimbării, absența alternativelor tradiționale de dreapta și nădejdea pusă În stat - pentru că, spre deosebire de politicienii catolici din generațiile precedente, liderii partidelor creștin-democrate, precum și mai tinerii lor simpatizanți radicali, nu ezitau să folosească puterea de stat pentru a-și atinge țelurile. Principalul oponent al creștin-democraților din primii ani de după război era mai degrabă liberalismul pieței libere decât stânga colectivistă; ei doreau să demonstreze că statul modern poate interveni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
este o simplă coincidență biografică. Până În 1945, multe țări europene pierduseră deja două generații de lideri potențiali: cei din prima - victime sau invalizi ai primului război mondial; cei din a doua - seduși de tentația fascismului sau asasinați de naziști și simpatizanții lor. De unde calitatea În general mediocră a tinerilor politicieni din acești ani (Palmiro Togliatti, care petrecuse ultimii douăzeci de ani ca activist la Moscova, era o excepție). Popularitatea lui Léon Blum, reintrat În viața politică franceză după ce fusese Închis de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o strategie (cunoscută din deceniile anterioare) prin care partidul leninist Își reducea efectivele și se pregătea de luptă. Învinuirea adusă lui Rajk În 1949, de conspirație cu Statele Unite și Marea Britanie pentru răsturnarea regimului, era plauzibilă pentru mulți comuniști și pentru simpatizanții din Vest. Chiar și acuzațiile absurde formulate Împotriva lui Slánský et al. erau clădite pe adevărul general admis că Cehoslovacia avea mai multe legături cu Vestul decât celelalte state din bloc. Dar de ce Rajk? De ce Slánský? Cum erau aleși țapii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a unui lider subtil și Înțelept ca Palmiro Togliatti. Din toate aceste motive, viața intelectuală În Italia postbelică era extrem de politizată și indisociabil legată de problema comunismului. Majoritatea covârșitoare a tinerilor intelectuali italieni, chiar și unii dintre cei mai fervenți simpatizanți ai fascismului, se formaseră În umbra lui Benedetto Croce. Amestecul crocean de idealism hegelian În filosofie și liberalism de secol al XIX-lea În politică funcționase ca reper etic pentru o Întreagă generație de intelectuali antifasciști, dar părea insuficient În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
13. Pe de altă parte, În lupta pentru simpatia maselor occidentale, Sovietele pierdeau teren cu repeziciune. Pretutindeni În afară de Italia scorul comuniștilor a fost, de la sfârșitul anilor ’40, În declin constant, iar - dacă e să ne luăm după sondajele de opinie - simpatizanții comuniști vedeau În propriul vot un protest simbolic sau expresia solidarității de clasă. Cu mult Înainte de cataclismele anului 1956, când simpatia intelectualilor occidentali pentru blocul sovietic se va topi subit, ceilalți vest-europeni aveau deja o orientare atlantică. CODAtc "CODA" Sfârșitul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lui Stalin și a faptelor sale aducea confuzie și Îndoială, dar și o mare ușurare. De-acum Încolo, credeau cei mai mulți, comuniștii nu mai trebuiau să conteste sau să se apere de acuzele teribile ale criticilor lor. Unii dintre membrii și simpatizanții partidelor comuniste occidentale le-au părăsit, Însă convingerile celor rămași au fost reînnoite. În Europa de Est, lepădarea de Stalin a avut un impact chiar mai dramatic. Interpretată În contextul recentei reconcilieri cu Tito a liderului sovietic și al dizolvării muribundului Kominform

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
se arăta dispus „să Înceapă negocieri corespunzătoare” cu conducerea ungară privind retragerea trupelor sovietice din teritoriu. Însă, chiar În momentele În care făceau această concesie, ei primeau rapoarte despre demonstrații studențești În Timișoara și despre „sentimente ostile” printre intelectualii bulgari simpatizanți ai revoluției maghiare. Totul părea să indice un efect incipient de contaminare, de care liderii sovietici se temeau de multă vreme, ceea ce i-a determinat să adopte o nouă abordare. În consecință, la numai o zi după ce Prezidiul Sovietic promisese

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de pace, femei, tineret, studenți, intelectuali etc.) care au contribuit la forța comunismului”. Deposedat de charisma stranie a terorii staliniste și expus la Budapesta În toată mediocritatea sa blindată, comunismul sovietic a pierdut farmecul pe care Îl avusese pentru cei mai mulți simpatizanți și admiratori din Vest. Căutând să scape de „duhoarea stalinismului”, foști comuniști - precum poetul francez Claude Roy - și-au Întors „nările spre alte orizonturi”. După 1956, secretele istoriei nu mai puteau fi aflate În fabricile mohorâte și În colhozurile disfuncționale

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
lucrurilor fusese restabilită, conducerea sovietică din epoca lui Hrușciov a ajuns cu timpul să permită un grad limitat de liberalizare locală - mai ales, ca o ironie a sorții, În Ungaria. Acolo, după Încheierea represaliilor Împotriva insurgenților din 1956 și a simpatizanților lor, Kádár a creat statul comunist „post-politic” model. În schimbul acceptării necondiționate a monopolului de putere și autoritate al partidului, maghiarilor li s-a permis un anumit grad de libertate - limitată, dar reală - a producției și consumului. Nu i se cerea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
repetate la rațiunea democratică, cerând deopotrivă studenților și guvernului să respecte legalitatea republicană. O lună mai târziu, Dutschke a plătit el Însuși prețul polarizării violente pe care o Încurajase: la 11 aprilie 1968 a fost Împușcat la Berlin de un simpatizant neonazist. Au urmat săptămâni incendiare, În care doi oameni au murit și 400 au fost răniți numai În Berlin. Guvernul Kiesinger a proclamat starea de urgență (cu 384 de voturi la 100, susținut de numeroși social-democrați), care-i permitea să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ei doreau independența deplină. Sub Constituția spaniolă de după Franco (vezi capitolul XVI), regiunea bască a obținut Însă doar un statut de autonomie, aprobat prin referendum În 1979. Înfuriată - nu În ultimul rând de faptul că i-ar putea pierde pe simpatizanții moderați, mulțumiți cu autoguvernarea și dreptul la exprimare lingvistică și culturală -, ETA și-a intensificat campania de asasinate și atacuri cu bombă. În perioada 1979-1980, organizația a revendicat moartea a 181 de oameni; În deceniul următor, numărul de victime a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care au ținut să-i identifice și să-i separe pe evrei de ceilalți pasageri. Dacă această acțiune - care amintea fără greș trierea evreilor de către germani În alt loc și altă eră - nu a compromis definitiv banda Baader-Meinhof În ochii simpatizanților, e fiindcă argumentele (dacă nu și metodele) lor erau general acceptate: victimele nu erau evreii, ci germanii, iar agresorul nu era național-socialismul german, ci capitalismul american. „Crimele de război” erau acțiuni ale americanilor - Împotriva vietnamezilor, de exemplu. Un „nou patriotism

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și Suedia nu erau cazuri tipice: pacifiștii, feministele, ecologiștii, handicapații și alți activiști cu cauză unică erau atât de siguri de un climat cultural favorabil agendei lor, Încât Își puteau permite să se detașeze de marile partide, riscând diviziuni Între simpatizanți, fără ca acest lucru să pericliteze nici majoritatea guvernamentală, nici șansele proprii. Partidele cu cauză unică apăreau adesea, după cum am văzut, În urma unei crize, a unui scandal sau a unei propuneri controversate: ecologiștii austrieci s-au afirmat În urma unei confruntări neplăcute

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la 9 milioane În 1972, cu un record patru ani mai târziu, la alegerile din iunie 1976, când PCI a strâns 12,6 milioane

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-i regelui să dizolve parlamentul și să instaleze un guvern militar. Analizate astăzi, acțiunile par teatrale și bâjbâite, dar Tejero și Milans del Bosch aveau de partea lor tradiția și precedentul. Mai mult, parlamentul Însuși (sau variile partide politice și simpatizanții lor) nu putea face mare lucru pentru a bloca o lovitură de stat militară, iar simpatiile armatei erau greu de anticipat 16. Decisivă pentru ieșirea din criză și pentru direcția ulterioară a istoriei spaniole a fost atitudinea lui Juan Carlos

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
alegeri a doamnei Thatcher nu a fost deloc remarcabilă, față de alte cazuri istorice. De fapt, sub conducerea ei, Partidul Conservator nu a obținut foarte multe voturi În plus. Nu atât a câștigat alegerile, cât a beneficiat de Înfrângerea laburiștilor: mulți simpatizanți ai stângii au votat pentru candidați liberali sau pur și simplu s-au abținut. Din acest punct de vedere, programul radical al doamnei Thatcher și hotărârea cu care l-a pus În practică pot părea disproporționate față de susținerea de care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
publice au Început să fie neglijate. Infracțiunile minore și delincvența au crescut proporțional cu segmentul din populație sortit sărăciei permanente. Afluența privată era Însoțită, cum se Întâmplă adesea, de condiții publice mizerabile 5. Dar influența premierului avea și ea limite. Simpatizantul tipic - În caricaturi, un agent imobiliar de treizeci și ceva de ani din suburbiile estice ale Londrei, nu foarte educat, dar bine plătit, cu bunuri materiale (casă, mașină, concedii În străinătate, acțiuni la fondurile mutuale și o pensie privată) la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
insulele Falkland, prin care stabilise monopolul partidului asupra sentimentelor patriotice și Își dovedise Încă o dată gustul pentru confruntare 7, Margaret Thatcher a câștigat alegerile din iunie 1983 la o diferență aproape record. Partidul Laburist a pierdut aproape trei milioane de simpatizanți și 160 de locuri În parlament. Scorul său a coborât la 27,6%, cea mai slabă performanță a partidului de la primul război mondial. Nu era limpede dacă britanicii se dădeau În vânt după doamna Thatcher (votul pentru conservatori nu a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din 1974 (cu rezultate și mai bune decât În 1965: Giscard d’Estaing l-a Învins la limită pe candidatul forțelor de stânga reunite), Mitterrand avea un aparat electoral superb și transformase Partidul Socialist Într-o mișcare versatilă care atrăgea simpatizanți din toate zonele societății franceze - inclusiv catolici, femei, fermieri și mici comercianți, până atunci ostili socialiștilor 9. Propria lui imagine a devenit cu timpul mai moderată: afișele imense care Împânzeau țara În primăvara anului 1981 arătau un Mitterrand imortalizat Într-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comparat, sau alegerea lui Margaret Thatcher În 1979 -, votul francez din 1981 nu a fost complet redistribuit. De fapt, Mitterrand a avut chiar un rezultat mai mic decât la tentativele anterioare, În 1965 și 1974. Cruciale au fost Însă disciplina simpatizanților stângii (care În turul al doilea s-au solidarizat În jurul lui Mitterrand În loc să se abțină din Încăpățânare sectară) și opiniile Împărțite În sânul dreptei. Dintre cei care votaseră pentru Chirac În primul tur, 16% au preferat să voteze În al

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
semn clar de „antisovietism”. Dar acuzația de „antisovietism” Își pierduse din vigoare. După invazia sovietică, măsurile represive din Praga și zvonurile despre „revoluția culturală” din China, condamnarea fără apel a proiectului comunist de către Soljenițîn era verosimilă chiar și pentru foștii simpatizanți - sau mai ales pentru ei. Comunismul, era limpede, pângărise și spoliase moștenirea radicală. și o făcea În continuare, cum aveau să dovedească În curând genocidul din Cambodgia și trauma intens mediatizată a „oamenilor din bărci” refugiați din Vietnam 2. Existau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
eurocomuniștilor, În care cerea ajutor Împotriva represiunii disidenței din Cehoslovacia. Iluziile despre comunismul reformat s-au stins lent. Însă Mlynáø se afla deja În minoritate: criticii comunismului din interiorul blocului sovietic priveau stupefiați credința lui În socialism și Încrederea În simpatizanții occidentali ai acestuia. Acești critici, care nu se numeau Încă „disidenți” (termen În general neagreat de cei În cauză), se Îndepărtaseră de regim și de limbajul său „socialist”. După 1968, acest limbaj, cu volutele lui lemnoase despre „pace”, „egalitate” și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]