KorAP: Find »[drukola/base=urî & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...70 71 72 ...326 >

8,137 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372

Dna Strickland îmi aruncă o privire în care nu puteam citi prea multă prietenie, dar nu-mi răspunse. Poate că de fapt o lovisem în plin. Acum continuă cu glas scăzut și tremurător: — N-am crezut vreodată că aș putea urî pe cineva atât de mult cât îl urăsc acum pe el. Știți, m-am tot mângâiat cu gândul că oricât de mult ar dura, până la urmă tot de mine o să aibă nevoie. Știam că atunci când o să fie pe moarte o să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
nu puteam citi prea multă prietenie, dar nu-mi răspunse. Poate că de fapt o lovisem în plin. Acum continuă cu glas scăzut și tremurător: — N-am crezut vreodată că aș putea urî pe cineva atât de mult cât îl urăsc acum pe el. Știți, m-am tot mângâiat cu gândul că oricât de mult ar dura, până la urmă tot de mine o să aibă nevoie. Știam că atunci când o să fie pe moarte o să trimită după mine și eram gata să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
să te duci la el fără mine. N-ai înțelege. Trebuie neapărat să ți le arăt chiar eu. — Dirk, mă scoți din sărite! spuse dna Stroeve. Cum poți să vorbești așa de tablourile lui când s-a purtat atât de urât cu tine? Apoi se întoarse către mine: Când au venit aici niște olandezi să cumpere tablourile lui Dirk, el a încercat să-i convingă să le cumpere pe ale lui Strickland. A insistat să și le aducă aici ca să le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
zâmbitor, care ținea un ciorchine de struguri deasupra capului unei fete cu ochi negri. — Chiar dacă nu i-au plăcut, trebuia să fie politicos. Nu trebuia să te insulte. A arătat că te disprețuiește și tu îi lingi mâna. Ah, îl urăsc! — Draga mea copilă, dar omul ăsta e genial. Sper că nu îți închipui că mă cred și eu genial? Aș fi dat orice să fiu, dar știu să recunosc un geniu când îl văd. Și-l cinstesc din toată inima

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
să-i poată schimba cearșaful fără să-l deranjeze. Îl spăla. Când i-am lăudat competența mi-a spus cu zâmbetul acela frumos al ei că lucrase o vreme la un spital. Nu mai dădea nici un semn că l-ar urî de moarte pe Strickland. Nu-i vorbea prea mult, dar se grăbea să-i satisfacă toate dorințele, chiar să vină în întâmpinarea lor. Vreme de două săptămâni a fost nevoie ca cineva să-l supravegheze toată noaptea și ea făcea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
sălbatice din istoria timpurie a lumii când materia, păstrându-și primele legături cu pământul, părea să mai posede încă un spirit al ei propriu. Dacă Strickland o impresiona într-un fel, era inevitabil fie să-l iubească, fie să-l urască. Ea îl ura. Și apoi îmi închipui că intimitatea de fiecare zi cu bolnavul o afectase într-un mod neobișnuit. Îi ridica mereu capul ca să-l hrănească și i-l simțea greu în mâna ei. Când îi dădea de mâncare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
a schimbat vreodată ora ieșirii la cumpărături și nici n-a căutat vreun alt drum. Am impresia că era o oarecare cruzime în nepăsarea ei. Poate chiar se bucura de tortura pe care i-o aplica. Mă întrebam de ce îl urăște atât de mult? L-am rugat pe Stroeve să se poarte mai înțelept. Slăbiciunea caracterului său te exaspera pur și simplu. Nu câștigi nimic comportându-te mereu astfel. Cred că ai fi fost mai înțelept dacă ai fi pocnit-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
pot antipatiza total o persoană care mă face să râd. Dar mi-am revenit cu un efort: — Te consider detestabil. Ești cea mai scârboasă bestie pe care am avut nenorocirea s-o cunosc. De ce cauți tovărășia unei persoane care te urăște și te disprețuiește? Dragul meu, de ce naiba îți închipui că-mi pasă ce părere ai despre mine? Dă-o dracului! i-am zis încă și mai violent (pentru că aveam oarecum senzația că mobilul comportării mele nu era prea onorabil). Nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
ar fi fost trăită vreodată. Totul părea inutil și de o stupiditate absurdă. Strickland își găsise pălăria și stătea în picioare uitându-se la mine: — Vii sau nu? De ce-mi cauți societatea? l-am întrebat. Doar știi că te urăsc și te disprețuiesc. A început chicotească bine dispus: — De fapt singurul motiv pentru care ești supărat pe mine e că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce părere ai despre mine. Am simțit brusc cum mi se urcă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-i străpung armura indiferenței totale. Mai știam și că la urma urmei avea dreptate în ceea ce spunea. Inconștient, poate, noi prețuim puterea pe care o avem asupra oamenilor după atenția pe care o acordă opiniei noastre despre ei și-i urâm pe aceia asupra cărora n-avem o asemenea influență. Presupun că aceasta este rana cea mai cumplită făcută mândriei oamenilor. Însă nu voiam să-i arăt că m-a supărat. — Dar e oare posibil ca unui om să nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
Libertății, și o clipă ți s-a părut că ai putea găsi eliberarea în Dragoste. Cred că sufletul tău obosit și-a căutat odihna în brațele unei femei, și când ai constatat că nici acolo nu ți-o găsești, ai urât-o. N-ai simțit pic de milă pentru ea, deoarece n-ai milă nici pentru tine. Și ai omorât-o de frică, pentru că mai tremurai încă în fața primejdiei de care abia-abia scăpaseși. A zâmbit sec și s-a tras de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
o manifestare a instinctului sexual. E vorba de aceeași emoție e stârnită în sufletul omului de vederea unei femei frumoase, a golfului Neapole sub luna galbenă sau a Coborârii în mormânt pictate de Tizian. E posibil ca Strickland să fi urât descătușarea normală a poftei sexuale pentru că lui i se părea brutală în comparație cu satisfacția creației artistice. Mi se pare ciudat până și mie, după ce am descris un bărbat crud, egoist, brutal și senzual, să spun că a fost un mare idealist

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567

audă evocat numele rivalului său - și că acest nume e asociat duhorii unei morți violente -, pe care îl ura din motive pe care de altfel nici nu le cunoșteam, poate pur și simplu fiindcă judecătorul Mierck nu putea decât să urască, fiindcă asta era natura lui profundă. — Bine, bine, bine..., reluă, brusc înveselit, lăsându-și trupul masiv pe scăunelul său exotic, pe care-l pusese chiar în fața portiței ce dădea spre parcul Castelului. Și rămase acolo o vreme, înghețând, în timp ce jandarmii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
când îi întâlneau pe stradă pe muncitorii cu desagi, roșii în obraji și viguroși. Unii, cu un braț înfășat sau cu picior de lemn, se întorceau în urma lor și scuipau în pământ. Nu puteai să nu-i înțelegi. Poți să urăști pentru mai puțin de atât. Dar nu toți erau muncitori la Uzină. Țăranii care împliniseră vârsta dăduseră furca pe pușcă. Câțiva care plecau mândri ca niște cadeți încă nu știau că-și vor avea în curând numele gravate pe un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
despre ea, pe cineva care nu era de pe la noi. Îmi mai spuneam și că nu am visat, că Lysia existase cu adevărat de vreme ce un tip pe care nu-l cunoșteam o evoca în fața mea. La sfârșit, i-am strâns mâna, urându-i noroc, nu știu de ce îmi venise să-i spun asta, dar nu a părut mirat. Mi-a spus doar atât: — Eu... știți... cu norocul... Nu știam, dar îmi puteam imagina doar privindu-l. Ce să mai spun acum? Aș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
de seară, tata aștepta ca Fantin Marcoire să adoarmă lângă vaca lui pentru a face același lucru la ușa acestuia. Asta a durat mai mulți ani. Ca un ritual. O formă de salut. Politețea măruntaielor. Se știau din școală. Se urau fără să mai țină minte de ce. Alergaseră după aceleași fete, jucaseră aceleași jocuri, trăiseră fără îndoială aceleași dureri. Iar timpul îi distrusese așa cum distruge trupurile și inimile tuturor oamenilor. — Deci e mort? — Mort de-a binelea, Moș Marcoire... — Ticălosul, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
în locul aurului și al pietrelor prețioase erau numai farfurii murdare și carafe goale, peste tot, în toate camerele, adunate în mormane povârnite și translucide. Nu-l iubisem niciodată pe tatăl meu și nici măcar nu știam de ce. Dar nici nu-l urâsem vreodată. Nu ne vorbisem niciodată, asta e tot. Între noi stătuse întotdeauna ca un ghimpe moartea mamei mele, o tăcere densă pe care niciunul din noi nu avusese curajul să o spargă pentru a-i întinde celuilalt mâna. În ceea ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
simțit încetul cu încetul căldura scurgându-i-se din trup. M-am rugat lui Dumnezeu și tuturor sfinților ca visul să se termine. Albert Jivonal a murit la puțin timp după Clămence. A tăcut. Știam că e mort. L-am urât, fiindcă mi-am închipuit că, odată plecat, se va găsi în curând lângă ea, ca într-un șir de așteptare infinit, și că acolo unde se afla, putea, fără îndoială, să o vadă, la câțiva metri îniantea lui. Da, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
traversaseră războiul fără mari îngrijorări sau privațiuni. Ceilalți, în schimb, ieșeau din patru ani teribili. Ruptura se adânci și mai mult, mai ales când un mort sau doi începeau să putrezească. Unii nu-și mai vorbiră. Alții ajunseră să se urască. Bassepin începu negustoria cu monumente. Unul din primele pe care le furniză fu, de altfel, pentru noi: un soldat cu steagul în mâna stângă și cu pușca în dreapta, cu tot trupul aplecat înainte, cu un genunchi îndoit și, lângă el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
dar nu o pușcă precum a ta - bună pentru ucis oameni sau pentru a te ucide, nici o pușcă de vânătoare, cred. O pușcă ridicolă, de recuzită sau de copil. Părea un bufon dintr-o comedie. În momentul acela, l-am urât mai mult decât orice pe lume. A bălmăjit niște cuvinte pe care nu le-am înțeles. I-am întors spatele. Aș da viața a mii de oameni ca el pentru o secundă în brațele tale. Aș da capul lor pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
însămi dacă în schimb aș avea din nou pe buze sărutul tău, dacă ți-aș regăsi mâinile și privirile. Nu-mi pasă că sunt odioasă. Mă lipsesc de judecată, de morală, de ceilalți. Aș ucide ca tu să fii viu. Urăsc moartea. Pentru că ea nu alege. Scrie-mi, dragostea mea, scrie-mi. Fiecare zi fără tine este o cumplită suferință. A ta, Lyse. Nu i-am purtat pică. Avea mare dreptate. Chiar fusesem dobitocul despre care povestea ea și fără îndoială

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300

lumea civilizată, acolo unde eram deja în perioada interbelică, trebuie să adoptăm și noi mottoul in varietate concordia... Lumea confundă comunicarea cu comuniunea, acceptați-mi cacofonia, teatrul este comuniune, aproape liturgică... folosesc vorbe mari, ai dreptate, deși tare îmi sunt urâte cuvintele sforăitoare, mă scot din sărite, nu-mi place să aud vorbe răsuflate, ca „sfânta scândură a scenei”, dar trebuie să înțelegem că teatrul e comuniune și actorii ar trebui cinstiți ca la ruși, ăștia îi divinizează pe actori, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
Am luat-o de nevastă și, peste trei luni, a pierdut copilul, sarcină oprită în evoluție. Nu știu ce amestec a avut Dumnezeu în nefericita asta de întâmplare, dar mi-a părut așa de rău, că am umblat nebun pe străzi, am urât-o pe Rita mea ca pe un dușman. M-am trezit însurat cu o femeie care îmi pierduse copilul, murise copilul în burta ei lată. Apoi, femeia a plecat în București, că reușise la Conservator, era studentă și habar nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
în București, am lăsat orașul ăla cald și dulce, am lăsat Moldova și-am ajuns în București, actor și prof la facultate, m-am adaptat greu, nu terminasem facultatea în București și lumea actorilor m-a primit greu, unii mă urau, dar, în teatru, mă iubește gagicile, vorba cântecului, puțini știau că eu îmi doream să fiu lângă nevastă, că de-aia venisem. Ne-am mutat împreună într-o garsonieră, ea pleca dimineața la cursuri, eu, pe la zece, la repetiții. Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
acuma? N-aș bea deloc. — N-ai bea pe dracu’, n-ai curaj să-i spui! — Nici n-aș putea intra acuma în casă, că aș strânge-o de gât pe Cruella, e nebună femeia asta, atâta zice că o urăște pe Tina, ea o urăște și ea mi-o aduce aici. Îi e milă de tine, mi-lă. — Sper că nu, fata asta mă iubește pe mine așa cum sunt, bătrân și bețiv, sunt sigur că mă iubește, mi-au trecut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]