18,068 matches
-
Germania a cuirasatelor din clasa "Scharnhorst" și după apariția zvonurilor conform cărora Japonia construia o nouă clasă de crucișătoare de linie. Destinate a servi ca „distrugătoare de crucișătoare”, capabile de a detecta și distruge crucișătoarele grele construite după adoptarea Tratatul Naval de la Londra, navelor din această clasă le-au fost destinate tunuri mai mari și mai grele construite după un proiect nou și costisitor, protecție balistică limitată împotriva proiectilelor de 304 mm, precum și motoare capabile să dezvolte viteze de 31-33 noduri
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
nou și costisitor, protecție balistică limitată împotriva proiectilelor de 304 mm, precum și motoare capabile să dezvolte viteze de 31-33 noduri (58-61 km/h). Dezvoltarea crucișătoarelor grele a stagnat între Primul și al Doilea Război Mondial grație condițiilor impuse de Tratatul Naval de la Washington și tratatele și conferințele ulterioare, în care Statele Unite, Regatul Unit, Japonia, Franța și Italia au convenit să limiteze deplasamentul crucișătoarelor grele la 10.000 de tone și la un armament principal de 202 mm. Până la clasa "Alaska", crucișătoarele
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
nicio măsură imediată, ideea a redevenit de actualitate la sfârșitul aceluiași deceniu când au apărut informații ce indicau că Japonia intenționa să construiască „super crucișătoare” care ar fi fost cu mult mai puternice decât crucișătoarele grele aflate în înzestrarea Forețelor Navale ale Statelor Unite. Marina SUA a reacționat în 1938 când Consiliul Director a solicitat "Biroului pentru Construcții și Reparații" să intreprindă „"un studiu comprehensiv al tuturor tipurilor de nave în vederea inițierii unui nou program de construcții navale pe scară largă"”. Este
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
aflate în înzestrarea Forețelor Navale ale Statelor Unite. Marina SUA a reacționat în 1938 când Consiliul Director a solicitat "Biroului pentru Construcții și Reparații" să intreprindă „"un studiu comprehensiv al tuturor tipurilor de nave în vederea inițierii unui nou program de construcții navale pe scară largă"”. Este posibil ca președintele Statelor Unite de la acea vreme, Franklin D. Roosevelt, să fi avut un rol principal în luarea deciziei de construire a navelor din clasa Alaska, având în vedere dorința sa de a a avea un
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
h). Construcția navelor din clasa "Alaska", împreună cu o pletoră de alte tipuri de nave a fost decisă oficial în septembrie 1940, prin documentul "Two-Ocean Navy Act ". Rolul lor a fost puțin schimbat; în plus față de misiunea lor de bază - bombardamentul naval, ele aveau și misiunea a proteja grupurile de portavioane. Datorită tunurilor mai mari, mărimii și vitezei superioare, ele erau mult mai potrivite pentru acest rol decât crucișătoarele grele, reprezentând o măsură de asigurare față de informațiile care arătau că Japonia construia
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
analizate crucișătoarele ușoare din clasa "Cleveland", crucișătoarele grele din clasa "Baltimore", clasa "Alaska" și chiar și un cuirasat din clasa "Iowa". În final, au fost selecționate navele din clasa "Cleveland", prin transformarea a 9 nave aflate în construcție la șantierul naval New York, în ceea ce avea să devină noua clasă de portavioane "Independence". Ideea de transformare a crucișătoarelor "Alaska" în portavioane a fost „în mod special atractivă”, datorită numeroaselor asemănări dintre design-ul portavioanelor "Essex" și al clasei "Alaska", precum și a faptului
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
8.000 mile (15.000 km) mai puțin, la o viteză de doar 15 noduri. În plus, design-ul de crucișător greu nu includea protecția balistică subacvatică normală la portavioanele obișnuite, din cauza greutății blindajului de suprafață destinat protecției împotriva bombardamentului naval. Nu în ultimul rând, transformarea clasei "Alaska" nu ar fi putut îndeplini obiectivul Marinei de a avea portavioane noi într-un timp scurt, deoarece procesul necesitat de modificarea navelor era unul de lungă durată. Luând acestea în calcul, planurile de
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
Primele două, și , au fost finalizate. Construcția , a treia navă, a fost suspendată la 16 aprilie 1947 când era construită în procent de 84%. Începerea construirii ultimele trei, "Philippines", "Puerto Rico", și "Samoa", a fost întârziată deoarece toate materialele și șantierele navale disponibile erau alocate navelor cu prioritate mai mare, cum erau portavioanele, distrugătoarele și submarinele. Construcția încă nu începuse când lipsa de oțel și realizarea faptului că aceste „vânătoare de crucișătoare” nu mai aveau crucișătoare de vânat - deoarece flota de crucișătoare
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
portavionului "Franklin" pe timpul deplasării spre Guam pentru reparații, după ce fuses lovit de două bombe japoneze. Ulterior, "Alaska" a sprijinit debarcarea din Okinawa, în timp ce "Guam" s-a deplasat în Golful San Pedro pentru a deveni vasul amiral al unui nou grup naval, "Grupul 95 Crucișătoare". "Guam", împreună cu "Alaska", patru crucișătoare ușoare și nouă distrugătoare, a condus grupul dislocat în Marea Chinei de Est și Marea Galbenă cu misiunea de a ataca navele de transport inamice; totuși, au întâlnit decât jonci chinezești. Până la
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
nave și-au căpătat renumele de excelente nave de escortă pentru portavioane. Pe timpul războiului, ambele nave au făcut parte din Divizia 16 Crucișătoare 16 comandată de Contraamiralul Francis S. Low. După război, ambele nave au făcut parte din Gruparea 71 Navală, denumirea forțelor navale din cadrul Flotei a Șaptea a Statelor Unite care operau în marea Chinei de Nord. Misiunea acesteia era de a sprijini ocupația peninsulei Coreea de către aliați. Aceasta presupunea executarea de misiuni de demonstare a prezenței(„show the flag”)pe
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
căpătat renumele de excelente nave de escortă pentru portavioane. Pe timpul războiului, ambele nave au făcut parte din Divizia 16 Crucișătoare 16 comandată de Contraamiralul Francis S. Low. După război, ambele nave au făcut parte din Gruparea 71 Navală, denumirea forțelor navale din cadrul Flotei a Șaptea a Statelor Unite care operau în marea Chinei de Nord. Misiunea acesteia era de a sprijini ocupația peninsulei Coreea de către aliați. Aceasta presupunea executarea de misiuni de demonstare a prezenței(„show the flag”)pe coasta vestică a
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
operau în marea Chinei de Nord. Misiunea acesteia era de a sprijini ocupația peninsulei Coreea de către aliați. Aceasta presupunea executarea de misiuni de demonstare a prezenței(„show the flag”)pe coasta vestică a Coreei și în Golful Chihli. Aceste demonstrații navale au precedat "Operațiunea Campus", debarcarea amfibie a forțelor terestre ale Armatei SUA la Incheon, Coreea, pe 8 septembrie 1945. Ulterior, ambele nave s-au întors în Statele Unite la mijlocul lui decembrie 1945, fiind scoase din serviciu activ și introduse „cimitirul” "Flotei
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
reduse de înarmare din primul plan la pupa navei. Deși varianta ar fi costat circa jumătate din costul primei (82 milioane USD), ea a fost considerată ca fiind încă prea scumpă. Ca urmare, ambele nave au fost radiate din "Registrul Naval" la 1 iunie 1960. "Alaska" a fost vândută la fier vechi la 30 iunie 1960, iar "Guam" la 24 mai 1961. Încă nefinalizată, a fost luată în considerare pentru a fi transformată în ceea ce ar fi fost primul crucișător purtător
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
dilocând de două ori mai multă apă decât cele mai noi crucișătoare grele (clasa "Baltimore"). Ca greutate, navele erau cu doar 5.000 de tone mai ușoare decât limitele deplasamentului de 36.000 de tone pentru cuirasate prevăzută de Tratatul Naval de la Londra, fiind, totodată, mai lungi decât unele cuirasate cum erau cele din clasele "King George V" și "North Carolina." Prin prisma designului și blindajului, clasa "Alaska" e considerată a fi de „crucișătoare mari” mai degrabă decât de crucișătoare de
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
designului și blindajului, clasa "Alaska" e considerată a fi de „crucișătoare mari” mai degrabă decât de crucișătoare de linie. Proiectul lor era unul mărit la scală față de cel al crucișătoarelor care se încadrau în limitele prevăzute în tratatele și convențiile navale de la Londra și Washington. Ele aveau în comun cu crucișătoarele grele hangarele pentru avioane și o singură cârmă mare. Blindajul lor ducea lipsa sistemelor de protecție subacvatică, aflate pe cuirasate și chiar pe navele principale intermediare, ca cele franceze din
Clasa Alaska () [Corola-website/Science/332630_a_333959]
-
împotriva vaselor germane de suprafață după executarea unor zboruri de recunoaștere. Prima încercare a fost făcută pe 3 septembrie, când un avion de recunoaștere Bristol Blenheim pilotat de Andrew McPherson a identificat în timpul unui zbor deasupra Mării Nordului o mare forță navală în dreptul portului Wilhelmshaven. Aparatul de emisie recepție a avionului britanic nu a funcționat, iar atacul bombardierelor a fost lansat doar după ce McPherson a revenit la bază. A fost organizată o forță de atac compusă din 15 bombardiere Handley Page Hampden
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
să folosească armamentul, grupul de bombardiere îndreptându-se spre teritoriul inamic practic fără posibilitatea să se apere. În ciuda acestui fapt, Paul Harris a continuat zborul spre ținte. Escadrila nr. 9 a reușit să atace în acea zi câteva dintre țintele navale din Brunsbüttel. Bombardamentele au provocat pagube limitate vaselor germane, britanicii pierzând în schimb cinci avioane Blenheims și două Wellingtons. "Admiral Scheer" a fost lovit de trei bombe, care nu au explodat însă, în vreme ce crucișătorul ușor "Emden" a fost avariat în
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
aliaților. Folosirea instalațiilor radar le-a oferit piloților de vânătoare un avans de opt minute în care să pregătească apărarea. Dat fiind că în cazurile precedente se scursese prea mult timp dintre momentul în care avioanele de recunoaștere identificarseră țintele navale germane și cel în care bombardierele au sosit în zona respectivă, s-a modificat abordarea atacului, bombardierele fiind trimise în recunoaștere să identifice și să atace vasele inamice. Ordinele piloților britanici le interzicea atacul împotriva vaselor ancorate în port, în
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
sau 37 și nu avusese ocazia să zboare alături de echipajele acestora în formații strânse, nici să participe alături de ele la misiuni de bombardament. El nu a avut nici timpul nici ocazia să discute cu subordonații săi planul pentru bombardarea țintelor navale. El nu avut cum să transmită nici măcar unele sfaturi tactice cu privire la reacția grupului în cazul unui atac al avioanelor de vânătoare. Practic, Harris primise comanda unui grup de escadrile cu echipaje neomogne, fară experiență de luptă. Pentru misiunea de pe 24
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
Kellet a avut la dispoziție 24 de avioane Wellington ele Escadrilelor 9, 37 și 149. Bombardierele au ales să zboare în formația de forma „diamant”. În dimineața zilei de 18 decembrie 1939, ziarul londonez "The Times" a publicat istoria luptei navale de la Río de la Plata și a sabordării crucișătorului de buzunar "Admiral Graf Spee ". Câteva ore mai târziu, RAF Bomber Command a plănuit să scufunde o altă navă militară germană importantă. În conformitate cu Ordinul B. 60 de pe 17 decembrie, toate vasele militare
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
coordonare a "Luftwaffe" a făcut ca apărarea aeriană germană să aibă nevoie de o perioadă lungă de timp pentru prelucrarea informațiilor culese de stațiile radar. Maiorul Harry von Bülow-Bothkamp—ccomandantul II./JG 77—avea să declare că sistemee de radare navale Freya au fost cele care au dat alarma, nu cele de alertare timpurie ale "Luftwaffe". Acesta a fost cel mai probabil motivul pentru care bombardierele s-au apropiat de uscat fără să fie interceptate. Primele lupte aeriene au început la
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
este ridicol să gândești măcar că britanicii ar ataca în asemenea condiții. Diehl s-a adresat mai apoi comandantului II./"Jagdgeschwader" 77 (JG 77) Hilmer von Bülow-Bothkamp. Nici acesta nu a luat în serios avertismentul. Peste aproximativ 20 de minute, radarele navale Freyas au identificat prezența bombardierelor britanice. Nici măcar acum avioanele de vânătoare nu au primit ordinul de decolare. Deși radarele germane erau la fel de performante ca cele britanice, problema cea mai mare era a comunicațiilor greoaie. În vreme de radarele britanice lucrau
Bătălia din Golful Helgoland (1939) () [Corola-website/Science/332658_a_333987]
-
misiune în această perioadă. Cea mai lungă campanie aeriană defensivă a celei de-a doua conflagrații mondiale a început pe 4 septembrie 1939, chiar a doua zi după ce Regatul Unit a declarat război Germaniei. Ținta bombardierelor RAF a fost baza navală de la Wilhelmshaven. Aceste raiduri au continuat în decembrie 1939. În timpul luptelor aeriene cunoscute ca Bătălia din Golful Heligoland de pe 18 decembrie 1939, RAF a pierdut 12 din cele 22 de bombardiere care au participat la misiune. Comandamentul bombardierelor a fost
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
spunea, că a construit o casă la Bozovici, în apropierea bisericii baptiste, care avea unele elemente de arhitectură din marmură, de asemenea, că a avut un fiu (Ladislaus Johann), ofițer de marină, care a murit în Marea Adriatică într-o luptă navală în anul 1915, înaintea morții tatălui.
Ion Iovescu () [Corola-website/Science/332952_a_334281]
-
Frankfurt. SHAEF a comandat cele mai numeroase formații destinate unei operațiuni pe frontul de vest - americane, franceze, britanice și canadieni. Forțele erau formate din trei Grupuri de Armată, care controlau un total de opt armate. SHAEF a controlat importante forțe navale în timpul Operațiunii Neptun, faza debarcării a „Overlord” și două forțe aeriene tactice - Armata Aeriană a 9-a Americană și Forță Aeriană Tactică RAF a 2-a. Bombardierele strategice aliate din Regatul Unit a intrat de asemenea sub comanda sa în timpul
Cartierul General Suprem al Forțelor Expediționare Aliate () [Corola-website/Science/333535_a_334864]