18,847 matches
-
puțin timp, provincial de Marche. Acolo a găsit o sectă de oameni superstițioși, care nu trăiau conform adevărului Evangheliei și după prevederile Ordinului nostru, considerându-se mai spirituali decât alții și voind să trăiască în libertate, atribuind toate acestea inspirației Duhului. El, în perioada când a fost provincial, i-a stârpit în mod lăudabil. Între timp, după ce a murit fratele Aymon, în timpul celebrării capitulului general, a fost ales ministru general. Însă, în acest oficiu, s-a dovedit a fi aproape inutil
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
îl spunea pentru a îndepărta orice neîncredere, fiindcă îi trimitea în regiuni necunoscute fără să aibă nimic asupra lor. Pe al doilea - «Nu vă preocupați cum sau ce veți vorbi, etc. Într-adevăr, nu voi sunteți cei care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbește în voi» (Mt 10,19-20) - îl spunea ,voind astfel să-i mângâie și să le întărească inimile, pentru a fi siguri că Dumnezeu este îndeajuns pentru toate și suplinește defectele noastre când, activând cu
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
sfătuind-o cu îndemnuri permanente. 3. El, ascultând vocea prietenului ce-l invita din adâncul inimii, s-a ridicat fără zăbavă, a rupt legăturile lumii pline de plăceri, asemenea unui alt Samson protejat de harul divin și, plin de însuflețirea Duhului, luând falca unui măgar (cf. Jud 15,15), printr-o predică făcută cu simplitate, neîmpodobită de culorile convingătoarei înțelepciuni omenești (cf. 1Cor 1,17), ci mai degrabă de marea putere a lui Dumnezeu, care alege lucrurile slabe din lume pentru
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
la casa de la țară și la boi (cf. Lc 14,15-20), pe care îi ținea deoparte pentru invitații de la marea cină, la fel ca Iacob s-a ridicat (cf. Gen 35,1-11) la porunca Domnului și, după ce a primit harul Duhului în cele șapte forme, fiind asistat de cele opt fericiri evanghelice, a urcat cele cincisprezece trepte ale virtuților, indicate în mod mistic în Psalmi, spre Betel, casa Domnului, pe care o pregătise pentru el. Și acolo, după ce a construit altarul
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
ale echilibrului, păstrând măsura modestiei, să-și salveze propriul suflet pentru Domnul, totuși, ne dorim cu mai multă ardoare ca voi, ajunși pe culmile spiritualității în gradele cele mai înalte, disprețuind lumea și bogățiile sale, și lăsându-vă conduși de Duh, să îndepliniți în voi toată dreptatea, păstrând forma modestiei ce v-a fost poruncită și abținându-vă de la tot ce vă poate devia de la corectitudinea religioasă sau care în mod logic v-ar putea scăpa, în așa fel încât persoanele
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
poezie, etapele volumelor devenind aici cicluri. Omul de lut, legenda Golemului, este piesa de rezistență a poetului și a lecturilor sale de actor în fața publicului. Un alt poem important, Șlefuitorul de lentile, evocă silueta lui Spinoza, urcând „pe treapta către duh”, dar fără solemnitatea dramatică a celui dintâi, ba chiar ironic în punctarea mizeriei fizice a filosofului. Tema aceasta străbate mai toată lirica lui C. Poetul este un cântăreț al damnării luciferice, îngerul căzut în mijlocul semenilor ingrați. Ca un etern romantic
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286120_a_287449]
-
sa și la a obștii”. Absența totală a ambiției și, deci, a conștiinței estetice, ori binecunoscuta prefăcătorie a creatorului care scrie una pentru a sugera contrariu!? Nicolae Văcărescu, fratele celui dinainte, n-are nici măcar asemenea scrupule. El mărturisește că, neavînd „duh născocitor”, adică talent, va folosi stihurile lui Alecu pentru necesitățile sale amoroase, fără a avea sentimentul că Încalcă o lege morală. Poezia nu este Încă un obiect estetic, ci un instrument de persuaziune cu o valoare funcțională precisă. Cu o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
amoroase, fără a avea sentimentul că Încalcă o lege morală. Poezia nu este Încă un obiect estetic, ci un instrument de persuaziune cu o valoare funcțională precisă. Cu o asemenea Înțelegere a lucrurilor este greu de reproșat ceva lipsitului de duh Nicolache. Important este obrazul căruia i se adresează, nu stihul care Încearcă să-l Îmblînzească. Iată cum rezumă acest gînd Nicolae, spiritul cel mai practic și cel mai ascet dintre Văcărești: „și să mă pot sluji cu dînsele cînd voi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Încearcă s-o exprime. Proiectul lui În aparență modest (o gramatică, versuri ocazionale) nu este lipsit de orgoliu, cu toate că poetul ne avertizează Într-un loc că: „A socoti că poate Un om să facă toate Oricîte va gîndi, Nu-i duh dă istăciune Și n-o va dobîndi.” Tema lui este, nu mai Încape vorbă, facerea, obsesia lui cea mai mare este formarea limbii poeticești. Și facerea Începe prin zăgăzuirea dialectului, prin punerea de hotare, stavile În fața unei oralități slobode. Frica
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îndrăgostit, străbătut de atîtea rîuri de lacrimi și pîrjolit de atîtea flăcări, are și un personaj ideal, altul decît cel care vorbește: personajul absent, obiect de adorație și de tortură. Acesta Întrunește, după Alecu Văcărescu, următoarele Însușiri: frumușele, Înțelepciune, vorbă, duh și isteciune. Concentrate, virtuțile modelului sînt două: frumusețea și istețimea (Înțelepciunea). Însă versificatorul nu prea vorbește de ele. Îi place să vorbească mai ales despre sine. Nici o Încercare de a da corporalitate acestui arhetip al iubirii, de a-l „coborî
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
atunci cînd jurămintele iau direct drumul clișeelor de epocă. Găsim, cel puțin, o prefăcătorie care nu mai este cusută cu ața albă a moralei. III Nicolae Văcărescu. Spiritul auster și chibzuit al familiei „Să plîngi cu inima Înfîntă și cu duh slobod”. Nicolae, al doilea fiu al lui Ienăchiță Văcărescu, folosește și el armele familiei (jeluirea, oh-ul, ah-ul) dar nu mai este un captiv necondiționat al iubirii. Focul nu-i mai pare purificator, suferința nu mai este dulce („amărîtul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
te invitez și să te ațîț ca să te aprinz, să te fac să fii mai viu, mai mult decît ești și apoi, tot ce am pățit și eu, ca să te fac să-ți aduci aminte, cu toată puterea și virtutea duhului, și a inimii, și a cugetului ce porți, ce au fost părinții noștri: tată-tău și moșu-tău și să plîngi cu inima Înfrîntă și cu duh slobod... Ah, ramură a trunchiului celui obișnuit În slavă și laudă.” Nicolae are
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
eu, ca să te fac să-ți aduci aminte, cu toată puterea și virtutea duhului, și a inimii, și a cugetului ce porți, ce au fost părinții noștri: tată-tău și moșu-tău și să plîngi cu inima Înfrîntă și cu duh slobod... Ah, ramură a trunchiului celui obișnuit În slavă și laudă.” Nicolae are, nu mai Încape vorbă, firea unui moralist, rîndurile de mai sus sînt admirabile, fraza acoperă bine gîndul iute și profund. Este gospodarul unei familii risipitoare, cel care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mișcă Într-un climat de izolare și uscăciune, nici un contact cu elementele Însuflețitoare, fecunde din afară. Sub puterea modelelor lăsate de Înaintași, Nicolae meditează și el la alcătuirea și foloasele iubirii, zicînd, Într-un loc, că iubirea este „suflețire de duhuri istețe” (o definiție, În fond, frumoasă; trimite gândul spre dimensiunea spirituală a iubirii: Îndrăgostiții sînt cuprinși nu numai de suflețire, dar și duhurile (spiritele) lor au devenit istețe, subțiate, adică, de conștiința iubirii). În fine, iubirea, pentru a putea produce
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
meditează și el la alcătuirea și foloasele iubirii, zicînd, Într-un loc, că iubirea este „suflețire de duhuri istețe” (o definiție, În fond, frumoasă; trimite gândul spre dimensiunea spirituală a iubirii: Îndrăgostiții sînt cuprinși nu numai de suflețire, dar și duhurile (spiritele) lor au devenit istețe, subțiate, adică, de conștiința iubirii). În fine, iubirea, pentru a putea produce mîngîiere (să observăm suita de note medii), trebuie să fie blîndă („de-ai fi cu blîndețe”). Într-un vers nesigur: „ești inimă trufașe
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
socoteală) În calea plăcerilor și a anarhiei simțurilor. Discursul său a devenit preponderent moral. Figura lui lirică este retragerea și legea morală pe care o recomandă e cumințenia (temperanța) Nicolae Văcărescu plânge, adevărat, cu inima Înfrântă, dar nu are totdeauna duhul slobod. IV Iancu Văcărescu. Psihologia unui poet profesionist „D-amărunt privind natura Ochiului s-arăt grămadă Orice glas mie-mi vorbește Orice ton eu Înțeleg Firei voi să dau răspuns, La simțirile-nălțate Al meu glas e neajuns.” Al patrulea poet
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o știm mai cu osebire toți aceia care scriu, și prin urmare cunosc influența ce are limba asupra stilului”, CÎteva cuvinte În loc de prefață, 1847). Se plînge, dar fără disperarea biblică a lui Ion Heliade Rădulescu. Neliniștea ia la autorul Satirei duhului meu forma resemnării. O resemnare, altfel, laborioasă. Atît cît este, limba Îl servește, poetul scrie În toate genurile, plîngerile lui (În Epistole) sînt cam retorice pentru că versurile spun indirect ceea ce autorul afirmă că nu poate spune. Putem spune atunci că
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nou spre universul dinafară. Devine vast și misterios. În muntele rîpos, Într-o peșteră, se află palatul patinați/or luminat de o „flacără misterică”. Peisajul este tenebros alpin: rîpe sălbatice, „turburoase unde”, vuiet de prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care a răpit-o. Făt-Frumos este condus de un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
luminat de o „flacără misterică”. Peisajul este tenebros alpin: rîpe sălbatice, „turburoase unde”, vuiet de prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care a răpit-o. Făt-Frumos este condus de un om, negru (simbolul ghidului obscur!) „sub o stîncă”, Într-un palat unde se află, cum știm deja, o fată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
natură. În Doina, unde se inspiră mai direct din mitologia populară, apar cîteva scene de vrăjitorie neagră. Baba Cloanța duce În spate pe Satan și codrii clocotesc de un lung hohot. Satan urlă furios, și la urletul lui: „Mii de duhuri ies la lună Printre papură zburînd...”. Strigătul de ziuă al cocoșului pune capăt acestei goane Înfricoșătoare. Macabrul, demoniacul se termină În grotesc: Satan și jertfa lui, baba, se aruncă În „băltoiul mucezit”... Strigoiul din alt poem este un flăcău care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
topește) În „raiul fierbintei sărutări”. În rest o castitate totală. Erotica alecsandriană nu cunoaște nici latura demonică. Îngerul nu formează, ca la Eminescu, un tandem cu demonul, adesea sub același chip. Puținele poeme În care este vorba de sburător, de duhul străin, de strigoi, de iubirea dintre două ființe din lumi diferite, nu sînt deloc demonice. Dragostea este manifestarea unei vîrste și Alecsandri n-a Înfățișat-o decît rareori și superficial „bolnavă”, agresivă, cotropitoare. Copilita (pentru care are predilecție) este blîndă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Sburătorul și alte poeme prefigurează mitul luceafărului, Însă Alecsandri nu complică drama incomunicării și n-o spiritualizează prea mult. Sburătorii iau chipurile voinicilor cu plete negre care răpesc fetele din „lumea-ntunecată” și se pierd cu ele În codru. „Acel duh ce-ades se leagă” de copila mîndră și-i provoacă o durere bucuroasă este repede și fără regrete Înlocuit. Numai În Crai-nou, străinul lasă În urma lui un mormînt. Răpirea și dispariția În codru constituie un motiv ce se repetă. La
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sufletească În rostire lirică: „această faptă a poeziei nu iaște alt, decît o mișcare a simțirii, o patimă sufletească și naștere a fanteziei. Acel năluc al minții, pătimind un ce, țese idei și păreri, alcătuind stihuri după patimi și Înălțimea duhului”. În alianță cu muzica, stihurile au puterea „de a domoli verice inimă Împietrită”, Împietrită, spune Mumuleanu mai departe, din „pricini de amor”, căci omul este prin firea lui „rob pohtelor planisit”. Este de la sine Înțeles că poezia este provocată de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-l tac, că lumea-l știe.” Un dialog (Afrodita și Amoriul) reia tema fatalității erosului. Afrodita se plînge fiului său, Amor, de tînărul Ikanok care, plin de mîndrie („cu firea pe sus”), nu se supune dragostei. Femeile frumoase, pline de duh și istețime, „n-au prins loc la ochii săi” și, În genere, Ikanok (numele lui Konaki citit invers!) adiaforisește adică, este nepăsător față de acest subiect. Afrodita este jignită și pune pe capul indiferentului tînăr un premiu regal: „voi da stemampărătească
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
spiritul celest. În nemilostiva Catinca trăiesc toate aceste elemente, cruzimea, răceala ei o plasează În categoria divinităților fecioare născute din tîmpla unui zeu: „Iar, de ești din cer zidire Cu fire dumnezeiască Și porți a ta strălucire Supt sîmțîrea Îngerească...” Duhul altei femei, Casandra, legiuiește pravile morale, Marioara - „minune [a] lumii” - are darul de sus de a scoate „de la moarte”, cu alte cuvinte: de a Învia pe cel ucis de iubire. Într-o alegorie (Visul Antonului) apare o fată dumnezăoaie: „Atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]