18,272 matches
-
la Heliade, trei Învelișuri ale lirismului său, considerat global. O muză pe care, Într-un vers, el o numește cetățeană, și care stimulează pe omul datoriei, pe Părintele social și moral. Este, apoi, muza astrală, cea mai puternică, aceea care aprinde În Părintele social ambiția vastei Creații și-l Împinge spre marile modele, muză cu puteri ascensionale, muză vizionaristă, hrănită cu sublimități. A treia este muza omului „buclucaș”, cum l-a numit Iorga, muză „mult pestriță și fîșneață”, născocitoare de expresii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
misoghinul Schopenhauer: „Amor care adoarme și legi și datorie, Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt: Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție, Și află un mormînt. Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză În inimi bărbătești? Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate, Femeii le jertfești! Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește Acel uriaș falnic, a zilii domnitor? La patrie, În lume, la tot ce pătimește, Nimic nu ești dator?” Figura contestației (figura
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Răspunde printr-o ploaie de spumă și fosfor, Pe urma care trage pe mare-un vas ușor. Și aerul ce varsă răcoare, balsam, viață Îmbată-al nostru suflet cu magică dulceață, Îl scaldă-n universul ce-n raze s-a aprins.” Magica dulceață, iată ce caută În universul din afară D. Bolintineanu! O dulceață ce are valori terapeutice: e un balsam, și balsamul e rezultatul unei combinațiuni secrete. Lumina, aerul, ploaia de spumă și fosfor, unda albastră, parfumurile acvatice și aromele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui Ghica: „Cunoști tu farmecul sobelor care scot fum? Cunoști Înțepăturile În nas și răgușeala care vin să se adauge plăcerilor iernii? Ei bine, eu m-am ghiftuit de ele azi-dimineață. Pe la ora cinci, fata din casă a venit să aprindă focul; după o jumătate de oră săream din pat aproape asfixiat și mă refugiam În camera mea de lucru, făcînd triste reflecții asupra șuncii expuse la fum. Acest chin le face mai fragede, mai bune de mîncat, atît este de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fruntea lui apare sinistru luminată De-a focului ce-l arde văpaie-nflacarată; Dar vulturii, și ulii, și bulinele, și corbii, Precum tot spre lumină cu jale cată orbii, Țintesc cu neclipire spre dînsul ochi sălbatici Ce noaptea printre arbori s-aprind ca roși jaratici. Ei zboară pretutindeni alăture-mpreună, Formîndu-i pe sub nouri cu zborul o cunună, Un larg cortegi funebru ce lasă unde trece De albe oseminte o cladă tristă, rece!” Citind aceste versuri, un fapt se observă: poezia, ieșind de sub
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
imagini ale strălucirii și ale adorației. Teroarea de elementele borealice a stimulat o veritabilă reverie cristalizantă: „Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sînt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. Totul e În neclintire, fără viață, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
clăbuci albi de fum se topesc În zare, În timp ce fulgii „zbor, plutesc În aer ca un roi de fluturi albi” etc. Feericul acesta cînd grandios, cînd miniatural tinde să capteze o undă cosmică. În poetul Înspăimîntat de tulburările materiei se aprind, sub inspirația iernii, o fantezie care bate departe. Fantezia depășește, aici, hotarele și Înfrînge teama de nemărginit. Reveria pietrificantă și reveria cristalizantă se unesc Într-o reverie a monumentalului strălucitor cu vaste deschideri spre universul mare. Frigul provoacă, În planul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-n frunze, și nici o adiere Nu tulbură În treacăt a nopței dulci mistere. Albina doarme-ascunsă În macul adormit, Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit, Și raza argintie din stele deslipită Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tăinuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare În albele șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alegoric Mărioara, Florioara, unde Alecsandri concentrează toate simbolurile lui erotice: „Două umbre adunate Și cu drag Îmbrățoșate, Care lung se sărutau Și cu gura se-mbătau Și lumea-ntreagă-o uitau! Iar cînd luna le videa, De foc dulce s-aprindea Și la stele sămn făcea. Stelele viu străluceau, Pe rînd toate se iveau Și de sus voios priveau Cele umbre adunate Cum sta dulce-mbrățoșate, Și cu drag se sărutau, Și cu gura se-mbătau, Și lumea-ntreagă-o uitau!...” Alecsandri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și amărăciunea. În Cine-i Amoriul, Conachi epuizează imaginile acestei Împerecheri de elemente antinomice: Amoriul poartă arme ca ostașii, dă năvală și fuge cu slăbiciune, ia cetăți dar nu le-nchină, se dă rob dar și robește, rănește și vindecă, aprinde focul groaznic și potolește focul... Armele lui sînt mila și iubirea: „Armele lui nu-s de heră, ci-s de milă, de iubire, De durere, de suspinuri, de rugi fără contenire. Cu dînsăle să armează, cu dînsăle biruiește, Ele sînt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
vai de cin-a priimi/aceste flori de la mine”... O fețișoară căuta, În acest timp, o mioară rătăcită și, Întîlnind „prin pustiuri” copilașul viclean, cedează rugăminților lui și-l ia În brațe. Ce urmează se poate prevede: fețișoarei i se aprinde sufletul, aleargă pe dealuri, plînge, se vaită și invocă moartea: „Moartea fără prelungire Să vie să mă ia, Căci alt chip de mîntuire Nu am la durerea mea”... Victima este aici o copilă (o nymphet, cum zice Denis de Rougemont
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
triste și noduroase: „Acea rază nemurindă, pentru glorie creată, Ce lucit-au peste mine Încă-n timpul de giunie Aleu, s-a Înturnat iarăși la obîrșia-i necurmată Dar În mezul al durerii ce-mi rămîne-n suflet vie Ca scînteie care aprins-ai nu s-a stinge niciodată Și-a trăit cu tine-unită În a ceriului tărie.” Senzualul Bolintineanu presimte și el energia cosmică a amorului În Sorin și În Conrad. O modificare s-a produs În marele univers de cînd s-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
toate asemăluirile din poemele sale. De la ah („ah de pară”) pînă la ochi, toate noțiunile abstracte și toate obiectele au putere de combustie. Sufletul Însuși este un motor cu combustie internă: „Acest foc de dinadins În suflet tu mi-ai aprins Nu să va mai potoli De-acum pînă ce-oi muri”... Substanța cea mai inflamabilă este privirea. Ochii dintre părțile trupului au puterea cea mai mare de a produce incendiul iubirii. E suficient ca ei să se Îndrepte spre un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
receptori. Conachi nu răstoarnă niciodată acest raport, nu Întoarce sensul emisiunii și receptării. Femeia (obiectul) emite laserul, bărbatul (subiectul, marea victimă) deține substanța explozivă: „Căci numai la ochii tăi Au fost scris ochilor mei A se Închina curînd De vreme ce foc aprind”, scrie poetul uneia dintre ibovnicele sale, Elenca. Deși toate părțile trupului sînt cuprinse de foc, locul de preferință al focului este, totuși, pieptul. Aici e vatra lui: „Doamne, giudecător drept, Vezi ce foc Îmi arde-n pept...”. Dacă ochii femeii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
că-mi vine, De-o găsesc, Înviu ș-alerg după tine. SÎmtu-te că vii, tremur peste fire, De te văz, mă perd și-mi ies din sîmțire. Gurița deschizi, ceriul să deschide, De mînă mă iai, foc sîmt că m-aprinde. În brață-ți mă jîi, fulgeră văzduhul, La sînu-ți mă strîngi, caz și Îmi dau duhul.” Este, poate, poezia În care se concentrează toate forțele infernului amoros, poezia, În fine, În care universul dinăuntru și universul dinafară comunică sub puterea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu se atinge de păstrămuri, lapte acru, cașcaval, turtă dulce, strafide; vrea cotlete, blanmanjele, după rețeta lui Nodé, fazan fript În pene, pește În lapte etc. La țară organizează bal cu masce, jocuri d-artifiție. O rachetă (sic), aruncată de pe balcon, aprinde aria cu grîne. Dama la modă pune, În fine, să fie scoasă livada străbună și comandă tufari de Anglia. Abate un rîu prin grădină și, sub un vechi platan, ridică un chioșc unde să se poată retrage pentru a visa
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Vezi comentariile Gabrielei Omăt din E. Lovinescu, "Sburătorul". Agende literare, vol. V, ed. cit., p. 514. 65 Ibidem. 66 Îndrăgostit fiind (și, deci, posesiv), Andrei Lerian/ Negrea nu suportă s-o vadă pe Lulù jucând tenis. 67 Dorința femeii se aprinde la lectura următorului fragment din Arhondologia lui Sion (celebră mai mult pentru fantezia paharnicului decât pentru rigoarea documentară), pe care Lovinescu l-a inventat, fantazând pe marginea sintagmei "ră de muscă": "Că de la hatmanul Constantinică rămânând numai o fată Luțica
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Praful - ridicat deasupra blocurilor de locuințe și a altor clădiri prabușite - formează o ceață deasă în București, iar lumina se stinge în tot orașul, mărind întunericul nopții. în multe cartiere, pe cer apar cercuri uriașe de foc, de parcă s-a aprins atmosfera și arde în vâlvătăi. Sunt incendiile provocate de ruperea multor conducte de gaz metan. în blocuri cad plafoane, tablourile și oglinzile de pe pereți, iar piesele de mobilier se mișcă prin camere; se răstoarnă dulapuri și biblioteci. Sirenele de alarmă
Animalele prevestesc cutremurele! by Vasile Văsâi () [Corola-publishinghouse/Science/825_a_1572]
-
-le puterea să acționeze și să simtă că atitudinea lor contează, clarificând legăturile dintre sănătatea individuală sau familială și mediu, arătând legătura dintre veniturile personale și mediu și în cele din urmă trezindu-le interesul față de lumea naturală,se poate aprinde o scânteie a sentimentului de stimă față de sine și nu vă faceți griji dacă nu puteți face totul - aprinderea unei scântei este un început bun. Fără educație ecologică, prin care să insuflăm elevilor respectul pentru mediul înconjurător, nu putem vorbi
SIMPOZIONUL NAŢIONAL „BRÂNCUŞI – SPIRIT ŞI CREAŢIE” by Andrei Simona-Elena () [Corola-publishinghouse/Science/570_a_1195]
-
locul binemeritat în evoluția presei literare românești postbelice, rămâne aceea cuprinsă între anii 1966 și 1968, când la conducere se afla Ion Băieșu. Evident, articolul-program, nesemnat, din numărul inaugural nu putea evita limbajul șablon al ideologiei de partid, alături de afirmația „Aprindem astăzi o nouă făclie în concertul de lumini al culturii românești”, în text făcându-și loc și fraza: „Prin tot ce va întreprinde, «Amfiteatru» își propune ca sarcină de onoare să reflecte profilul tânărului intelectual din epoca noastră, devotat trup
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285318_a_286647]
-
1949). * „Dumitru, feciorul văduvei cel mic, A intrat În ateliere ucenic. Carnetul de utecist e pitit la piept; pasul nu-i tremură, pasul e drept Ședințele ilegale de UTC, departe după gară, Lumina lămpilor de fochist pâlpâie: se stinge se aprinde iară Șinele subțiri se târăie În noapteă Cuvintele: șuvoaie ce șoptesc În șoapte „Tovarăși”Ă(cuvântul ăsta: uneori zâmbește, uneori scrâșnește din toate măselele) „Tovarășul Stalin” (se uită la noi din Kremlin) Să fim demni tovarăși, să lovim din plin
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
vioaie de artiști, Într-o fierbere fertilă, adevărați agitatori ai străzii. Boemă nouă, În fond un pseudonim liric al U.T.M - iștilor, fără nuanțe esseniene. Răfuindu-se cu poeții decadenței burgheze, și poate și cu vechile sale tentații, Deșliu aprinde cu cremene „iasca” meșterilor cu «plaivazul» sau astupă «marea trăncăneală» și «vorbăria pudratăă prea Îmbuibată, măcar că-i goală». Concluzia e aceea a unui adolescent hotărâtă să isprăvească și, cu o scurtătură nervoasă, să meragă Înainte: «Nici - o scofală, ducă-se
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
muncii din viața noastră de fiecare zi. Există În opera sa elementele necesare realizării acestei mărețe misiuni. Dar există și piedici peste care scriitorul nu a putut trece. (Ă). Există În Bijuterii de familie un personaj central, Marinică, omul care aprinde În satele din câmpia Dunării focul răscoalei, agitatorul care stârnește Într-o vâlvătaie, spuza ce mocnea ascunsă În sufletele țăranilor. Dar Marinică, așa cum a fost construit de autor, nu este un erou ci o fantomă, plutind prin paginile cărții. (Ă
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
nepoate vicioasă, iată o faună descinzînd din cea a Arnotenilor lui Matei Caragiale, fără sclipirea de fluturi de noapte, de mister pe care acesta le-o dădea. (Ă). În al doilea rând, Petru Dumitriu Își propune a urmări cum se aprinde flacăra revoltei, cum se naște În spiritul țărănimii ideea răscoalelor. El urmărește și legătura muncitorimii cu lumea satelor, efectelor propagandei socialiste printre țărani, ca și fondul mistic nativ, plin de surpestiții, al conștiinței țărănești, În care cuvintele se amplifică, zvonurile
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
se vor menține În acești termeni Încurajatori, liniștitori. Apoi va Începe o zarvă mare: cineva, foarte vigilent, a observat ceva ce alții, mulți, n-avuseseră ochi să vadă: prezența unui dușman de moarte În proza vremii: naturalismul; capetele se vor aprinde, discuțiile se vor Încinge. Dar până atunci să reținem, aici și În note, fața mai calmă - și pe bună dreptate - a criticii literare; ocazia este oferită de apariția În volum a unor nuvele de Petru Dumitriu, publicate În anul precedent
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]