19,017 matches
-
simplu. Nemotivată. Renoir însă, motivat de data asta, ar păcătui prin faptul că le sentimentalizează insipid pe femei, iar Degas le ia în posesie cu o superioritate rece. Aceștia, și alții încă, ar comite implicit "o agresiune împotriva realității și autonomiei feminine". Ca să vezi! La noi, lucrurile n-au intrat încă pe făgașul ăsta, al gravelor subtilități. În cazul meu, picturilor "Femeie cu pinguin", "Fată cu nevăstuică", "Femeie dresînd un cîine" le pot alătura, neinhibat, alte și alte imagini cu gingașul
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
pare și mai derutant. Arătîndu-ne că valorile, comportamentele sînt pe cale de a deveni uniforme, unificate, actul de cultură alunecînd, la rîndu-i, spre o democratizare... alienantă. Cînd națiunile tind ele însele să dispară sub tăvălugul nivelator al globalismului, naivitatea noastră întru autonomia esteticului pare de-a drept donquijotescă. Ar mai exista remediu? Da: să rămînem bravadă? inocență? în faldurii acestui întîrziat donquijotism. Scuzați-mă, fug pînă la Palat, să revăd un Pallady. 13 mai Cred că nu am fost singurul care să
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
intră în structuri semnificante. Simbolurile și miturile sunt și ele în această viziune indisociabil legate de imaginar, pentru faptul că organizarea lor este cea care dă sens materialului brut al memoriei și al percepțiilor; îi conferă un anumit grad de autonomie și îl fac capabil de o fecunditate care nu are ca scop reproducerea mecanică a informației, ci crearea de noi forme și semnificații. Este înțeles drept o lume de imagini colective aflate într-un continuu proces de auto-organizare, generator de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
din urmă este tragic, pentru că s-a ajuns până la uciderea sa, cu știința lui Constantin Brâncoveanu, domn cu care intrase în conflict politic. Mitropolitul își exprimase consecvent și tranșant punctul de vedere asupra necesității despărțirii celor două funcții, implicit asupra autonomiei bisericii în raport cu voința autocratului laic: ... cununa cea împărătească are despărțeală de mitra cea arhierească și împăratul care se nevoiaște pentru binele și folosul norodului său, atâta la cele trupești și trecătoare, cât și la cele sufletești și duhovnicești, măcar că nu
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
lor de aplicare (domeniul practicilor), întotdeauna dezbinat datorită tocmai funcțiilor exercitate de reguli (de acreditare și ierarhizare a practicilor). Oricum, modalitățile de gândire asupra practicilor și unităților de viață omenească au căpătat, la un moment dat, o consistentă și largă autonomie, care a mers până acolo încât gândirea a fost luată ea însăși ca o practică ce trebuie acreditată; ceea ce a atras după sine invenția unor modalități de "gândire asupra gândirii" luate ca valabile în mod necondiționat, adică socotite a priori
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
gândire justificatoare pentru practicile și unitățile de viață omenească în funcțiune, gândire care își recomandă unele elemente ale sale ca și cum ar fi a priori, necondiționate prin practicile înseși, în chiar registrul natural-istoric al vieții omului. În urmare, și ideea despre autonomia dobândită de gândire, fapt care a condus-o către reflexivitate, către posibilitatea de a se întoarce asupră-i, reglând astfel adică reglându-se pe sine și rostirile și făptuirile omenești. Către ce deschid aceste două idei? Ce șanse discursive au
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
gândirea care justifică ierarhii ale practicilor în unitățile de viață umană, atâta vreme cât problema aceasta pare a ne trimite către începutul omului, către trecut, depășit demult și devenit neatractiv trecut revolut! -, dată fiind preeminența recunoscută a viitorului? Și de ce trebuie reevaluată autonomia gândirii, care este scopul practic-eficient al acestei operații? Și nu cumva tocmai o astfel de tematizare a gândirii autonome și justificatoare de ierarhii ale practicilor suspendă însăși autonomia sa? Dar este "reală" această autonomie și funcționează ea în sens a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
trecut revolut! -, dată fiind preeminența recunoscută a viitorului? Și de ce trebuie reevaluată autonomia gândirii, care este scopul practic-eficient al acestei operații? Și nu cumva tocmai o astfel de tematizare a gândirii autonome și justificatoare de ierarhii ale practicilor suspendă însăși autonomia sa? Dar este "reală" această autonomie și funcționează ea în sens a priori, dacă privim acest fenomen din altă perspectivă decât cea natural-istorică? Adică ea nu funcționează, în perspectiva amintită, doar formal, însă nu și a priori? Căci dacă ar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a viitorului? Și de ce trebuie reevaluată autonomia gândirii, care este scopul practic-eficient al acestei operații? Și nu cumva tocmai o astfel de tematizare a gândirii autonome și justificatoare de ierarhii ale practicilor suspendă însăși autonomia sa? Dar este "reală" această autonomie și funcționează ea în sens a priori, dacă privim acest fenomen din altă perspectivă decât cea natural-istorică? Adică ea nu funcționează, în perspectiva amintită, doar formal, însă nu și a priori? Căci dacă ar funcționa și a priori, atunci ar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acum ea poate fi formulată întocmai, fiindcă este sesizat faptul că "lucrului ca atare", în carne și oase, nu i se recunoaște ceea ce ar putea fi numit "realitatea de fapt", adică forța sa obiectuală. Bineînțeles, întrebarea vizează, înainte de orice, însăși autonomia gândirii, fenomenul dominant în ceea ce ne-a apărut a fi unitatea de viață omenească; iar vizarea nu mai poate fi natural-istorică, fiindcă în orizontul în care această vizare devine posibilă, autonomia gândirii este luată ca un dat, fără a fi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
forța sa obiectuală. Bineînțeles, întrebarea vizează, înainte de orice, însăși autonomia gândirii, fenomenul dominant în ceea ce ne-a apărut a fi unitatea de viață omenească; iar vizarea nu mai poate fi natural-istorică, fiindcă în orizontul în care această vizare devine posibilă, autonomia gândirii este luată ca un dat, fără a fi chestionată, așadar fără a fi înțeleasă. Vizarea numită aici non-naturală sau fenomenologică are ca "obiect" tocmai gândirea autonomă cu toate actele sale constitutive, adică întreaga serie de constituiri prin care "lucrurile
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sensul că mișcarea gândirii autonome nu este spontană, ci reglată, iar aceasta presupune o administrare a urmelor gândirii autonome urme evidente în fel de fel de acte de constituire ale sale prin gândirea autonomă însăși, care capătă întruchipare propriu-zis istorică. Autonomia gândirii (justificatoare) față de unitatea de viață a condus și către o sistematizare a practicilor și chiar a unităților de viață omenească; până la urmă, și a modalităților de gândire asupra acestora (în fond, gândirea a devenit reflexivă!). Faptul din urmă este
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
se-nțelege, cu mult timp înainte).2 Totodată, psihologic vorbind, și victoria gândirii asupra tuturor faptelor pe care le socotim a fi "sufletești" și "subiective": afecte, acte de voință etc., integrate, toate, în scenariile formale ale gândirii. Prin urmare, ideea autonomiei gândirii are susținere "natural-istorică"; dar unele dintre elementele sale sunt cu adevărat a priori? Iar susținerea istorică este suficientă? În plus, acest fapt, care se arată deja ca fiind semnificativ filosofic, are aplicabilitate în întreaga "lume" a omului, în lumea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
filosofică a acestei dominații și cum se poate exprima ea nu doar filosofic, ci și prin raportare la înseși unitățile de viață umană?; (3) prin ce semne se vestește toposul de dincolo de orizontul gândirii "autonome" (formale și justificatoare a propriei autonomii) și în ce modalități poate fi el sesizat, descris, poate chiar reinstituit? Ar putea fi el readus în zona de interes a unităților de viață omenească, neruinând gândirea, nici chiar pe cea autonomă, devenită constrângătoare pentru gândirea însăși, pentru rostire
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și pentru gândirea însăși, care concentrează întreaga fenomenalitate subiectivă, corespunde unui eveniment trăit ("suportat", "văzut ca atare") de ființarea umană. Ceea ce înseamnă că aceasta din urmă nu este epuizată, în potențialul său de existență, de un asemenea fenomen constând în autonomia formală a gândirii, constrângătoare pentru practici fel de fel (chiar și pentru practici ale gândirii). Din această cauză, se cuvine a cerceta, pe de o parte, ceea ce a fost semnificativ, pentru cele trei fapte (gândire, rostire, făptuire), anterior evenimentului, iar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sale, crescută, așadar, pe solul nevoilor umane, deși "materia" din care el este alcătuit nu pare a fi de natura acestora. Idealul în cauză afișează o statură diferită de propria sa origine, fiind socotit, de mulți dintre noi, ca având autonomie în spațiul nevoii omenești, ca fiind un act gratuit, potrivit "nefilosofilor", ca avându-și temeiurile în sfera adevărurilor ultime, inaccesibile gesturilor obișnuite, fie ele descinse din puterea de cunoaștere a omului, potrivit "experților-filosofi". Faptul că lucrurile nu stau astfel, neavând
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
felul în care aceasta din urmă constituie "raționamentul", reprezintă temele reducției judicative, prin care se poate ajunge la ceea-ce-este judicativul constitutiv: și el este timp. Prin urmare, noțiunea și raționamentul sunt elemente esențiale în demersul de "legitimare" a căutării non-judicativului. Autonomia noțiunii și raționamentului față de judecată nu a atins, până acum, decât limite terminologice și de rol specific într-un spațiu structurat de judecată.22 Noțiunea (conceptul) a semnificat, în reconstrucțiile filosofice vechi, unitatea discursului, dar numai ca element al judecății
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
formală a logos-ului care să-l scoată pe acesta din propria ființă, aruncându-l ne-ființei (sale), cum se va întâmpla odată instituită dictatura judicativului. Și la Socrate și la Platon, adevărul păstrează încă sensul ontologic și o anumită autonomie. Oricum, el nu este încă pus sub condiționarea totală a judecății, iar ipostazele formale ale logos-ului, legate direct de fel de fel de reglementări ale actului dobândirii adevărului, nu au căpătat ele însele autonomie. Aceasta și pentru că "realitățile" își
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sensul ontologic și o anumită autonomie. Oricum, el nu este încă pus sub condiționarea totală a judecății, iar ipostazele formale ale logos-ului, legate direct de fel de fel de reglementări ale actului dobândirii adevărului, nu au căpătat ele însele autonomie. Aceasta și pentru că "realitățile" își păstrează o oarecare ierarhie, adevărul, chiar condiționat, nefiind semnificativ decât pentru "prinderea", prin logos, a "realităților de sus": a physis-ului ca natură a lucrului (nu ca simplu lucru) sau a arche-ului ca "început" al tuturor
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
simbolice, observăm aceeași concentrare a adecvării și corespondenței operațiile care au fost tematizate în acest subcapitol în limitele predicației, adică în orizontul judicativului constitutiv. În genere, judicativul constitutiv unifică adecvarea și corespondența (noțiunea și adevărul) în judecată: noțiunea își pierde autonomia, fiindcă ea nu poate institui decât o simplă relație de adecvare (între cuvânt și lucru), iar adevărul (înțeles deja ca valoare de adevăr) devine un accesoriu al judecății, fiindcă în ea se poate origina corespondența veritabilă, aceea dintre enunțare și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și P) și elementele sincategorematice (elemente de legătură între pozițiile S și P, apoi cuantori etc.). Dar acestea sunt ele însele puse în felul "dictat" de regulile judicativului, adică depind de regulile judecății și de structura acesteia. Raționamentul nu are autonomie în logica-organon: el este pus numai pentru a face posibilă derivarea unor judecăți noi adevărate; el este supus principiului adevărului. Dacă ar fi de formulat un principiu al logicii-organon, atunci, luând drept model principiul fenomenologic: "La lucrurile însele", am putea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
precizată mai sus), asemenea analiticii logice (din logica generală). Dialectica transcendentală, în schimb, nu mai apare doar ca o variantă ilicită de funcționare a analiticii, cum apărea dialectica logică (după punctul de vedere al lui Kant); ea pare a avea autonomie față de analitică, fiind investită cu sarcini "critice" precise, diferite, desigur, de cele ale analiticii. Totuși, deși dialectica transcendentală are a face cu aparența (transcendentală), în sensul că îi limitează constituirea, iar cea din sistemul logicii-organon cu aparența logică, în sensul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a fi al fenomenului, mai bine-zis, ansamblul fenomenelor, structurat de înseși principiile intelectului, atâta vreme cât acestea au o aplicare doar empirică: ceea ce înseamnă că vălul aparenței își pierde orice șansă de a semnifica ceva, nemaifiind vorba, în proiectul critic, de o autonomie totală a subiectului cunoașterii și obiectului cunoașterii. Din aceste motive, noumen-ul nu poate susține, cum s-ar părea, proiectul unei dislocări a dictaturii judicativului. El are funcții clare în sistemul cunoașterii, dacă este gândit negativ, și trebuie respins, ca fiind
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fenomenului și cunoștinței). Desigur, voi face un asemenea examen aici, în partea a doua a acestui capitol. Deocamdată putem observa doar faptul că timpul nu este el însuși unitatea sintetică a tuturor elementelor judicative și că el nici nu are autonomie, fiind legat, în mod necesar, de subiect: ale acestuia din urmă sunt cele trei "facultăți" prin care timpul apare; e drept, ca formă sau condiție a priori. De aceea, el încă își păstrează la Kant sensul "substanțialist" (în sensul așezării
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
prelucrate în orizontul său operațional, ci este alcătuită din urme care se suprapun și care, în final, se constituie, e drept, într-o regulă de metodă, anume într-o fenomenologie ca analitică existențială. Dar urmele tocmai amintite au propria lor autonomie metodologică; sensul și-l capătă, totuși, de la acest principiu al analiticii existențiale: scoaterea la iveală a temeiului prin punerea sa în evidență. De exemplu, în Probleme fundamentale ale fenomenologiei, Heidegger prezintă predicația ca "o explicitare ce pune în evidență".164
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]