1,954 matches
-
aproximativ 30 de tone, ca înlocuitor pentru tancul mediu Panzer IV. Prototipul, denumit "DW 1" ("Durchbruchwagen" - vehicul de străpungere), urma să fie dotat cu armamentul principal al tancului Panzer IV, tunul scurt de 7,5 cm. După construirea unui singur șasiu în urma experimentelor din 1938, Henschel a dezvoltat un alt prototip cu modificări minore, denumit "DW 2". Din prototipul "DW 2" nu a fost fabricat decât un șasiu. În același timp, Henschel a dezvoltat un succesor pentru tancul greu Neubaufahrzeug. Acesta
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
tancului Panzer IV, tunul scurt de 7,5 cm. După construirea unui singur șasiu în urma experimentelor din 1938, Henschel a dezvoltat un alt prototip cu modificări minore, denumit "DW 2". Din prototipul "DW 2" nu a fost fabricat decât un șasiu. În același timp, Henschel a dezvoltat un succesor pentru tancul greu Neubaufahrzeug. Acesta trebuia să aibă o greutate de aproximativ 65 de tone, un blindaj frontal de 100 milimetri și 80 milimetri în lateral (similar tancului Tiger I de mai
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
Vollkettenfahrzeug" - vehicul șenilat complet). Oficiul Tehnic al Wehrmachtului ("Waffenamt") a stabilit însă alte cerințe, pe care le-a trimis firmelor Henschel, MAN, Daimler-Benz și Porsche. Proiectul, denumit "VK 3001 (H)", era o revizuire a prototipului "DW 2". Din cele trei șasiuri construite, unul a fost supus testelor, iar celălalte două au fost folosite la construirea vânătorului de tancuri greu Sturer Emil. Concomitent cu acest proiect, Henschel a dezvoltat prototipul "VK 3601" în urma cererii lui Hitler de a construi un vehicul cu
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
fost precursorul tancului Tiger I. "VK 3601" trebuia să aibă o greutate de aproximativ 40 de tone, un blindaj cu o grosime de 100 milimetri în partea frontală, 80 milimetri în lateral și 60 de milimetri în părțile laterale ale șasiului. Tancul trebuia să fie echipat cu tunul de 7.5 cm L/24, tunul 7.5 cm L/43, tunul de 7.5 cm L/70 sau tunul de 12.8 cm L/28 într-o turelă proiectată de Krupp
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
43, tunul de 7.5 cm L/70 sau tunul de 12.8 cm L/28 într-o turelă proiectată de Krupp care semăna cu o turela supradimensionată a tancului Panzer IV Ausf. C (Modelul C). Un număr de patru șasiuri au fost construite, însă au fost folosite ca vehicule de tractare. Turelele au fost montate ulterior la unele fortificații ale Zidului Atlanticului. În timpul Bătăliei Franței, blindatele germane au întâlnit tancul francez de cavalerie Somua S35, tancul greu francez Char B1
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
tancului Tiger, a ales la sfârșitul lunii octombrie 1942 prototipul Henschel drept câștigător. Producția tancului, denumit oficial Panzerkampfwagen VI Ausf. H, a fost demarată în luna august a anului 1942. În așteptarea unei comenzi, firma Porsche a construit 100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
VI Ausf. H, a fost demarată în luna august a anului 1942. În așteptarea unei comenzi, firma Porsche a construit 100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost transformate în "Panzerjäger Tiger (P)", cunoscut și sub numele de Ferdinand, iar după ordinele lui Hitler de pe 1
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost transformate în "Panzerjäger Tiger (P)", cunoscut și sub numele de Ferdinand, iar după ordinele lui Hitler de pe 1 și 27 Februarie 1944, Elefant. Tancul Tiger era încă la stagiul de prototip când a fost demarată producția de serie
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
acesta fiind deservit de încărcător (servant). Din cauza acestei modificări, s-a renunțat la mitraliera MG 34 coaxială, iar cantitatea de proiectile a fost redusă de la 92 la 66 de lovituri. Sturmtiger a fost un tun de asalt greu, construit pe șasiul tancului Tiger I. În locul turelei era instalată o suprastructură de tip cazemată, cu un blindaj foarte gros. Greutatea vehiculului a ajuns astfel la 65 de tone. Unitatea de foc consta într-un lansator de grenade antisubmarin de calibrul 38 cm
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
18 exemplare au fost fabricate. Câteva exemplare au fost transformate în vehicule de recuperare a tancurilor avariate. În locul tunului era montat un suport pentru o macara. Aceasta nu putea ridica decât o sarcină mică. Cinci vehicule au fost transformate folosind șasiul Porche. Agregatul energetic era cel folosit la vânătorul de tancuri Elefant, însă "Bergetiger" avea doar o suprastructură ușor blindată și o mitralieră MG 34. După Bătălia de la Stalingrad a existat un proiect de transformare a trei șasiuri Porche în vehicule
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
fost transformate folosind șasiul Porche. Agregatul energetic era cel folosit la vânătorul de tancuri Elefant, însă "Bergetiger" avea doar o suprastructură ușor blindată și o mitralieră MG 34. După Bătălia de la Stalingrad a existat un proiect de transformare a trei șasiuri Porche în vehicule blindate de demolare a clădirilor. Suprastructura trebuia să fie complet închisă, cu blindaj înclinat și un berbec în partea frontală a șasiului. Vehiculul urma să se izbească de coloanele de susținere ale clădirilor pentru a le demola
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
mitralieră MG 34. După Bătălia de la Stalingrad a existat un proiect de transformare a trei șasiuri Porche în vehicule blindate de demolare a clădirilor. Suprastructura trebuia să fie complet închisă, cu blindaj înclinat și un berbec în partea frontală a șasiului. Vehiculul urma să se izbească de coloanele de susținere ale clădirilor pentru a le demola. Au exist și alte proiecte precum fabricarea a două vehicule care să transporte muniția pentru tunul de calibrul 24 cm Kanone 4 (care nu a
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
s-a proiectat și construit turela de mitralieră S.E.T. ca accesoriu necesar armamentului de bord avioanelor SET-7K. Colonelul Alexandru Berlescu, unul din cei mai renumiti piloti de raliuri, a construit în uzinele SET o caroserie specială din aluminiu pentru un șasiu Ford V8. Cu acest automobil, avându-l drept copilot pe Petre Cristea, a participat in 1934 la prima (și ultima) ediție a turului Italiei (6000 km), intitulat "Coppa d'oro del Littorio". Ulterior Berlescu a participat cu acest automobil la
Societatea pentru exploatări tehnice () [Corola-website/Science/313594_a_314923]
-
unele neajunsuri, cum ar fi trepidațiile care apăreau în timpul mersului și care împiedicau atingerea unor viteze prea mari. "Edward Bury and Company" proiectează, în 1830 un nou model având roțile cuplate prin biele iar cazanul de aburi fixat pe un șasiu din bare de oțel. În 1840, Stephenson, condus de aceeași idee, realizează o locomotivă având 6 roți cuplate, toate devenind roți motoare, rezultatul fiind o aderență mai ridicată si posibilitatea de a atinge viteze și forțe de tracțiune mai mari
Istoria tranSportului feroviar () [Corola-website/Science/313702_a_315031]
-
domeniile asociate acesteia. Generalizările curbelor Bézier la dimensiuni superioare se numesc suprafețe Bézier, triunghiul Bézier fiind un caz particular al acestora. Curbele Bézier au fost mediatizate în 1962 de inginerul francez Pierre Bézier, care le-a utilizat pentru a proiecta șasiuri de automobile. Curbele Bézier au fost dezvoltate în 1959 de Paul de Casteljau cu ajutorul algoritmului lui de Casteljau, o metodă numeric stabilă de evaluare a curbelor Bézier. În grafica vectorială, curbele Bézier sunt o unealtă importantă folosită pentru modelarea curbelor
Curbă Bézier () [Corola-website/Science/314925_a_316254]
-
rus Nicholas Astrov a fost însărcinat cu proiectarea noilor tancuri de recunoaștere (clasice sau amfibii). Echipa condusă de el a construit două prototipuri la Fabrica Nr. 37 din Moscova: T-30A și T-30B. Acesta din urmă, modelul T-30B, avea la bază șasiul tancului T-40, însă era mai simplu de fabricat și avea un blindaj mai gros. Prototipul T-40S a fost acceptat de către Armata Roșie în urma invaziei germane,necesar fiind un număr cât mai mare de tancuri, astfel modelul T-40S a fost
T-60 () [Corola-website/Science/320458_a_321787]
-
de recunoaștere și escortă. Armatele Germaniei, Finlandei și României au folosit și ele vehicule capturate. T-60 a fost folosit pentru proiectul tancului experimental T-90 care urma să fie folosit ca vehicul antiaerian de luptă. Ulterior, a fost folosit șasiul tancului ușor T-70, dar proiectul T-90 nu a intrat în faza de producție și a fost abandonat. În 1942, s-a încercat transformarea tancului T-60 într-un planor, care urma să fie remorcat de un avion Petlyakov
T-60 () [Corola-website/Science/320458_a_321787]
-
mai a anului 1947 și au fost urmate de trei serii experimentale. Vehiculul blindat a intrat în dotarea armatei sovietice la 24 martie 1950 sub denumirea BTR-152 (abreviere de la Bronetransporter, în care însemnă literalmente "transportor blindat"). BTR-152 avea la bază șasiul camionului ZiS-151 cu tracțiune 6×6, fiind practic o variantă blindată a acestuia. Deși folosea un motor mai puternic, cele 5 tone suplimentare de blindaj au afectat mobilitatea vehiculului, care s-a dovedit a fi insuficientă pe teren frământat. Câteva
BTR-152 () [Corola-website/Science/322919_a_324248]
-
și mobilitatea. Un sistem centralizat de ajustare a presiunii pneurilor a fost adăugat pentru a optimiza tracțiunea pe teren accidentat. Producția transportorului blindat BTR-152 a fost oprită în 1962. Aproximativ 15000 de exemplare au fost construite. BTR-152 are la bază șasiul unui camion, cu motorul amplasat în partea din față, echipajul în spatele acestuia și camera desantului în spatele vehiculului. Transportorul are un blindaj înclinat, din oțel sudat. Liniile blindajului sunt asemănătoare semișenilatului SdKfz 251 utilizat de armata germană în timpul celui de-al
BTR-152 () [Corola-website/Science/322919_a_324248]
-
ușor de recunoaștere") a fost denumirea unei serii de mașini blindate ușoare, cu 4 roți și tracțiune integrală, fabricate de către Germania nazistă între anii 1935 și 1944. Mașinile blindate au fost proiectate de firma Eisenwerk Weserhütte din orașul Bad Oeynhausen. Șasiurile erau construite de către Auto Union din orașul Zwickau și erau asamblate de către uzinele F. Schichau din Elbląg și Maschinenfabrik Niedersachsen din Hanovra. Vehiculele erau propulsate inițial de un motor Horch de 3,5 litri pe benzină, acesta fiind mai târziu
Leichter Panzerspähwagen () [Corola-website/Science/319947_a_321276]
-
fi orientată într-o pozitie aproape verticală, pentru a fi folosită defensiv împotriva aviației. Echipajul era format din 3 persoane: comandantul/servant, tunarul și șoferul. Din luna mai a anului 1942, blindajul frontal a fost mărit la 30 de mm, șasiul a fost îmbunătățit, motorul a fost schimbat cu unul de 3,8 litri, iar autovehiculul a beneficiat de frâne hidraulice. Spre deosebire de SdKfz. 221, care nu putea manevra decât roțile din față, SdKfz. 222 folosea toate cele 4 roți pentru direcție
Leichter Panzerspähwagen () [Corola-website/Science/319947_a_321276]
-
era echipat doar cu o mitralieră MG 34. Echipajul era format din 3 persoane: comandantul autovehiculului, care manevra și mitraliera, operatorul radio și șoferul. În luna mai a anului 1942, acest model a suferit aceleași schimbări ca și SdKfz. 222: șasiu nou, motor mai mare, blindaj de 30 mm, frâne hidraulice, precum și dotarea cu un radio cu rază scurtă de acțiune. Greutatea era de 4,56 tone. În total au fost fabricate 550 de vehicule de acest tip, din 1935 până în
Leichter Panzerspähwagen () [Corola-website/Science/319947_a_321276]
-
(StuG IV) (SdKfz 167) a fost un autotun fabricat de Germania nazistă și utilizat de armata germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Vehiculul avea la bază șasiul tancului Panzer IV și suprastructura tunului de asalt StuG III. În noiembrie 1943, fabrica Alkett a fost bombardată, iar producția de tunuri de asalt StuG III a scăzut semnificativ. Din acest motiv, pe 6 decembrie 1943, Hitler a decis ca
Sturmgeschütz IV () [Corola-website/Science/319965_a_321294]
-
asalt StuG III. În noiembrie 1943, fabrica Alkett a fost bombardată, iar producția de tunuri de asalt StuG III a scăzut semnificativ. Din acest motiv, pe 6 decembrie 1943, Hitler a decis ca suprastructura StuG III să fie montată pe șasiul tancului Panzer IV. Uzinele Krupp au întrerupt producția tancurilor Panzer IV și au produs exclusiv StuG IV începând cu luna ianuarie 1944. Vehiculul era construit din șasiul nr. 7 al tancului mediu "Panzerkampfwagen IV" și suprastructura tunului de asalt StuG
Sturmgeschütz IV () [Corola-website/Science/319965_a_321294]
-
decembrie 1943, Hitler a decis ca suprastructura StuG III să fie montată pe șasiul tancului Panzer IV. Uzinele Krupp au întrerupt producția tancurilor Panzer IV și au produs exclusiv StuG IV începând cu luna ianuarie 1944. Vehiculul era construit din șasiul nr. 7 al tancului mediu "Panzerkampfwagen IV" și suprastructura tunului de asalt StuG III model Ausf. G. Din cauza acestei modificări, poziția mecanicului conductor a fost schimbată. Acesta avea postul de luptă într-o cabină blindată (accesibilă printr-un oblon) și
Sturmgeschütz IV () [Corola-website/Science/319965_a_321294]