3,167 matches
-
de spaimă și furie”, aici - acolo, la marginile abisului uman, „blestemați” cum suntem de a „ezita”, de a „Întârzia” acolo, la „margini”, incapabili de a fugi Înapoi, refugiindu-ne În cumintea turmă umană, incapabili de a ne desprinde privirile de „abis”, de acele „uriașe, terifiante și splendide” priveliști ale „lumii, ale vieții”, ceea ce numim cu un cuvânt grosolan astfel. Noi, marginalii indomptabili ai societății, noi suntem mândri cu „destinul nostru”, nu invidiem pe nimeni dintre cei care se bucură de favorurile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
re)descoperit abia în 1990. Pintilie reușește ceva aproape imposibil și fără precedent în filmul românesc : o exegeză (caragialiană) pe celuloid ! Punând la lucru un dispozitiv bahtinian, el transformă piesa Dale carnavalului într-un joc vertiginos de puneri în abis care telescopează literarul, politicul și cinematograficul ultimul dintre ele curat autoscopic. Rabelaisian și fellinian în aceeași măsură în care este caragialian (și pintilian, firește !), De ce trag clopotele, Mitică ? este, deloc surprinzător, mai prizat de literați decât de cineaști : prinși pe
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
nefericiri mici crize de indispoziție. Întâlnim oameni extraordinari și nu percepem șansa de a-i fi întâlnit. Trăim împrejurări spectaculoase și nu citim în ele amprenta destinului. Ratăm, clipă de clipă, miracolul, semnificația, patosul. Ratăm, deopotrivă, „sentimentul tragic al vieții“, abisul câte unei zile, catastrofa latentă a câte unei întâmplări oarecare. Suntem inadecvați, oblici, afoni și orbi. Trăim stins, pe o nesfârșită tangentă la real, inapți să distingem între esențial și accesoriu, între ce e important și ce nu, între circumstanța
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
materială și operativă de a contribui direct la corijarea împrejurărilor nefavorabile, atunci rămâne să punem la lucru resursele noastre de compasiune. Tăcerea înțelegătoare, o mângâiere, o privire tandru cooperantă au darul de a atenua într-o nesperată proporție atrac ția abisului. O îmbrățișare venită la timp poate inhiba gândul sinucigaș, transformând disperarea precipitată într-o melancolie suportabilă. Nu poți face niciodată risipă de tandrețe, de „talentul“ esențial de a fi aproape, alături, împreună. Ar mai fi de spus și că disperarea
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
zice invitatul. „Interesant!“ - comentează gazda, cu apropo. „Săptămâna trecută mi s-a născut un fiu.“ „Interesant!“ „Kosovo a devenit independent.“ „Interesant!“ Până la urmă, analistul se recomandă ca fiind mult mai „interesant“ decât interlocutorul său, de vreme ce sub orice banalitate descoperă un abis.) „Drăguț“ e jucăria unui anumit tip de feminitate. El trebuie să arate că cea (cel) care îl rostește e o fire delicată, emotivă, gata să guste, cu ochii umezi, fleacuri „dulci“, gesturi „fine“, oameni „atenți“. „Drăguț“ exprimă femeia adultă în
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
pe de alta este o structură care apare în toate tipurile de texte (vezi Tabelul 5: coloana 3). O latentă erezie maniheistă comprimă neîncetat drama imediată a vieții, sistematizând-o după un binom didactic: absolutismul virtuții pe de o parte, abisul viciului pe de alta (A. Pleșu, Minima moralia) Precizarea și delimitarea acestor termeni sunt necesare, pe de o parte, pentru cultura medicală elementară a oricărui cadru medico-sanitar, iar pe de alta, pentru că sunt termeni medicali de circulație curentă (C. Borundel
[Corola-publishinghouse/Science/85016_a_85802]
-
când rea a regelui. în casa de fulgi locuiește-un cocoș în casa de frunze aleea în casa de-aluat un cozonac și-n casa de apă un lac în casa din colț stă patrula și dacă zboară unu-n abis firește e iarăși un sinucis în casa de hârtie stă opinia-n ramă și-n coc locuiește o damă1 Textul acestui colaj este un reflex târziu al regelui de la sat confecționat alandala, dar o dată cu patrula, cu blocul din colț și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
de lucruri din jur care rămân docile și nu se-ndepărtează de natura lor. Lucruri pe care le poți mânui fără să te oglindești în ele. De acolo unde începe oglindirea nu se mai produc decât năruiri - omul privește în abis din pragul fiecărui mic gest al său. A fi în acord cu cele din jur e un lucru prețios, căci te cruță de multe. Starea aceasta poartă numele de firesc. Iar firescul există doar atât timp cât nu știi că dispui de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
în halul în care mă aflam și să mă vâre acolo? Tânăra a rotit un mâner de metal din colț și în clipa aceea o parte din perete s-a deschis spre interior, ridicându-se precum portbagajul unei mașini. În abisul acela era întuneric beznă, dar am avut senzația că dintr-acolo bate un vânt rece și umed. Nu-mi plăcea deloc vântul acela. Se auzea și susurul necontenit al unui râu. „Aici curge un râu“, zise ea. Cuvintele rostite păreau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și celălalt picior după mine. Nu mă mișcam deloc ușor încotoșmănat în mantaua aia, dar am reușit în cele din urmă să trec dincolo. Am întors capul și m-am uitat la tânăra cea dolofană din dulap. O priveam din abisul acela întunecat prin ochelarii fumurii. Mi se părea foarte drăguță. „Aveți grijă să nu vă îndepărtați de râu sau să o luați pe vreo cărare lăturalnică. Mergeți drept înainte“, spuse ea, aplecându-se ca să mă privească atent. Deci tot înainte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cu jumătatea de jos a trupului meu. Parcă atârna în aer, nu se sprijinea pe lespede. Da, așa era. Jumătatea de sus se agăța cu toată puterea de ceva ca să nu o lase pe cea de jos să cadă în abis. M-am prins cu și mai multă disperare de funia de nailon. Am deschis ochii din pricina luminii. Fata cea grăsuță îmi lumina fața cu lanterna. M-am apucat cu forță de funie și am încercat din răsputeri să-mi salt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
controlezi. O iau pe pantă-n jos. Cu cât trece timpul, cu atât e mai dificil să găsești o cale concretă de ieșire din criză. Nici nu se mai poate pune frână imaginației care se afundă tot mai mult în abisul morții. Subconștientul se pune în mișcare în defavoarea ta. — Hai, încă un pic! Mai avem puțin și scăpăm, zise ea. Ajungem într-un loc unde o să fim în siguranță. Am încuviințat doar, pentru că nu mă simțeam în stare să mai scot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acelui an teribil am participat la inevitabilele programe anonime de abstinență în doisprezece pași, în șase centre de tratament diferite, nesfârșitele șanse secunde, o a patra intervenție, inevitabilul regres, multiplele recidive, recuperările ratate, brusca evadare în Las Vegas, degringolada spre abis și, finalmente, epuizarea. În cele din urmă am sunat-o pe Jayne. M-a ascultat. Mi-a făcut o ofertă. Mi-a întins o mână. Eram atât de mișcat încât am izbucnit în lacrimi. Ceea ce mi se oferea - am înțeles
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
la cap, iar scriitorul mă va persifla pentru încercarea asta. Existau prea multe întrebări. Ceea ce se va întâmpla întotdeauna. Cu cât mergi mai departe, cu atât vor apărea mai multe. Și fiecare răspuns e o amenințare, se cască un nou abis, pe care numai somnul îl poate închide. Nimeni nu va spune: Îți voi arăta ce s-a întâmplat și voi face ca totul să fie perfect transportându-te în acele locuri senine unde nu va mai trebui să te gândești
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
care fac din societatea de hiperconsum o civilizație a fericirii paradoxale. „Cine vorbește de fericire are adesea ochii triști”, scria Louis Aragon. Trebuie oare să dăm dreptate poetului de ieri, lecturilor paranoice ale consumului de astăzi, care cred a distinge abisul îndărătul spectacolului radios al abundenței și al comunicării? M-am străduit să evit o atare pornire diabolizantă. Desigur, bilanțul uman și social al societății de hiperconsum nu este chiar roz, dar este el negativ în toate aspectele sale? Dacă această
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
înspre satisfacțiile materiale nu este atât semn al deposedării de sine, cât dorință de „renaștere” a sinelui prin intensificarea trăirii prezentului. Lucru prin care consumul din faza III poate fi asemănat cu o mică sărbătoare. Fără îndoială că un adevărat abis desparte sărbătoarea tradițională de consumul actual, acesta din urmă fiind o chestiune de ordin privat și material, pe când sărbătoarea e colectivă și rituală. Totuși, similitudini există. Tot așa cum sărbătoarea are, simbolic, menirea de a reda viața, după haos și moarte
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
s-o facă pe copilul” atunci când devine integral responsabil de lumea sa. Până la urmă, retragerea zeilor a dus nu atât la afirmarea triumfătoare a subiectului, cât la dreptul tuturor la infantilism, la distracțiile „pasive” și futile: ea ilustrează nu atât abisul tragic al nonsensului, cât dorința de băi de tinerețe, de irealitate ludică, de derealizare emoțională a sensului. Dacă universul raționalității instrumentale e martorul unei amplificări a „căutării sensului”, el este încă și mai mult martorul nevoii crescânde de uitare a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
de a trăi rămâne fără efect. Proiectul puterii nelimitate a modernilor își atinge aici, în mod manifest, limitele: fericirea nu progresează, ea scapă cu încăpățânare autorității oamenilor. Desigur, nu putem separa cu totul căutarea fericirii de realizările tehnicii, dar un abis continuă totuși să separe aceste două universuri. Omul prometeic seamănă cu un pitic cocoțat pe umerii unui uriaș: ne rămâne să trăim cu conștiința că fericirea este ceva de nestăpânit, fugitiv, imprevizibil, o enigmă de nedescifrat astăzi și, fără îndoială
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
cațără sus pe dealurile cultivate, puține la număr, se învârte ca-ntr-un dans în jurul stâncilor prăpăstioase galben-verzui și ajunge până în vârf. Urcând pe serpentine, uitându-ne când spre înălțimea mănăstirilor care apăreau după cotituri una câte una, când spre abisul prăpăstiilor amenințătoare, am ajuns la mănăstirea Sfântul Ștefan, prima pe care am întâlnit-o în stânga drumului nostru. Am coborât ca să dăm piept în piept cu priveliștea care demonstra măreția naturii, imensitatea spațiului terestru cu prăpăstiile adânci și cu stâncile înalte
7 zile ?n Grecia by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/84081_a_85406]
-
îi trăgea în sus cu plasa. Cel care se afla în plasă trăia emoții cumplite când plasa se învârtea de jur-împrejur în aer, în timp de funia trasă de troliu scârția amenințând din clipă în clipă să-l trimită în abis. Îmi închipui prin ce treceau bieții călugări. ─ Simțeau acea transpirație rece dinaintea morții. Am văzut parcă agățate pe stâncă asemenea plase. Nu se mai folosesc decât pentru transportul proviziilor și a altor lucruri care sunt necesare pentru mănăstire. La intrarea
7 zile ?n Grecia by Victoria D. Popa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/84081_a_85406]
-
Nu pot să nu redau în acest context câteva citate scurte din cartea „Prețul supraviețuirii” semnată de scriitorul Șerban Dinger: „Am învățat să devenim proprii noștri prizonieri. Poate că de aceea unii, nemaisuportând o astfel de captivitate preferă saltul în abis.[...] Nu e ușor de spart cochilia în interiorul căreia ne zidim de unii singuri. Mulți dintre noi ajung să-și irosească întreaga viață fără a-și cunoaște drumurile interioare. [...] Nu vom ajunge niciodată niște «atotștiutori», însă cu cât vom cunoaște și
CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN ROMÂNIA? by Radu Iacoboaie () [Corola-publishinghouse/Administrative/499_a_937]
-
se întoarce plouat: "Doctorul Sinus nu are pături, lui îi e suficient un cearșaf să se învelească noaptea." "Ipocritul! Și televizorul?" "Cu neputință de mutat, are un rol medical." "E un spion! Mă spionează tot timpul!" Noapte profundă ca un abis. Din conversațiile dintre infirmiere, află că bărbatul ei a lăudat la radio, într-un interviu, competența doctorului Pacienza, spre marea bucurie a doctorului Sinus. Firește, asta e în avantajul afacerilor lui. Televiziunea din Tel Aviv preia imediat știrea și adaugă
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
cu Motea, se retrase în camera lui și se trânti pe pat. Geamurile de la casa vecină îi trimiteau reflexele soarelui la apus. Ziua se mai sfârșea o dată într-o baie de sânge abstract. Apropierea nopții te aspiră uneori ca un abis, așa că încercă să se gândească la altceva. Nu ducea lipsă de subiecte de meditație. Și deodată, se lovi peste frunte: sigur că da, ea e infirmiera divorțată de care îi vorbise învățătorul! Totul se acceleră puțin mai tare în direcția
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
absentă la ceea ce se petrecea în jurul ei, Panaiota începu să fredoneze o melodie făcută din melancolie și violență. Se simțea în ea forța primitivă a unui suflet vechi, cu lipsa lui de măsură, cu furiile lui, cu fascinația lui pentru abisuri. Mesenii nu înțelegeau cuvintele cântecului și la început îl ascultaseră doar cu o ureche înduioșată de cele câteva pahare golite, pentru a uita de noapte și de vremea rea, dar, pe măsură ce patima creștea, prevestind catastrofa, o teroare necunoscută puse stăpânire
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
uita de noapte și de vremea rea, dar, pe măsură ce patima creștea, prevestind catastrofa, o teroare necunoscută puse stăpânire pe sufletele lor, îndreptate până atunci spre lumina liniștitoare a virtuților domestice. Cântecul îi purta irezistibil și parcă împotriva voinței lor peste abisuri inimaginabile, în centrul intolerabilului, lăsându-le drept unică alinare repausul în tristețe, pe care anticii îl numeau catharsis. Cretanei îi era dor de țara ei: se molipsiseră toți, cu deosebirea că pe ei i-a apucat dorul după o țară
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]