2,199 matches
-
naturi nu erau psihologice, ci ontologice, delimitate axiologic, sinele extramundan fiind o conștiință-martor valorizantă a existenței. Geniul: maximă deschidere a sensibilității și a intelectului pentru a evalua lumea, și pentru a primi dicteul în vederea transvaluării Ființei cât mai aproape de vecinătatea absolutului. Mecanismul dicteului Schematic, fenomenologia dicteului ni se pare că parcurge următorii timpi indisociabili: Viziunea: o țâșnire originară incontrolabilă, un văz insolit al ochiului interior ochiul transcendental receptând imaginea unei lumi superioare ontologic latentă în rezervele axiologice ale spiritului universal (vidul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
crucială privind suprema valoare estetică. Nici o concepție ulterioară nu a depășit acea viziune primă. Recent s-a afirmat că sublimul constituie o energie care ar putea metamorfoza ființa umană făcând-o "mai profundă, mai magnifică". Indienii, pentru a salva principiul absolutului valoric, au așezat mai sus de Brahma, creatorul lumii empirice (în conlucrare cu Maya, destructivă), pe Brahman. De partea Europei, Magister Eckhart cu ochi transcendental a conceput o supraentitate divină Deitatea (Gottheit), aflată mai sus de Dumnezeu (Gott), deci care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un adevăr esențial, vorbind despre imposibilitatea ochiului comun de a întrezări ceea ce vede un al treilea ochi. Pentru Giordano Bruno libertatea metafizică radicală însemnează zborul infinit al intelectului "eroic", care nu se oprește niciodată, pentru că orice oprire însemnează limitare; însuși absolutul este oprire. Și Eminescu afirmă că "absolutul este frate cu moartea", așa încât poetul a fost nemulțumit de finalul din Luceafărul și intenționa "să-i înalțe cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno". Deci în sensul întrevăzut de ochiul transcendental al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
comun de a întrezări ceea ce vede un al treilea ochi. Pentru Giordano Bruno libertatea metafizică radicală însemnează zborul infinit al intelectului "eroic", care nu se oprește niciodată, pentru că orice oprire însemnează limitare; însuși absolutul este oprire. Și Eminescu afirmă că "absolutul este frate cu moartea", așa încât poetul a fost nemulțumit de finalul din Luceafărul și intenționa "să-i înalțe cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno". Deci în sensul întrevăzut de ochiul transcendental al filozofului-poet italian. Cu un ochi transcendental a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în cadrul unui "sistem" de gândire preconceput, al unor formule teoretice mai mult sau mai puțin dogmatice. Un sistem filozofic poate fi contestat, un poem nu. Pentru că primul este un complex de supoziții, un agregat de ipoteze iar poemul este un absolut. Poetul este un darsanik (cel care vede), așa cum afirmă Amita Bhose în cartea sa, Eminescu și India (Eminesciana, ed. Junimea,1978). În viziunea distinsei scriitoare indiene, "Eminescu nu a fost un filozof și a fost mai mult decât poet; el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dialectică dintre realitatea prozaică și ideal, o tensiune antitetică de ordin axiologic între teluric și celest, între zborul spiritului care nu poate respira decât în zonele de sus ale semnificațiilor eterne și lipsa de zbor a unor ființe fără vocația absolutului: "Prea mult un înger mi-ai părut / Și prea puțin femeie". În loc de a aprinde, prin puterea creatoare a iubirii, un astru pe cer promis nemuririi ("In calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins"), ființa îndrăgită coboară din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a ideilor ("Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii"), a cuvintelor ("Spăși-voi visul de lumină"). Ne este indusă în felul acesta o bucurie superioară iscată de sentimentul armonizării cu spațiul eteric al idealităților, al valorilor eterne, al absolutului. Poezia lui Eminescu este un spațiu al imaculării, un orizont serafic analog spațiilor poetice ale lui Hölderlin, analog Largo-ului din Simfonia IX a lui Beethoven, analog surâsului îngerilor lui Leonardo da Vinci. "Sfânt, senin, dulce, alb, blând, duioșie, lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a vocalelor, inducând lumină, suiș, durere, cădere, întunecare. Logica internă a unei creații poezie, artă plastică, muzică, filozofie este reflexul sentimentul totalizării cosmice. Acționează un simț înnăscut al ordinei, o capacitate apriorică necunoscută intervine, de mare acuratețe și finețe, atingând absolutul la geniu. Reușitele superlative survin spontan, prin ceea ce s-a numit dicteu, un proces abisal fulgurant, de o siguranță infailibilă, al cărui mecanism ne scapă. Coerența în tablourile lui Vermeer este constituită de un simbol sintetizant perla concentrat de lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
vorbește Giordano Bruno, cu zborul necurmat al lebedelor către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să cuprindem în aparatul cunoașterii întreg infinitul (expresie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să cuprindem în aparatul cunoașterii întreg infinitul (expresie improprie, totuși: infinitul nu poate fi considerat un întreg, o totalitate "rotundă", izvorăște mereu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să cuprindem în aparatul cunoașterii întreg infinitul (expresie improprie, totuși: infinitul nu poate fi considerat un întreg, o totalitate "rotundă", izvorăște mereu din el însuși); la fel și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
atât de adânc ele se afundă", afirma la rândul său Heraclit din Efes. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a spus de la Marc-Aurel la Eminescu, trupul este un străin în care a fost captată conștiința, spiritul. b. Absolutul ontologic eternitatea entităților ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Ființa se află într-o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaștere, iar pe de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aclimatiza și locui și ale planete, și totodată să prelungească indefinit viața, vindecând-o și de îmbătrânire. Va fi ca în raiul visat de religii. Deci teoretic s-ar putea presupune că ontologic omul va reuși să creeze un asemenea absolut al vieții adică fără maladii, fără suferințe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că "absolutul (existenței) este frate cu moartea". Pentru că esența ființării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
îmbătrânire. Va fi ca în raiul visat de religii. Deci teoretic s-ar putea presupune că ontologic omul va reuși să creeze un asemenea absolut al vieții adică fără maladii, fără suferințe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că "absolutul (existenței) este frate cu moartea". Pentru că esența ființării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers. Oprirea ar însemna încremenire, înghețul tanatic. c
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
concept însumând toate artele), este cea care "salvează Dasein" ființa umană și, prin aceasta, marea Ființă care l-a aruncat pe om în lume anume pentru ca acesta, prin arte, "să o păstorească". * Poezia, arta în general poate să ofere un absolut și care ar putea fi acela ? "Was bleibt aber, stiftem die Dichter" "Ceea ce însă durează, poeții întemeiază" sună altă afirmație fundamentală a lui Hölderlin. Fiind creația sa proprie, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axiologic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lui Hölderlin. Fiind creația sa proprie, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axiologic, fixate pentru eternitate. Sunt "zilele nemuritoare ale omului", de care vorbea Pindar, "prezentul etern" de care vorbesc Platon și Nietzsche. Arta este absolutul uman: Rigveda și Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene și Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteleană și cele trei Pieta ale lui Michelangelo, autoportretele lui Rembrandt și Van Gogh, concertele pentru pian ale lui Mozart, simfoniile lui Beethoven, Tristan și Isolda wagneriană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte, o a doua armonie absolută, cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte, o a doua armonie absolută, cea privitoare la realizarea prozodică. Pindar, Khayyam, Hölderlin, Eminescu, Baudelaire, Tagore exemple de excepție printre multe altele. Bucuria împlinirii unui asemenea imperfectibil, în îndoit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
suie mai departe: un stol de lebede purtând pe aripile lor nu numai pe poet, ci și cerul, pământul, întreaga lume zboară fără oprire către un Dincolo care nu este nicăieri întâlnit, astfel că goana înaripată va dura etern: pentru că absolutul nu este atingerea unui capăt, ci este o tensiune continuă. Absolutul ca oprire definitivă, este "frate cu moartea", afirmă Eminescu. Bucuria de a trăi este exprimată prin excelență și de pictură, sculptură, arhitectură, precum și de arta cântului. El Greco exaltă viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nu numai pe poet, ci și cerul, pământul, întreaga lume zboară fără oprire către un Dincolo care nu este nicăieri întâlnit, astfel că goana înaripată va dura etern: pentru că absolutul nu este atingerea unui capăt, ci este o tensiune continuă. Absolutul ca oprire definitivă, este "frate cu moartea", afirmă Eminescu. Bucuria de a trăi este exprimată prin excelență și de pictură, sculptură, arhitectură, precum și de arta cântului. El Greco exaltă viața întru îndumnezeire prin lumina selenară care transfigurează eteric omul năzuind spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
De când omul este om, el a cunoscut prea puțin bucuria. Iată, frații mei, păcatul nostru original". Dionysos, un simbol fundamental în gândirea poetică nietzscheană, constituie personificarea eternei Creației de sine și eternei Distrugeri de sine ale universului în mersul către absolutul Ființei. El este Geniul inimii, adică mijlocitorul dintre Dumnezeu și sufletul omului. Este Eternul-Activ purtând umanul sub toate formele sale către Dumnezeu. Este Servitorul care iubește pe Dumnezeu și dușmanul dușmanului lui Dumnezeu, "Spiritul de Greutate", care este împotriva lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Oamenilor le va plăcea să-si vadă propriile înfăptuiri uzate și distruse".: frapantă premuniție a antispiritualității și anticulturii actuale. Neliniște intensă bântuie și răscolește zecile de personaje figurând pe Poarta Infernului a lui Auguste Rodin. Dar dacă aici foamea de absolutul trăirii constituie mântuirea, în grupul Burghezii din Calais începând cu personajul cel mai în vârstă care este resemnat, în celelalte personaje străbate o undă de neliniște tot mai intensă, culminând cu a celui mai tânăr, care vede în toată dimensiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tragic, suferința l-a aruncat pe Eminescu în sus, viziune formulată de contemporanul Nietzsche. Adresându-se Fecioarei Maria, poetul o roagă să-i redea credința în viață, conștient de străinătatea sa în lume, ca geniu, și de nimicnicia sa în raport cu absolutul onto-axiologic: Străin de toți, pierdut în suferința Adâncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic și n-am tărie. ...Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința... Și reapari din cercul tău de stele: Ca să te ador de-acum pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fi fost ca la 'nceputuri, Chaos/ Plutind etern în cosmicul abis!" (ms.2290). Iar în Archaeus: "O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri". Prin urmare, eliberare ultimă însemnează întoarcerea în Preludiu, în Neînceputul absolut, dincolo de orice model de ființare, de orice model de "lume". Giordano Bruno concepea de asemenea o transcendență, un dincolo de orice sistem ontologic, un sens suprem fără nici o definiție, o antilume. Nelumea este sălașul geniului, pentru că el nu se află în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dincolo de orice experiență a simțurilor și a intelectului, empirică sau transcendentală. Salvarea de o lume a amăgirii, a distrucției și a suferinței este întoarcerea în neînceput în neexprimat. În increat. Dincolo de posibil și imposibil, prin urmare, în transposibil. Acesta era absolutul deschiderii intelectului "eroic" eminescian. Așa cum am mai relevat, aceasta este experiența originară a lui Eminescu, experiența unei cugetări petrecută constant în tensiunea semnificărilor cosmice a înțelesurilor primordiale, în piscul minții (apex mentis) și acolo se întâlnește cu marile intuiții ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]