KorAP: Find »[drukola/base=azil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...71 72 73 ...576 >

14,396 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

mă scol dimineața și să nu mai găsesc marea, să descopăr în locul ei un deșert de nisip, decât să nu mă mai duc în sala cu oglinzi. Fulgerătoarea mea ascensiune în ochii celorlalți, autoritatea de care mă bucuram acum în azil fără să dețin totuși nici o funcție administrativă, le datoram, știam, lucrurilor pe care le povesteam despre Bătrânul și despre întâlnirile mele cu el și n-aș fi putut să mă arunc singur în pulberea unei existențe banale, numai de dragul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ca pe un obiect și care nu mai deosebeau prea bine adevărul de minciună. Și la mine minciuna se hrănea din același sânge ca adevărul, devenise o formă de realitate. Iar de scrupule mă puteam lipsi. În definitiv, ceilalți din azil trăiau la fel. Eu nu făcusem decât să le semăn, să le urmez exemplul și să devin mai bun decât ei, să îndrăznesc mai mult fiindcă toată viața mă pregătise parcă anume să joc acest rol. Laura îmi povestise o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Francisc, săvârșind parcă un ritual simbolic. Nopțile îmi inoculau un fel de dulce beție de mine însumi și de câte ori porneam spre sala cu oglinzi mă temeam numai că totul se va sfârși, va reveni la normal, la existența anostă din azil. Cu ochii la oglinzi, îmi puteam imagina orice; ca în copilărie în camera mea cu poze sau când stăteam lipit de gard privind cortul circului. În special, îmi plăcea, din pricina Laurei, să mă închipui pilot de furtună. Odată, m-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
văd fâstâcită și mândră de mine. Când colo, ea m-a întrebat serioasă. — Tu nu ești zdravăn la minte? — N-ai auzit...? am încercat eu, crezând că, stând închisă în laborator, nu era la curent cu ultimele evenimente care făcuseră azilul să fiarbă. Dar Laura mi-a tăiat-o scurt. — Mie să nu-mi îndrugi basmele pe care le îndrugi altora. Clar, domnule sculptor? Am rămas aproape fără aer. După zile întregi de glorie, în care tot azilul se întrecea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
evenimente care făcuseră azilul să fiarbă. Dar Laura mi-a tăiat-o scurt. — Mie să nu-mi îndrugi basmele pe care le îndrugi altora. Clar, domnule sculptor? Am rămas aproape fără aer. După zile întregi de glorie, în care tot azilul se întrecea să-mi demonstreze că devenisem un personaj important, Laura mă azvârlea într-o realitate de gheață. M-am simțit gol și ridicol. Într-un fel, aceea a fost ultima răspântie unde destinul a ezitat înainte de a o apuca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Ce-aș fi putut dori mai mult?... Și totuși, mi-ar fi plăcut ca Laura să mă iubească fără să mă coboare față de ceea ce reprezentam în ochii altora. Mă deranja felul în care îmi amintea că joi era joi, că azilul era azil și că eu nu eram ceea ce mă credeam. Dar cum aș fi putut să-i cuprind umerii cu brațul și să-i șoptesc la ureche ce doream? „Minte-mă, Laura, dacă mă iubești. Nu-mi pune în față

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fi putut dori mai mult?... Și totuși, mi-ar fi plăcut ca Laura să mă iubească fără să mă coboare față de ceea ce reprezentam în ochii altora. Mă deranja felul în care îmi amintea că joi era joi, că azilul era azil și că eu nu eram ceea ce mă credeam. Dar cum aș fi putut să-i cuprind umerii cu brațul și să-i șoptesc la ureche ce doream? „Minte-mă, Laura, dacă mă iubești. Nu-mi pune în față o oglindă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Îmbracă-te și hai să mergem. Resentimentele pe care le înăbușise până atunci dorința au ieșit la suprafață, agravate. Laura mi se părea vinovată de tot, că mă găseam acolo, că tremurasem, că mă simțeam umilit, și tot drumul până la azil am tăcut dușmănos. Abia la despărțire am avut puterea să-i zic: — Te rog, iartă-mă, uneori mă port ca un prost. Întâmplarea aceasta a avut și ea rolul ei. De fiecare dată când m-am simțit umilit, am devenit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mai eram cimpanzeu. În ce o privea pe Laura, îi purtam pică din ce în ce mai mult pentru faptul că nu puteam să mă laud în fața ei. Trebuia să ocolesc singurul subiect care mă obseda și să nu-i vorbesc despre ceea ce întreg azilul dorea să mă audă vorbind: despre nopțile mele în sala cu oglinzi. Din pricina asta, am început s-o caut mai rar. 24 (Din caietul de vise) Fotoliul de răchită s-a transformat într-un fotoliu vișiniu. Stau la soare și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
sculam și ieșeam afară mi se părea că de abia începea vara. Era într-adevăr foarte cald, soarele dogorea de cum se ridica deasupra mării, iar dinspre bălării venea același sunet uscat, de ierburi arse. Bătrânii mă așteptau pe peluza din fața azilului să le povestesc ce se mai întâmplase în noaptea dinainte și cu ocazia asta profitau și de soare. Treceam de fiecare dată pe lângă ei fără să mă opresc, dar mulțumit că-i vedeam tropăind de nerăbdare, spunându-le că vroiam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de lume. Nu mai suportase, poate, să vadă pe nimeni altcineva în afară de el. Preferase să stea cu piciorul bolnav întins pe o pernă și să-și cearnă amintirile departe de ceilalți. Sau, cine știe, devenise victima propriei sale puteri din azil care arsese totul în jurul lui, ca un acid, și-l lăsase singur. Odată scăpasem fără voie, înfierbântat, această comparație: „e ca un călău bătrân” și imediat văzusem în privirile celor din jur o umbră de teamă; știau că un pustnic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mele, pe care mi le notam în caiet, sau scene pe care mi le imaginam. Și totuși mă făceau să mă simt între ei ca într-o altă sală cu oglinzi. Nici halatele roase în coate nu le mai observam. Azilul se transformase într-un fel de palat al Șeherezadei, adevărată ironie a destinului! Nici diferența dintre clădirea azilului și palatul Șeherezadei nu era atât de mare cât prăpastia dintre mine și un artist adevărat și totuși descoperisem pe neașteptate utopia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
făceau să mă simt între ei ca într-o altă sală cu oglinzi. Nici halatele roase în coate nu le mai observam. Azilul se transformase într-un fel de palat al Șeherezadei, adevărată ironie a destinului! Nici diferența dintre clădirea azilului și palatul Șeherezadei nu era atât de mare cât prăpastia dintre mine și un artist adevărat și totuși descoperisem pe neașteptate utopia artei, de a nu se mulțumi să oglindească realitatea creată de Dumnezeu, de a vrea să creeze ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
dintre mine și un artist adevărat și totuși descoperisem pe neașteptate utopia artei, de a nu se mulțumi să oglindească realitatea creată de Dumnezeu, de a vrea să creeze ea însăși realitate. Devenisem Artistul, artistul prin excelență, țineam locul în azil și al lui Homer și al lui Shakespeare. Mă îmbolnăvisem cumva și de plăcerea de a povesti ce visam, ce-mi imaginam, și dacă alții reprezentau acolo, pentru că erau prea în vârstă, ratarea vieții, eu reprezentam ratarea artei, ratarea poveștii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
al lui Shakespeare. Mă îmbolnăvisem cumva și de plăcerea de a povesti ce visam, ce-mi imaginam, și dacă alții reprezentau acolo, pentru că erau prea în vârstă, ratarea vieții, eu reprezentam ratarea artei, ratarea poveștii. Palatul Șeherezadei eșuase într-un azil, povestitorul eșuase în persoana mea, iar cele 1001 de nopți eșuaseră în 1001 de zile, nu le-am numărat, dar mi se pare că au durat atât, pe care le-am trăit pe peluza din fața gheretei portarului între bătrânii care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
anchilozați de reumatisme m-au învățat ce e foamea de artă, foamea de realitate ireală sau de irealitate reală care este viața artei. Devenisem oarecum și prizonierul lor, pentru că așa e publicul, sau cel puțin așa era auditoriul meu din azil, admiră și devoră cu aceeași plăcere insațiabilă. Bătrânii mă hăituiau să-i mint, nu-mi puteam permite prea multe crize de creație. O dată sau de două ori jocul mi s-a părut o corvoadă, o cruce pe care numai vanitatea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
deosebit, m-a liniștit el. Trebuie să te odihnești o zi, două. N-ai voie nici un abuz. Clar? Stai la pat. — Ca...? — Întocmai, râse Dinu. Îți aduc o carte de călătorii dacă vrei. Știa la ce mă gândisem. Exista la azil o bătrână paralitică pe care o vedeam uneori trecând într-un cărucior pe rotile, cu o pătură galbenă pe genunchi. Avea un gât subțire și fragil, gata să se rupă parcă la o mișcare prea bruscă a capului. De câte ori zâmbea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
doamnă... M-am întors din drum, curios să aud ce dorea de la mine. Nu mai stătusem de vorbă cu ea de când îmi spusese că un om de ținuta mea nu trebuia să sfideze neputințele bătrânilor cu o legătură chiar la azil... adică, nu se făcea ca eu s-o iubesc pe Laura. În rest, întâlniri pe coridoare, zâmbete, în ultima vreme familiare, aproape complice, amicale, de parcă ne legase taina sălii cu oglinzi, iar ea vroia să-mi spună „numai noi doi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Laura, în cazul că Moașa ar fi îndrăznit să-mi atragă atenția că nu era de dorit etc., etc., aș fi poftit-o să-și vadă de administrație. Ea râse din nou. — Așa e. Nu e o mânăstire. E un azil de bătrâni. — Mă rog. Dar eu nu sunt bătrân. Sunt... — Uite ce e, domnule sculptor, mă întrerupse Moașa pe un ton încă și mai familiar, n-am venit să mă cert cu dumneata... Se opri. Mă examina în tăcere și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
îndrăznit să ridice glasul împotriva noastră. Uniți am fi devenit imbatabili, încât în ziua când ne-am fi săturat să depindem de o legendă am fi putut omorî fantoma Bătrânului, organizând o ceremonie funerară fastuoasă. Și abia de atunci încolo azilul ar fi avut motive să tremure! Ne-am fi putut îndeplini toate capriciile, chiar și cele mai deșănțate, ca acela de a ne duce, de pildă, să ne iubim în sala cu oglinzi, păziți de Francisc, unde m-aș fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de a ne duce, de pildă, să ne iubim în sala cu oglinzi, păziți de Francisc, unde m-aș fi culcat cu Moașa cum m-aș fi culcat cu o mie de femei, după care am fi putut reveni în azil, sătui de dragoste, ca să ne arătăm întreaga ură față de bătrâni. L-aș fi putut scoate cu biciul din cameră pe Leon, de câte ori ar fi împuțit podelele, sau pe Filip, apostrofându-l: „Să nu-mi mai spui «domnule scluptor» că te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
câini fioroși care să stea de pază lângă monument, ca să nu se ducă nimeni, noaptea, pe furiș să urineze pe el. Pe Domnul Andrei l-aș fi putut face informatorul meu personal, cerându-i să strângă toate zvonurile auzite prin azil și avertizându-l că dacă le șoptea cuiva risca o pedeapsă drastică. Pe Dodo l-aș fi obligat să dea concerte după-amiaza când m-aș fi plictisit, iar pe Dominic l-aș fi putut lua cu mine în cătun, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cameră. M-am trântit în pat, îmbrăcat, stând o vreme cu ochii pironiți în tavan. După aceea m-am dus la fereastră. Afară marea se vedea ca o insomnie neagră. Nu, nu puteam dormi. Am ieșit să mă plimb. În spatele azilului, bălăriile se întindeau sub cerul înstelat ca o uriașă pată tulbure. Aș fi avut poftă să-l întâlnesc pe Hingherul cu câinii lui, dacă se mai afla cumva pe-acolo, dar mă temeam să pornesc noaptea prin jungla de ierburi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în jur balta. Dinspre maluri se auzeau țârâituri de greieri care ciuruiau noaptea și din când în când țipete scurte de pasăre. Umbre lungi atârnau de trestii. Din nou m-am gândit la Hingherul. Pe unde umbla oare? Dădea târcoale azilului sau se dusese în lume? Simțeam în aer mirosuri de furtună, care îmi sporeau și mai mult surescitarea. M-am întrebat: de ce o iubeam pe Laura? De fapt, era mai degrabă interesantă decât frumoasă. Avea, cum zicea Aristide, pe dracul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
imagine aproape nerușinată. Parcă orăcăitoarele făceau dragoste cu astrele. Brusc, am înfipt vâslele adânc în apă ca să sperii broaștele; am tulburat balta și nu le-am mai văzut țopăind. După care am întors barca și am vâslit puternic în direcția azilului. M-am dus sub fereastra Moașei, am luat un pumn de pietricele și am început să arunc cu ele în geam. Propriu-zis, nu știu ce urmăream. Acționam în virtutea impulsurilor, ros, înveninat de o gelozie absurdă. Se auzi un pocnet de fereastră, apăru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]