2,375 matches
-
apelează la ideea de carica- tură, „un soi de izbăvire estetică a urâtului”, în teoriile lui Karl Rosenkranz din O estetică a urâtului, pentru a releva o anumită practică a formelor cu reflexele ei estetice. Ceea ce Karl Rosenkranz afirmă în ceea ce privește caricatura se potrivește și în cazul lecturii operei lui Caragiale care-și păstrează armonia în ciuda unui indice de deformare care aruncă personajele în caricatural. Caricatura „face astfel încât elementul de dezorganizare formală să devină «orga- nic»”. Altfel spus, este o reprezentare „frumoasă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a releva o anumită practică a formelor cu reflexele ei estetice. Ceea ce Karl Rosenkranz afirmă în ceea ce privește caricatura se potrivește și în cazul lecturii operei lui Caragiale care-și păstrează armonia în ciuda unui indice de deformare care aruncă personajele în caricatural. Caricatura „face astfel încât elementul de dezorganizare formală să devină «orga- nic»”. Altfel spus, este o reprezentare „frumoasă” care se folosește în mod armonic de deformare. În mod clar nu sunt printre primii care reflectă asupra resorturilor care fac din Caragiale un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o iconomisească : un caz analog ca al bugetelor vecinic soldate cu deficit, osândite a se echilibra vecinic cu împru- muturi. De unde - firească urmare - criză !” (I) „- Da, adaogă acești savanți ; omul va ajunge cu vremea să aibă ca înfățișare normală înfățișarea caricaturilor mult regre- tatului nostru amic Jiquidi : un cap foarte mare pe un trupușor mai mic decât capul... O domnișoară pudică n-are să-și mai poată acoperi ochii cu mâinile... Așa ochi mari și așa mânu- șițe mititeluțe !” (II) „- Și totuși
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aflate în con- tinuă schimbare, transformând șopârla în omul societății moderne printr-o serie de operații formale plauzibile, nu departe de travaliul inspirat al caricaturistului. Caragiale alege încă o paralelă ironică pentru acest tip de deformări anatomice, comparând rezultatul cu caricaturile lui Con- stantin Jiquidi. De altfel, caricaturistul colaborase cu Caragiale la Moftul român, iar caricaturile lui, incluzând-o pe cea a dramaturgului, plasează capul exagerat de mare al subiectului pe un trup foarte mic. Exemplare pentru această manieră de a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
operații formale plauzibile, nu departe de travaliul inspirat al caricaturistului. Caragiale alege încă o paralelă ironică pentru acest tip de deformări anatomice, comparând rezultatul cu caricaturile lui Con- stantin Jiquidi. De altfel, caricaturistul colaborase cu Caragiale la Moftul român, iar caricaturile lui, incluzând-o pe cea a dramaturgului, plasează capul exagerat de mare al subiectului pe un trup foarte mic. Exemplare pentru această manieră de a deforma proprie limbajului artistic al caricaturii sunt portretele politicianului marxist C. Mille, al lui Luigi
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
altfel, caricaturistul colaborase cu Caragiale la Moftul român, iar caricaturile lui, incluzând-o pe cea a dramaturgului, plasează capul exagerat de mare al subiectului pe un trup foarte mic. Exemplare pentru această manieră de a deforma proprie limbajului artistic al caricaturii sunt portretele politicianului marxist C. Mille, al lui Luigi Cazzavillan și al lui Caragiale însuși părăsind ziarul Epoca. Imaginea domnișoarei cu capul mare ne trimite la un joc al contrastelor care creează efectul de abnorm. Capul este imens nu doar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
creează efectul de abnorm. Capul este imens nu doar în raport cu corpul, ci și cu mâinile, astfel încât gesticulația pudorii relevă dis- proporția monstruoasă. Scriitorul insistă până la tautologie pe cele două diminutive alăturate : „mânușițe mititeluțe”. Deformarea are un model artistic, cel al caricaturii, la care vom mai reveni, spunând doar că reflexul este și unul al comediei clasice, comediatul își marchează aici teritoriul. Cel de-al treilea fragment duce deformarea până la ultimele consecințe propunându-ne un tablou apocaliptic al unei umanități transformate într-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care opera este privită : „simț enorm și văz monstruos”. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ?, sinteză filmică a operei caragialiene, ni-l propune ca motto și totodată ciclopic ochi al camerei prin care o percepție hipertrofiată sesizează abnormul și caricatura lumescului autohton. Contextul care o validează generează un anumit orizont interpretativ de care ne vom ocupa. Putem spune însă că nu putem aprecia fraza în context decât ca pe un artificiu retoric menit să sublinieze starea de exasperare și de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
nu sunt nici măcar rezultatul unor întâl- niri par hazard, autorul preferând să lucreze cu materialul pe care i-l oferă clientul, articolul de ziar, a cărui expresi- vitate involuntară o speculează, al cărui profil discursiv îl deformează convenabil în sensul caricaturii, al grotescului. Această sensibilitate la grotesc și burlesc îi aparține în mod clar scriitorului, ține de intentio auctoris și nu poate fi recuperată din genuinul textelor care i-au servit drept reper. Cu alte cuvinte, deformările comice, grotești, împinse uneori
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
spectaculos, însă spectatorul are deja o sensibilitate acută la noutate. Acest spectacol își pierde dimensiunea teatrală printr-o degradare subtilă, devenind unul trivial, de circ. Avem nu uimirea unei apariții de salon, precum intrarea unui dandy în scenă, ci o caricatură a uimirii, curiozitatea populară care face deliciul unor numere de bâlci. Avem din nou mecanismul optic care transformă exercițiul privirii într-o percepție a alterității radicale rescrisă sub semnul monstruosului, scena repre- zentării sociale într-una de menajerie. Naratorul se
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
într-o permanentă condiție subalternă, de dependență față de centru. În opinia filo- zofului, Caragiale are în vedere provincia și mahalaua ca simboluri ale periferiei. „Caragiale nu a avut în vedere decât lumea de margine, fie mahalaua fie provincia, așezată sub caricatura ideologică ce este provincia ?” Teza pe care o formulează Alexandru Dragomir ține de instituirea aces- tui raport Centru-Periferie, prin care lumea lui Caragiale este exclusiv una provincială, sau dacă nu, una marginală în sensul pe care mahalaua îl conferă acestuit
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
la o parte inexactitatea - arhetipurile nu-i aparțin în exclusivitate lui Molière, tot despre o tipo- logie este vorba și acolo - criticul nu vede în Caragiale dramaturgul capabil să creeze „Avarul” sau „Mizantropul”, pentru că nu este constructiv, ci disolutiv prin caricatură, vervă, rizibil. Radu Stanca va încerca să demonteze tocmai această opinie, dialogul cu Ion Negoițescu relevând tensiu- nea ideatică care există între membrii Cercului. Întâlnirea lui Radu Stanca cu comedia lui Caragiale precum și considerațiile lui Ion Negoițescu privitoare la opera
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
proștii, incapabili să intuiască efectul, o socotesc simplă glumă sau cinism bonom, adică sfântă și comună neseriozitate, croită exact de măsura prostiei lor. Numai un om foarte subtil poate să distingă durerea ce se ascunde în trăsăturile îngroșate ale unei caricaturi.” , respectiv, „pedagogia pe muchie de cuțit pe care o practică autorul”. Criticul ajunge la întrebarea esențială, și anume dacă modelul Caragiale posedă „o dimensiune de adâncime”, fapt pentru care Augustin-Doinaș invocă din nou anii formației sale în contextul cerchist unde
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în D’ale Carnavalului mahalaua nu apare atât de odioasă, de lugubră, iar mahalagii atât de dezumanizați. Dimpotrivă, mahalaua respiră o vitalitate care-i este proprie și pe care o scoate în evidență, cu efectele lui, Carnavalul, expresie căzută în caricatură a balurilor mascate de la curte, dar și o fuziune cu expresia mai elevată a commediei dell’arte căreia Caragiale și Pintilie deopotrivă îi împrumută gesticulația și măștile. Intrarea în universul lumii caragialești se face prin subterană, coșmaresc, cu abandonarea oricăror
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ironiei, nu în sensul unei figuri retorice, ci o deformare care ține de logica excesului pe care Patapievici o reclamă ca element constitutiv al bășcăliei. Ea reprezintă în termenii lui Philippe Hamon „est bien le lieu privilégié de toute caricature” , caricatura ca specie exemplară a deformării. Pentru că ne aflăm la nivelul discursului, termenul avenit în acest caz este cel de galimatias, care caracterizează un discurs confuz, încăr- cat retoric. Însă etimonul nu stilistic, cât literar al excesului pe care-l dezvoltă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
face parte dintr-un set de deformări analizate de către Tzvetan Todorov în L’Esprit des Lumières. Tzvetan Todorov este de părere că obiecțiile cu privire la spiritul iluminist se adre- sează, de fapt, unor deformări a lui, termenul utilizat fiind cel de „caricatură”. În aceeași serie terminologică intră alți doi termeni, cel de „deturnare” și cel de „corupție”, primul fiind cel mai des utilizat. Deturnarea implică însă sensul unei deformări, al unui exces, prin care spiritul Luminilor aparent cauționează acte și forme discursive
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sensul unei deformări, al unui exces, prin care spiritul Luminilor aparent cauționează acte și forme discursive care-i sunt străine. Deși nu o găsim explicit formulată în titlu, miza cărții lui Tzvetan Todorov este de a deconstrui aceste deformări, deturnări, caricaturi, corupții ale spiritului ilu- minismului. Un element constitutiv pentru spiritul ilumi- nist, și anume, spiritul critic, este analizat din perspectiva excesului care-l consumă și anume exacerbarea actului critic prin dubla eliminare a dimensiunii sale pozitive, constructive și a unui
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
vedere provincia și mahalaua ca „simboluri” ale periferiei și în ciuda diverselor circumstanțieri frivole, există un grad de generalitate și un plan al extrapolărilor subtile. „Caragiale nu a avut în vedere decât lumea de margine, fie mahalaua fie provincia, așezată sub caricatura ideologică ce este provincia ?” Teza pe care o formulează Alexandru Dragomir ține de instituirea acestui raport Centru-Periferie, prin care lumea lui Caragiale este exclusiv una provincială, sau dacă nu marginală în sensul pe care mahalaua îl conferă acestui termen. Generalizarea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aproximare”. În cele din urmă tocmai acest indice de refracție este cel care configurează particularismul atât al caragialismului, cât și al identității căreia el îi devine expresie. Iar Alexandru Dragomir consi- deră că expresia acestei deformări o dă comicul și caricatura. „Această lume a perturbației, a amestecului și a deformării ia la Caragiale forma caricaturii și a comicului. Comicul este aici expresia necesară pe care o îmbracă contrastul dintre cele două lumi. Pentru că într-o lume provincială, „sublunară”, cultura devine o
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
particularismul atât al caragialismului, cât și al identității căreia el îi devine expresie. Iar Alexandru Dragomir consi- deră că expresia acestei deformări o dă comicul și caricatura. „Această lume a perturbației, a amestecului și a deformării ia la Caragiale forma caricaturii și a comicului. Comicul este aici expresia necesară pe care o îmbracă contrastul dintre cele două lumi. Pentru că într-o lume provincială, „sublunară”, cultura devine o comicărie, Caragiale a ales comicul, deci expresia artistică cea mai adecvată pentru dezvăluirea acestei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în răspăr cu epoca, în afara ei, scrutându-i obscuritatea. Din start, conchide Dragomir, marginalul nu este decât un reflex, o „deformare” similară transpunerii inexacte a Ideii în spațiul de iradiere. Expresia estetică a acestei deformări, în opinia filozofului, o constituie caricatura care se plasează deopotrivă în spațiul literaturii și al artei plastice cu aceeași condiție a minoratului și a unui gen, comicul, care este tratat însă dincolo de convențiile genu- lui. Cu alte cuvinte, caricatura și comicul devin expresiile privilegiate ale deformării
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acestei deformări, în opinia filozofului, o constituie caricatura care se plasează deopotrivă în spațiul literaturii și al artei plastice cu aceeași condiție a minoratului și a unui gen, comicul, care este tratat însă dincolo de convențiile genu- lui. Cu alte cuvinte, caricatura și comicul devin expresiile privilegiate ale deformării. Este aceasta doar o alegere, ori natura acestui raport invocă cu precădere aceste două expresii care beneficiază de propria lor stilistică ? Nu avem nici întrebarea, nici răspunsul pentru că el ar implica un demers
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
româ- nească cu o alta care împărtășește aceeași condiție peri- ferică în raport cu un Centru omologat. Mircea Eliade era preocupat de un astfel de demers în Românii, latinii Orien‑ tului (1943) prin comparație cu Portugalia. Și Andrei Pleșu identifica grotescul și caricatura drept componente ale unei stilistici identitare, ale unui raport problematic cu Sinele, iar această identificare deformatoare era pusă sugestiv sub semnul unui narcisism à rebours. „Suntem scuturați toți de febra caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi rău : cultivăm
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
comparație cu Portugalia. Și Andrei Pleșu identifica grotescul și caricatura drept componente ale unei stilistici identitare, ale unui raport problematic cu Sinele, iar această identificare deformatoare era pusă sugestiv sub semnul unui narcisism à rebours. „Suntem scuturați toți de febra caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi rău : cultivăm grimasa, reinventăm expresio nis- mul. Grimasa nu este aici cea a comicului, expresionismul fiind unul al deformărilor în tușă groasă a trăsăturilor ? Nu ne aflăm cu acest comic și cu caricatura
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
caricaturii (s.n.), de voluptatea grotescului. Avem un ochi rău : cultivăm grimasa, reinventăm expresio nis- mul. Grimasa nu este aici cea a comicului, expresionismul fiind unul al deformărilor în tușă groasă a trăsăturilor ? Nu ne aflăm cu acest comic și cu caricatura în proximitatea lui „simț enorm și văz monstruos” ? Caricatura îl presupune prin definiție, enormitatea și monstruosul fac parte din stilistica caricaturalului. La aceste deformări apela și Caragiale când îl invoca pe Jiquidi unul dintre cei mai reputați caricaturiști în epocă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]