1,904 matches
-
36. Caracterul practic al humorului 37. Humor și contemplare 38. Pericolul humorului 39. Kierlegaard împotriva humorului Capitolul al VIII-lea: Condiționările istorice ale humorului 40. Humorul ca fenomen modern 41. Humorul ca sentiment total individualizat 42. Influența Renașterii și a clasicismului Capitolul al IX-lea: Humor și filosofie 43. Teorie și viață 44. Socrate ca humorist 45. Platon și humorul 46. Spinoza 47. Shaftesbury 48. Humoriștii englezo din secolul al XVIII-lea 49. Kant 50. Solger 51. Carlyle 52. Humorul și
by Harald Hőffding [Corola-publishinghouse/Science/956_a_2464]
-
de ani, opțiunile lui merg spre arta rigorilor clasice. Pe urmele lui André Gide și Paul Valéry, el distinge în contemporaneitate o direcție neoclasică, regăsind experiența veacului al XVII-lea francez și, mai departe, pe cea a Antichității. Pledoaria pentru clasicism se relevă a fi o ofensivă împotriva romantismului, în siajul căruia se înscrie și o bună parte a artei moderne, „rătăcită” în divagație onirică, fantastică și baroc. B. este înclinat să vadă în poezia lui Mallarmé, în muzica lui Franck
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285841_a_287170]
-
artei moderne, „rătăcită” în divagație onirică, fantastică și baroc. B. este înclinat să vadă în poezia lui Mallarmé, în muzica lui Franck și în pictura lui Cézanne o restituție a universului platonician din Timaios, dar acelorași „clasici ai unui extrem clasicism” le reproșează sterilitatea, lipsa de fior și disprețul pentru idee. Părăsindu-și maeștrii, tânărul critic recunoaște, în bună tradiție romantică, forța magică a logosului. Trepte ale abstracțiunii, cuvintele incarnează realități virtuale și contribuie la creație. În Charmion..., interpretare poetică a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285841_a_287170]
-
și posibilitățile de a le combina devin mai bogate. Curând muzica instrumentală, care până atunci nu fusese decât un suport al muzicii vocale, devine independentă. Iau naștere orchestre și, firește, compoziții pentru ele. Epoca Renașterii, cea a Barocului, cea a Clasicismului și cea a Romantismului aduc cu ele o mare dezvoltare a muzicii. Polifonia nu numai că ajunge la un punct culminant, care aproape că Întrece orice Închipuire, dar cunoaște - ca tot ceea ce se naște pe lumea aceasta - și declinul ei
SIMPOZIONUL JUDEŢEAN REPERE ÎN ISTORIE by Juncă Ciprian () [Corola-publishinghouse/Science/91758_a_93535]
-
47; Constantin Trandafir, Un roman istoric, T, 1988, 3; Romul Munteanu, Romanul unei societăți aberante, „Baricada”, 1991, 10; C. Constantin, „Castelul de papură”, ST, 1991, 8; Mircea Popa, Crepusculul unei lumi, TR, 1991, 44; Constantin Dram, Între alegorie și structură. Clasicism și textualism, CL, 1998, 4; Emil Manu, O carte care prezintă un muzeu imaginar?, VR, 1998, 7-8; Constantin Trandafir, O parabolă a spațiului concentraționar, F, 1998, 9; Constantin Trandafir, Criza romanului?, F, 1998, 10. M. In.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290656_a_291985]
-
produsului net sau prin Tabloul economic (1758) al lui F. Quesnay (1694 - 1774), considerat primul model macroeconomic care a inspirat econometria și contabilitatea națională. Mercantiliștii și fiziocrații au anticipat și pregătit apariția economiștilor clasici care au preluat din ideile lor. Clasicismul delimitează probleme fundamentale ale economiei: producție, creștere, echilibru, valoare, preț, bani, muncă, capital. Teoriile clasice aduc o nouă viziune asupra dezvoltării economice din perspectiva acumulării de capital. Economistul Adam Smith (1723 - 1790), fondatorul școlii clasice liberale, susține că schimburile internaționale
ANALIZA STATISTIC? A DEZVOLT?RII REGIONALE ?N ROM?NIA by Buruian? Andreea - Iulia () [Corola-publishinghouse/Science/83118_a_84443]
-
decalajele în nivelurile de dezvoltare ale națiunilor și în modul de distribuire a bogățiilor disponibile între membrii comunității. Școala neoclasică reprezentată de economiști ca Stanley Jevons (1835 - 1882), Leon Walras (1834 - 1910), Carl Menger (1840 - 1921), reînnoiește valorile cunoscute ale clasicismului până la ruptura de acestea. Pentru neoclasici, valoarea lucrurilor este dată de nevoile oamenilor. Astfel, costul de producție este privit sub forma costului de oportunitate. Preocupați de dezvoltarea economică echilibrată, neoclasicii și-au adus contribuții deosebite prin teorii ca cele ale
ANALIZA STATISTIC? A DEZVOLT?RII REGIONALE ?N ROM?NIA by Buruian? Andreea - Iulia () [Corola-publishinghouse/Science/83118_a_84443]
-
să-și spună cuvântul. O mișcare a murit, alta îi ia locul. Să nu uităm, totuși: ca și până acum, Le roi est mort, vive le roi! Tradiția în care se înscrie Pinter urcă de la Shakespeare și Renașterea engleză către clasicismul francez (Corneille, Racine, Moliére...), spre Oscar Wilde, George Bernard Shaw și TS Eliot (care și-a scris cele cinci drame exact când Harold Pinter debuta). E de remarcat că, la fel cum William Butler Yeats care l-a avut ca
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
neputincioși. Se înmulțesc spitalele, se creează secții de carantină. Se afirmă spitalul de filantropie creștină, dar mijloacele sunt reduse. Posibilitățile terapeutice sunt sărace iar tehnicile preparării medicamentelor sunt rămase în urmă. Medicina își caută aliați în științele fundamentale și filosofie. Clasicismul traversează aforistic și echilibrat secolul, permanentizând valori apte să devină conținuturi didactice. Grandoarea barocului liniei curbe, al neastâmpărului și pateticului expresiv, vine din Renaștere și înaintând spre centrul Secolului Luminilor, unește trei secole și trei epoci, stimulându-le. EXPANSIUNE ÎN
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
Societății Etnografice. În 1920, la recomandarea lui V. Pârvan, fusese ales membru corespondent al Academiei Române. Colaborează la „Analele Dobrogei”, „Cele trei Crișuri”, „Ideea europeană”, „Cugetul românesc”, „Societatea de mâine”, „Universul literar”, „Făt-Frumos”, „Șezătoarea”. Cursurile sale, nepublicate, alcătuiesc o sinteză asupra clasicismului, de mare profunzime și amploare: Civilizațiile italice, Cultura greco-romană, Figuri reprezentative ale culturii latine, Literatura latină sub republică, Latina populară, izvoare, istorie, structură ș.a. În 1925, a publicat Pentru învățământul clasic și, în 1926, Reflexii asupra anticlasicismului. Studiul Originalitatea poeziei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285791_a_287120]
-
spirituală, este afirmat cu un patetism particular și este fundamentul întregii sale activități. B. definește poporul nostru ca pe unul creator de civilizație (Cântece istorice ungurești despre români, Românii în civilizația vecinilor, Kara-Ulah = Valah în „Codex Cumanicus”? etc.) și leagă clasicismul de datoria acțiunii publice (Pentru învățământul clasic). Publicistica - cronica de război din „Neamul românesc”, pledoaria renașterii prin cultură din paginile scrise în ziare și reviste din Ardeal - unește faptul divers cu „principiul etern care-i dă viață”, atingând, prin forța
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285791_a_287120]
-
37 3.3.1. Definiția tragediei / 38 3.3.2. Criteriile tragediei ideale / 41 3.4. Locul spectacolului / 45 4. Aportul lui Horațiu / 47 4.1. Fidelitate față de Aristotel / 47 4.2. Un punct de vedere normativ / 50 Capitolul II Clasicismul / 53 1. De la umanism la clasicism / 53 1.1. O nouă lectură a lui Horațiu și Aristotel / 54 1.2. Teoreticienii clasicismului / 56 2. "Părțile integrante" / 61 2.1. Primatul acțiunii / 61 2.2. Artele subsidiare: morala și retorica / 62
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
38 3.3.2. Criteriile tragediei ideale / 41 3.4. Locul spectacolului / 45 4. Aportul lui Horațiu / 47 4.1. Fidelitate față de Aristotel / 47 4.2. Un punct de vedere normativ / 50 Capitolul II Clasicismul / 53 1. De la umanism la clasicism / 53 1.1. O nouă lectură a lui Horațiu și Aristotel / 54 1.2. Teoreticienii clasicismului / 56 2. "Părțile integrante" / 61 2.1. Primatul acțiunii / 61 2.2. Artele subsidiare: morala și retorica / 62 2.3. Spectacol și indicații scenice
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Horațiu / 47 4.1. Fidelitate față de Aristotel / 47 4.2. Un punct de vedere normativ / 50 Capitolul II Clasicismul / 53 1. De la umanism la clasicism / 53 1.1. O nouă lectură a lui Horațiu și Aristotel / 54 1.2. Teoreticienii clasicismului / 56 2. "Părțile integrante" / 61 2.1. Primatul acțiunii / 61 2.2. Artele subsidiare: morala și retorica / 62 2.3. Spectacol și indicații scenice / 63 3. Unitatea de acțiune / 65 4. Verosimilul intern / 70 4.1. Verosimilul acțiunii / 70 4
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se înscrie în prima linie a preocupărilor lor. De aceea își plasează ei analizele când la nivelul textului, când la nivelul receptării. Chiar dacă ulterior continuă să se interogheze cu privire la acest subiect, își pierd poziția în fața autorilor dramatici care, încă din Clasicism, își arogă primul loc în calitate de teoreticieni. Deci teatrul nu mai este analizat ca obiect exterior de către acești filosofi spectatori, ci din interior, de către artiștii care-l produc. Corneille, abatele d'Aubignac, Chapelain, Mairet, vorbesc în calitate de "poeți dramatici", făcând cunoscute problemele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
siguranță. Dimpotrivă, dacă poetul nu s-ar ascunde niciodată, imitația ar fi absentă din întrega sa compoziție și din toate povestirile sale. (393a-c) Tipologia platoniciană va fi reluată de nenumărate ori de teoreticienii occidentali. Mairet, unul dintre primii teoreticieni ai clasicismului, o reformulează într-o manieră cvasi identică în Prefața la La Silvanire în 1631: Consider că există trei feluri de poeme: dramatic, exegematic și mixt. Lucrarea dramatică, altfel spus activă, imitativă sau reprezentativă, este cea care reprezintă acțiunile unui subiect
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
între a cânta interludii și a adapta la o piesă o tiradă sau un întreg episod scoase de la o alta?" (cap. 18). Aristotel se întreabă asupra "întinderii" piesei de teatru, dar nu edictează vreo lege în materie de durată. Teoreticienii clasicismului se vor sprijini abuziv pe autoritatea sa pentru a legitima regula unității de timp. "Tragedia, scrie el, încearcă pe cât posibil să se mențină într-o singură revoluție a soarelui sau să nu se îndepărteze deloc de ea." (cap. 5) O
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a la satisface împreună, autorul dramatic poate să meargă până la limitele verosimilului. Există, după părerea lui Aristotel, o verosimilitate a lipsei de verosimil, punct de vedere pe care-l va împărtăși în totalitate Corneille, dar pe care unii teoreticieni ai Clasicismului, ca Abatele d'Aubignac mai ales, îl vor condamna cu înverșunare. 3.2.3. Subordonarea personajului față de acțiune Caracteristicile personajului dramatic sunt supuse exigențelor verosimilului acțiunii. Să semnalăm că Aristotel încearcă numai să definească eroul tragediei. Excepțional fiind, personajul nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
corului a scăzut. Horațiu ar vrea să facă perenă această regulă a celor trei actori, legată de condițiile reprezentației și de formele dialogului Greciei clasice, la Roma, unde au devenit învechite, condițiile reprezentației schimbându-se în totalitate. Unii teoreticieni ai clasicismului vor mai menține regula, din fidelitate față de Horațiu, deși ea nu mai are nicio rațiune de a exista, și nici ei înșiși nu-i mai înțeleg necesitatea. Astfel, Chapelain, în Discursul despre poezia reprezentativă (Discours de la poésie représentative), va scrie
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe scenă produce mai mult efect decât o povestire, Horațiu interzice totuși reprezentarea scenelor sângeroase. El îl sfătuiește pe autorul dramatic să le situeze în afara scenei și să recurgă la povestirea unui martor pentru a informa spectatorul despre asta. Teoreticienii clasicismului se vor baza pe autoritatea lui Horațiu pentru a justifica, în numele bunei cuviințe, refuzul de a reprezenta ceea ce este sângeros și necesitatea povestirilor. Sau acțiunea se petrece pe scenă, sau este povestită când se înfăptuiește. Spiritul este mult mai puțin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pomenesc îndeajuns de des: în privința lucrurilor despre care tratez, mi se pare că am creierul mai bine curățit (am mintea mai sănătoasă, mai clară) și nasul mai bun (posed mai multă finețe) decât alții." (Cartea II, cap. 2) Capitolul II Clasicismul Vârsta de aur a teatrului francez, clasicismul este comparabil, în măreția sa, cu teatrul grec. Chiar dacă teoreticienii se declară urmași ai lui Aristotel și Horațiu, ei creează o estetică scenică perfect originală, foarte diferită de cea a umaniștilor, prizonieri ai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care tratez, mi se pare că am creierul mai bine curățit (am mintea mai sănătoasă, mai clară) și nasul mai bun (posed mai multă finețe) decât alții." (Cartea II, cap. 2) Capitolul II Clasicismul Vârsta de aur a teatrului francez, clasicismul este comparabil, în măreția sa, cu teatrul grec. Chiar dacă teoreticienii se declară urmași ai lui Aristotel și Horațiu, ei creează o estetică scenică perfect originală, foarte diferită de cea a umaniștilor, prizonieri ai modelului antic pe care au visat în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
faptului că ea se află în centrul acestei estetici noi. Pe când teatrul medieval oferă spectacolul unor acțiuni succesive care nu au neapărat o legătură unele cu altele, iar teatrul umanist, liric și elegiac, nu prezintă privirilor spectatorilor decât puțină acțiune, clasicismul inventează, cu unitatea de acțiune, arta de a înnoda o intrigă. Secolul este cartezian. Regula, care este impusă începând din 1640, răspunde unui ideal de ordine și de claritate analog celui care se manifestă, la Descartes, în Discursul asupra metodei
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
claritate analog celui care se manifestă, la Descartes, în Discursul asupra metodei (Le Discours de la méthode), apărut în 1637. În ceea ce privește regula unității de timp și pe cea a unității de loc, ele se nasc din dorința de verosimil ce caracterizează clasicismul. Verosimilul este obiectul unei dezbateri interminabile în epoca clasică. Respectarea lui, dictată de dorința de a face credibilă punerea în scenă a unei ficțiuni, nu a încetat să obsedeze Marele Secol. Două curente se înfruntă, dovedind existența a două sisteme
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spectatori o iluzie de realitate maximă, docții consideră în schimb că acțiunea jucată trebuie să apară ca "adevărată", termen ce revine de nenumărate ori sub pana lui Chapelain și a lui d'Aubignac. Va câștiga modul lor de reprezentare. Cu clasicismul, teatrul, îndepărtându-se de stilizarea antică, se orientează cu încetul spre un fel de realism iluzionist care va triumfa un secol mai târziu. 1. De la umanism la clasicism Umaniștii, chiar dacă piesele lor, care nu mai sunt jucate în zilele noastre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]