2,253 matches
-
asupra lui Eminescu planează încă incertitudini în această privință. Sunt acceptate, mai degrabă, ideile conform cărora Eminescu se dovedește adeptul fidel al conștiinței creatoare a lui Kant, precum și susținătorul fervent al concepției schopenhaueriene privind lumea ca reprezentare individuală. Dar atunci când exegeții autentici văd în gândirea eminesciană specifică nu numai poetului, ci și ziaristului o continuare a ideilor kantiene și schopenhaueriene și nicidecum manifestarea lor epigonică, lucrurile se complică nejustificat. În pofida faptului că Eminescu afirmase cândva: "Mă opun ideii kantiene că prin
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cutie a Pandorei cu urmări tragice. Cu alte cuvinte, Eminescu acceptă acele influențe care pot fi benefice pentru creația sa, dar se dovedește foarte exigent cu ideile care se află într-o contradicție evidentă cu gândirea proprie. Din păcate, numeroși exegeți ai operei sale nu realizează noutatea și adâncimea conceptelor susținute de Eminescu în dubla sa calitate de poet și ziarist. Dintre numeroasele exemple date în acest sens trebuie să menționăm și paralelismul cu Baudelaire, realizat nu numai pe plan poetic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exegetică, avându-i printre exponenți (de fapt: adevărați piloni) pe Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, D. Vatamaniuc, Petru Creția, George Munteanu, Zvetlana Paleologu-Matta, Ioana Em. Petrescu și Mihai Cimpoi. Desigur, sunt vehiculate și alte nume de cercetători autohtoni, după cum trimiteri la exegeții străini de prima importanță (Alain Guillermou, Rosa del Conte, Amita Bhose și alții) sunt de fiecare dată necesare, dar și revelatoare pentru ce poate însemna, uneori, Eminescu, pe meridianele globului. Ceea ce este cu totul remarcabil în sinteza realizată de Theodor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
politicianiste. A primit și postumitatea lui Bacovia atacurile politrucilor postdecembriști, deși nici pe departe atât de numeroase ca în cazurile lui Eminescu, Arghezi, Marin Preda ori Sadoveanu. Lupta pentru reașezarea lui Bacovia nu pare a întâmpina totuși dificultăți serioase. Atât exegeții tradiționaliști, cât și adepții metodologiilor moderne reușesc să se pună de acord și să descopere aspecte uneori surprinzătoare prin noutate și diversitate. În Bacovia după Bacovia (1998), Daniel Dimitriu era de părere că diversele modalități de receptare a operei bacoviene
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de șaisprezece determinante, câte i-au fost atașate poetului: de la aceea de "clasic" la aceea de... "postmodernist". Să recunoaștem că este o performanță, rezultat al dificultăților de comentare a unor texte de o simplitate care îi pune în gardă pe exegeți, făcându-i mai circumspecți decât ar trebui, de drept, să fie. Surprinzător mi se pare și faptul că exegezele depășesc, sub aspectul numărului de pagini, cu mult obiectul lor. Acesta, precum se cunoaște, are dimensiuni pe care le putem caracteriza
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Theodor Codreanu urmărește strâns felurile în care versul bacovian a fost primit în diferite epoci, raportând receptarea la apartenența ideologică a criticilor. De asemenea, nu poate fi trecută cu vederea corectitudinea excursului biografic, realizat în ideea surprinderii unui traseu spiritual, exegetul fiind de părere că "Bacovia a avut cea mai fascinantă "biografie" între scriitorii noștri moderni". Paradoxală, la prima vedere, afirmația pleacă de la perspectiva consumatorului (nu a creatorului) de istorie, care a fost scriitorul în discuție, opinie care a fost avansată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poetul a rămas nelumit, căci amorul de plumb i-a întors spatele". Astfel sintetizată, definirea "complexului Bacovia" se arată, totuși, prea generală. Elemente ale narcisismului sunt găsite deopotrivă la nivelul biografiei și al operei, Theodor Codreanu situându-se printre acei exegeți ai lui Bacovia care refuză să vadă în viața cotidiană a acestuia un șir de neîmpliniri și de platitudini. Biografismul tradiționalist nu putea avea, aici, nici un fel de căutare, deoarece nu a produs, până acum, decât constatări banale, care au
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pe creator și narcisismul creator, biruință adesea eroică asupra celui dintâi". Sau: "în noianul de simptome oferite de medici, se uită adesea că între artist și pacient diferența este foarte mare". Din păcate, în paginile care îmbracă atare afirmații, chiar exegetul uită judiciosul punct de plecare. Dintre rezervele fundamentale pe care le am față de procedeul folosit de Theodor Codreanu o invoc pe următoarea: un complex psihanalitic nu poate fi stabilit în mod riguros decât de un psihanalist, care îl particularizează în funcție de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cultural" care are deja o istorie de aproape un secol. Complexele, așadar, se pot "învăța", pot fi cultivate programatic". Din studiu, nu reiese cu limpezime care școală psihanalitică este preferată de Theodor Codreanu, dar reiese limpede, din citatul anterior, că exegetul recurge la o altă aproximație, întrucât complexele psihanalitice nu pot fi nici "programate" și nici "învățate", oricâte sensuri figurate le-am atribui. Psihanaliza adevărată se întemeiază tocmai pe premisa imposibilității "cultivării programatice" a complexelor. Cel care recurge la "cultivare" intră
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
fundamentare în primul rând de ordin cultural. Bagajul informațional este deosebit de bogat și de variat, totodată de foarte bună calitate. Constatarea este valabilă și în ceea ce privește bibliografia referitoare la Bacovia: nu am întâlnit vreun favor făcut lucrărilor de calitate îndoielnică. Dimpotrivă, exegetul dovedește că posedă o serioasă și nuanțată scară a valorilor. Firește, există și partizanat, precum în cazul opiniilor despre sfârșitul lui Eminescu, dar acestea nu reprezintă decât o pată de culoare și nu impietează asupra ansamblului. Lecturile exegetului merg de la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
îndoielnică. Dimpotrivă, exegetul dovedește că posedă o serioasă și nuanțată scară a valorilor. Firește, există și partizanat, precum în cazul opiniilor despre sfârșitul lui Eminescu, dar acestea nu reprezintă decât o pată de culoare și nu impietează asupra ansamblului. Lecturile exegetului merg de la filozofie la antropologie culturală, de la logică la psihanaliză, de la istoria religiilor la psihiatrie. Pe acest fundament, se construiește un edificiu multietajat. Pe de altă parte însă, se constată și o centrifugare accentuată a informațiilor, care nu totdeauna sunt
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ar cheltui, critica e departe de a-i descifra enigma existențială și estetică. Fenomenul Bacovia, de o unicitate indiscutabilă, este interpretat prin prisma "complexelor de cultură" care caută să deslușească, acum cu argumente noi, și alte dimensiuni ale bacovianismului. Harnicul exeget pune în mișcare multă știință și o arguție impresionantă, pornind de la găsirea de explicații a intrării târzii a lui Bacovia în circuitul critic major și a derutei în situarea operei sale nu numai pe scara valorilor, ci și în contextul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
o încununare aplicativă, chestiunea "negativului stilistic". Laitmotivul acestei atotcuprinzătoare cărți este mereu posibila șansă de îmbogățire a ideii de bacovianism, de unicitate a poetului, examinat la nivelul atmosferei și al profunzimii. Nimic pare să nu scape privirii ciclopice a infatigabilului exeget. Cartea aceasta, atât de complexă, merită o discuție serioasă, echilibrată, din care să lipsească atât superlativismul impudic, cât și negația sterilă de care a mai avut parte sagacele eminescolog, acum vrednic comentator al lui Bacovia. Inevitabil, Theodor Codreanu, aduce și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
sale de bun creștin (iertător, generos, lipsit de vanitate), confruntarea cu moartea inițiatică, în ideea că "Dumnezeu e mai prezent în întuneric decât în lumină" (Rudolf Otto), dar nu demonstrează prea convingător că a fost un poet religios, o dată ce observă exegetul "s-a lăsat copleșit de notele grele, blestemate", iar la sfârșitul vieții, în ultimele clipe de luciditate, întunericul l-a acoperit și nu lumina cerească. Sau iată ce afirmă în chiar ultimul capitol, aproape anulându-și eforturile de până atunci
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Complexul Bacovia" (p. 126-241); IV. Negativul stilistic (p. 241-420) și V. Bacovianismul (p. 420-522), la care se adaugă o Bibliografie selectivă (p. 522-544), precum și o listă cu Indice de nume. După ce sintetizează studiile și opiniile critice pertinente ale antecesorilor sau exegeților contemporani emise pe marginea poeziei / operei lui George Bacovia, dl. Th. Codreanu se întoarce la esența, la unicitatea liricii acestuia, cu o curiozitate cvasi-științifică: "N-aș fi vrut să insist prea mult, dar e limpede acum că în fața operei lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
un cuvânt pentru un context, acela devine singurul posibil. Este ceea ce se numește imutabilitatea limbajului poetic. Stilul comparatist al autorului volumului Complexul bacovian are "ab initio" orientarea firească, intenția de a identifica din interiorul textului poetic, dar și din afara lui (exegeți, biografie, memorii etc.) latura inconfundabilă, enigma eternului bacovian... Printr-un recurs asiduu la istorie (viața omului Bacovia, impresii ale cunoscuților și familiei lui Bacovia, însemnări și opinii despre Bacovia) domnul Th. Codreanu ridică vălul misterului absolut, șterge nostalgic, dar ferm
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
atins de echivoc... Și tocmai acest aspect justifică ecuația specială a comunicării, în care emițătorul (aici, criticul și istoricul literar) se adresează unui receptor (cititor) specializat, capabil să fie pe aceeași lungime de undă și pe aceleași repere culturale cu exegetul. Ideea că poetul băcăuan anticipează expresionismul, gustată și discutată îndelung, se reflectă în paginile acestei cărți în afirmații de tipul: "Totuși, prin comparație cu Bacovia, expresioniștii (inclusiv Trakl) sunt niște optimiști." (op. cit., p. 139) sau: "Bacovia instituie criza omului european
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ca protipendada literară de la București să-l fi ținut pe Th. Codreanu în linia a doua a criticilor și istoricilor literari. Dar după "Complexul Bacovia" cred că nu vor mai avea complexe și-l vor plasa în prima linie a exegeților literari. "Revista Nouă", anul I, nr. 6, septembrie 2004 Șerban CODRIN Theodor Codreanu și "Complexul Bacovia" Există cărți periculoase, unde, o dată scufundat, riști, dacă ai norocul supraviețuirii, să scapi, ajuns la țărm, cu totul metamorfozat în altceva, spre exemplu, să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în perpetuarea "complexului sfâșierii", în adâncirea fisurii ce deteriorase serios conștiința identitară a basarabenilor, amplificând profunda contradicție dintre independența statală și dependența identică și culturală de neamul românesc, de acel spațiu spiritual și cultural din care fusese ruptă Basarabia. Unii exegeți în problema dată, în special Charles King, consideră că reunirea Basarabiei cu spațiul din care a fost smulsă nu s-a produs atât din motive de criză economică pe care o traversează cele două state românești, cât și din cauza că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a naționalității în marginile adevărului". Până la sfârșitul vieții sale, Caragiale întreține, prin orice mijloace, cultul "celui mai mare scriitor român". "A fost Caragiale român?", (se) întreabă chiar dintr-un titlu autorul acestei incitante cărți. "Grecul", susține cu destule probe noul exeget, era de origine macedoromână (aromân), în descendență "arvanită". Șerban Cioculescu argumentează că în familia Caragiale n-a existat o perioadă de bilingvism greco-român, încât dramaturgul nu știa grecește, în schimb știa cel mai bine dintre scriitorii noștri limba română. Venea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
măcar câteva din semnificațiile majore pe care criticul literar Theodor Codreanu le decelează, cu incontestabilă sagacitate și putere de convingere în opera lui Caragiale. Recentul volum, Caragiale abisal scoate la rampă un personaj cu totul diferit de cel prezentat de exegeții de până acum ai marelui nostru dramaturg; în viziunea lui Theodor Codreanu, Caragiale nu este doar marele ironist al epocii sale, un moralist care stigmatizează cu armele comediei viciile societății în care a trăit, ci și un "raisonnneur" pasionat, implicat
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
eseistul argumentează ideea cu apartenența scriitorului la limba română și la credința strămoșească. Cât privește opera, autorul eseului se întreabă dacă ea ar fi putut fi creată oriunde în lume și trece în revistă galeria personajelor și ipotezele avansate de exegeții caragialieni, de-a lungul timpului, fiecare străduindu-se să justifice apartenența la universul antropologic național, cea mai amplă fiind cea legată de semnificația Cetățeanului turmentat. Autorul are dreptate când afirmă: "Firește, nu toți românii sunt bețivi precum Cetățeanul turmentat, dar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cu siguranță scriitorul care a ajuns în privința aceasta la o performanță absolută. Îmbinarea numelui cu prenumele e excepțională. Interesantă este problema raportului dintre literatură și teatru, "teatrul lui Caragiale nu mai este literatură", spune autorul eseului, citându-l pe un exeget, I. Constantinescu. Caragiale avea prea multe cunoștințe despre regie și scenarism ca să nu-și pună problema raportului dintre text și spectacol. Opera lui poate fi jucată în întregime (chiar și schițele), fără să se elimine vreo replică. Este cunoscut conflictul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
schițe, Ștefan Cazimir afirmă că Mitică era un prieten de-al dramaturgului, Ghiță Matheescu, patronul bodegii "Paradis", viitor filatelist și primar (date oferite de Șerban Cioculescu). Mitică are "cap filosofic" e "un avatar al lui Păcală" (p. 126). Și alți exegeți îl apropie pe Mitică de Păcală ori sinonimii lui, printre care Nastratin Hogea. Mitică e un șmecher care nu se desprinde nici o clipă de "omul moft". O arie întreagă de împricinați din literatura română sunt asociați cu Mitică, după modelul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Palladi, Burlacu, Bantoș, Ciocanu, Strâmbeanu, Galaicu-Păun, Lungu) și din țară (de la Marin Sorescu și Nichita Stănescu la Victor Crăciun, Rachieru, Băileșteanu, Manolescu, Gruia, Viorel Dinescu, Ion Rotaru, Marian Popa, Cistelecan, acesta fiind considerat semnatarul unuia dintre textele cele mai obtuze). Exegetul revine apoi la propriul discurs, constatând mai întâi că viața poetului "este, în definitiv, una destul de simplă și de banală, nu departe de cenușiul celei bacoviene". Reintrăm în matricea disocierilor comparatiste codreniene, care ne procură un adevărat deliciu intelectual al
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]