KorAP: Find »[drukola/base=genunchi & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...71 72 73 ...593 >

14,807 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867

o carte, apoi și-a violat copiii, apoi i-a ștrangulat, i-a aruncat în fântână, apoi s-a spânzurat de ciutură ca o pecetluire a izvoarelor.) Pendulul s-a oprit la miezul nopții, ultima metanie cu fruntea în cer, genunchii deschideau mormânt sub tocul ușii. Paznicul, o umbră ursuză cu ochelari, a răspuns la salut printr-o bălăngănire necontrolată a capului. În fereastră, în loc de sticlă, o bucată de carton. Umbra a ferit icoana ce obtura geamul spart, apoi a stropit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
mai lumesc, după nevoințele bătrânilor, însă părintele Spiridon, fostul maior Marcu, a schimbat rânduiala. Oasele cară hoitul în spate, și nu invers. Apleacă-te, taică, apleacă-te! Plopul bate metanii mai bine ca matale. Aiestea-s închinăciuni? Răchită să-ți fie genunchii în fața Maicii Domnului. Mănăstire de taici facem aici, ca în muntele Athos. Nu rabd să calce picior de muiere în bătătura schitului cât trăiesc eu! Cine aduce femeie în spurcăciunea ei să-și dea duhul! Aici fac mănăstire, nu futelniță

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
prunele coapte pătau pânza, zâmbetul larg, buzele îmbietoare, obrajii rumeni. Domnișoara Cătălina nu inspira, domnișoara săruta aerul ca pe niște sfinte moaște. Degete de pianistă: subțiri, lungi, drepte, 10 îngerași crescuți din palme. Și-a ridicat un pic fusta peste genunchi (fotoliul incomoda intențiile), și-a desfăcut ultimii doi nasturi de la bluziță (focul se întâmpla în inimă), și-a dezvelit un umăr din greșeală (luna încorseta în elastic). Conturul sânilor stârnea nesațul, gurguiul reliefau disponibilitatea, limba ca o ademenire de șarpe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
bărbat pe care l-am iubit cândva și l-am regăsit după jumătate de viață. Un bărbat frumos, puternic, înțelept, blând. Am simțit, părinte, că matale ești iubitul meu de demult, iar eu puștoaică de 13 ani. Mă țineai pe genunchi, îmi spuneai povești de pe front, mă sărutai pe obraji, pe frunte, îmi sărutai mâinile, îmi mângâiai părul. Acum sunt fată mare, mulțumesc, iubitule drag, că m-ai așteptat. Vedeți, Dumnezeu a fost drept cu noi până la urmă. Domnișoara Cătălina a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
lui Moise, de orgoliul lui Iisus. Solemnă, pădurea îngâna cântare: "Toată grija lumească să o lepădăm, cu taină să o lepădăm!" Umbrele sălciilor, precum niște femei la necurăție, umpleau pridvorul; plopii făceau închinăciuni ca-n vreme de furtună, vântul îndoia genunchii; stejarii legau nod în frunze pentru o veșnica pomenire a celor ce încă mai sunt; salcâmii repetau un imn despre mântuirea copacilor: "Să fii cruce fără mormânt, Doamne, nu-i rost pe pământ, să fii scânduri de sicriu, niciodată nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
Lențuca, bunică-sa, sfânta satului, a murit într-o dimineață ploioasă de toamnă. Ulițele, țesături de artere, șiroiau nămol și apă tulbure. Țăranii săpau șanțuri și puneau stăvilare saci cu nisip în calea puhoiului, casele de chirpici cădeau retezate de la genunchi. Pârâul se revărsa ca o hemoragie galbenă peste poduri. "Cerul și-a rupt apele, spuneau ursitoarele. Până nu naște una, Dumnezeu nu trage obloanele." Focul în vatră își înghițea fumul precum bolnavul de astm tusea; funinginea pe coșuri sfârâia ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
loc cu verdeață și răcoare. Hai, di, gloabelor, di, să o ducem pe țața Lențuca și vă sloboade tata în șură până trece potopul! Înfiptă până la brâu în lutul proaspăt, crucea pocnea muguri. Bunica Lențuca a urcat spre cer în genunchi, ca o sfântă. Când au ajuns acasă, în tindă, vecina Varvara a pus masa: borșul era sleit, sarmalele crude, mămăliga aburea la fel în fiecare porție. Un scaun a rămas stingher: tată-său a uitat-o pe mamă-sa deasupra

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
un șotron desenat cu creta pe asfalt; un șotron fără fereastră este precum un om fără inimă, unde să-mi înfig crucea părinte? Pământul, o vegetare în iluzie, cerul, o amăgire reprobabilă, la ce capăt al incertitudinii să-mi plec genunchii? Mă topește dorul de a număra până la 7; în icoană, memoria închide paranteză pătrată; fără ea sunt un noiembrie în plus; împreună, întregeam anotimpurile într-o singură frunză; singur, sap fântâni la rădăcina felinarelor pentru o posibilă sete de lună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pământul o clipire de înger. (Plouă, genele heruvimilor aplaudă un spectacol în cer.) Vei iubi, Petre, dincolo de însemnările inimii. Nu ești singurul care se îndrăgostește de chipul blând. Și eu am fost ca tine, o visam mereu mai aproape: în genunchi, sub fereastră, precum bunica la rugăciune, pe marginea patului (mama îmi punea comprese pentru călduri ale sufletului), lângă mine, pe umărul drept, îmi vorbea despre o nuntă în cer (tata închină darul și răsuflă ușurat, a mai scăpat de unu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
precum un pulover împletit de mămuța Lențuca. Avea 87 de ani, nu vedea, nu auzea, vorbea șoptit, buzele inventau un alfabet al semnelor tot mai șterse, purta lentile 6-, doi ochi pe față, doi pe dos, andreaua înțepa degetele, pe genunchi se șiroia agheasmă mare. Sub epitrahil, degetele arhimandritului deșirau rugăciune din fiecare bob de metanie; rugăciunea minții limpezea curgerea; sângele, râu adormit, își caută cu ochii închiși vadul; sub epitrahil, Petru, tot mai puțin cu fiecare incertitudine mărturisită, ochii două

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
moare în burțile peștilor.) A deschis ușa încet, foarte încet, să nu-i tulbure somnul, a pus lumină în candelă, a pregătit Ceaslovul, Psaltirea, Tipicul, Evanghelia și toate cele necesare la strană pentru Utrenie, apoi a îngenuncheat în fața ei. Fruntea, genunchii, palmele, într-un ghem de rugăciune neîncepută. Trupul, precum o lumânare din ceară curată îndoită o dată și încă o dată. Un fel de treime ce-și plia sângele în fața sângelui. Și era atâta liniște, și sfinții dormeau în tempera, și îngerii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
rugăciune. 60. Genia, în dimineața asta am venit mai devreme, peste 4 ore începe slujirea. Astăzi este duminica omului necredincios, eu, ca în fiecare zi, îndrăznesc cu evlavie să-ți aduc rugăciune. Preacurata mea iubire, lasă-mă să-mi plec genunchii sub icoană! Ieri a fost vremea sărutului peste spicul de grâu, astăzi în uleiul candelei ard, inima cuptor încins, sângele miroase a pâine coaptă. Lasă-mă să mă culeg piatră de râu din nisipul scoicilor și să mă întorc sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
spre cine aprinde soarele? Acum, Dumnezeul meu solitar, îmi cari în inimă până și semnele cuielor. Ai așternut Golgota la picioarele mele, cât confort pentru o dragoste imposibilă! Să urc până la tine, Genia, nu trebuie decât să mă cobor în genunchi. Părinte, nu mă căuta acolo unde nici sfinților nu le este îngăduit să se așeze, nu mă aștepta unde morților le este oprit să se întoarcă, nu mă visa unde Buna Vestire a așternut scutece în icoană. Eu nu mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
plăcuți lui Dumnezeu, pentru că sunt curați la inimă, plăcut vei fi și aici până la urmă, te asemeni cu arhimandritul, ai sufletul lui curat, ștergar alb, peste care Domnul va frânge pâinea, multe pâini se vor coace în sufletul tău. Fruntea, genunchii, palmele, într-un ghem de rugăciune neîncepută. Trupul, precum o lumânare din ceară curată îndoită o dată și încă o dată. Un fel de treime ce-și plia sângele în fața sângelui. Pacea ca de sticlă pisată se împrăștia în biserică. Lumina candelei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pe o față ascunsă înverzesc câmpiile. Privește viața din locuri diferite, moarte lasă riduri în oglindă. Așteaptă, Dumnezeu pune dragostea pe umerii păcătoșilor, precum călărețul aruncă șaua pe dobitoc, niciodată mai mult decât încape pe o cocoașă de sfânt. Fruntea, genunchii, palmele, într-un ghem de rugăciune neîncepută. Trupul, precum o lumânare din ceară curată îndoită o dată și încă o dată. Un fel de treime ce-și plia sângele în fața sângelui. Pe catapeteasmă, Botezătorul capul plecat aștepta securea, tipsia, Salomeea, dansul. Dansează

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
morminte învăț să număr. Cimitirul este locul de joacă al îngerilor: pe inimă pășesc în vârful iluziilor; ochii îi ating cu intenția de a privi cerul din cretă; umerii, amăgindu-se a zbor, exersează o cruce sub formă de aeroplan; genunchii însemnează păcatul; mai sus de brâu doar la mila lui Dumnezeu. Genia, în mănăstire mă simt ca într-un port cu nave eșuate: putrezesc pânzele, se desfac nodurile, pocnesc punțile și nici o lacrimă de catarg frânt. În lume, furtună până

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
de la capăt. Acum nu mai sunt singur în biserică. Vă rog, treceți la locurile voastre, vin părinții și găsesc frescele goale. Vă rog, urcați în culoare! Eu nu comand plutonul de execuție. Cine v-a pus cu fața la zid, cine? Fruntea, genunchii, palmele, într-un ghem de rugăciune neîncepută. Trupul, precum o lumânare din ceară curată îndoită o dată și încă o dată. Un fel de treime ce-și plia sângele în fața sângelui. În sfeșnice s-au aprins lumânări. Îngerii au început să cânte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
din inima horei, limbi de foc până sub tălpile lui Dumnezeu. În câteva minute, nenorocirea s-a extins precum o ciumă în carnea cetății. Clopotnița, parcă după o anestezie în coloană, s-a clătinat de câteva ori, apoi, secerată de la genunchi, s-a prăbușit peste morminte. Clopotul, precum comandantul corăbiei, moare ultimul, așchiile de oțel din epiderma crucilor prevesteau altfel de priorități. Chiliile s-au aprins aproape instantaneu; rugăciunea este precum un rug, somnul animă arderea când inima imploră mântuire. Trapeza

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
pentru cei mai comozi, mai cârcotași, mai slobozi, părintele Visarion avea o altfel de rânduială. Tovarășul maior croia fără milă, cu o nuia, mogâldeața legată de hambar. Când îi obosea mâna, lovea cu picioarele; când oboseau picioarele, se urca cu genunchii pe capul ei și încerca să-l strivească ca pe un pepene. Zi, mă, zi de ce-ai pus focul? Ce ți-am făcut eu, mă, să te răzbuni? Spune, mă, grijania mă-ti! Cine te-a plătit, sănătocule, să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
ridat de valuri. În cer se doarme, pe pământ se moare, iertați-mă, fraților! Petru, legat de hambar, număra în sens invers desfrunzirile. Coastele strivite de bocancii starețului, timpanele sparte, palmele arse, ochii vineți, părul smuls, maxilarul rupt, clavicula dislocată, genunchii juliți, hainele lipite crustă de piele. În cer se doarme, pe pământ se moare, iertați-mă fraților! Spre dimineață, la ceasul 4, au început dezlegarea. În văzduh, o ceată de heruvimi citea dintr-o carte nemaivăzută, altă ceată îngâna un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
v-a făcut mumele voastre în bocancii statului?! Era vremea Vecerniei. Arhimandritul a coborât din duba jandarmeriei, a pășit în pronaos (mai departe se simțea necurat să treacă, chiar dacă biserica semăna cu un schelet devorat de corbi), a căzut în genunchi, a rostit canonul sfântului Efrem Siru, psalmii 50, 103, 140: "Soarele și-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric și s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut." A privit cerul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
uscat al apelor, umerii să evite insuportabila gravitație a absurdului, picioarele să sfideze starea de rădăcină. Un abur alb, vinețiu, muced, plutea prin aer; un alb de ceață, murdar i s-a așezat precum un praf lichid pe cizme, pe genunchi, pe obraz. Starea de brumă târzie, de zăpadă celulitică invadă încăperea. Trezirea spărgea schije în oase. Nimic mai abrupt decât un suflet pustiu. Avalanșa propriei gravitații prăbușea nimicul sub pardoseala cimitirelor. Plumbul statuilor în inima făurarului. Nimicul, precum o desagă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
flăcărilor, până și aerul ia forma mângâierilor. Au trecut 20 de ani și încă îi mai simt atingerea pe obraz când adie vântul. În inima omului singur, nimicul ridică zid. În acea zi de primăvară, în Copou, aerul avea umeri, genunchi, sâni, aerul a săpat două fântâni adânci în care cerul a coborât să-și răcorească fruntea și a uitat să mai plece. Doamne, cum mai împletea aerul păpădie în cosițele ei, cum împodobea degetele cu verighete de lumină, cum desena

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
parcă pentru zăpadă, parcă pentru arat, și a tras brazdă adâncă, brazdă a tras de-a curmezișul singurătății: Doamne îndreaptă-ți spatele să pot păși dincolo, să pot păși dincoace!... Timpul lui Petru, o vegetare în afara semnelor: bărbia căzută peste genunchi ca o secure peste un braț de vreascuri putrede; mâinile, picioarele înainte de furtună, Dumnezeu a împletit patru funii din nori și le-a legat parcă de un trunchi de copac, parcă de om; ochii raiul furnicilor, două mușuroaie negre acopereau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
de inimă rea", spuneau unii. Alții, mai ironici, râdeau că "i-a pocnit nebuna de prea plin" în pod, sub movila de grăunțe, într-un borcan burdușit, ținea ascunse 80 de milioane în hârtii de 100. Nu mai vedea bine, genunchii i se blocau precum niște pistoane gripate, lumânarea se stingea în tremuratul mâinilor, până în pod 12 fuscei (vămi ale văzduhului). Săracul, cât de mult și-a dorit să-i mai numere o dată și să moară cu ei pe piept! Moș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]