3,661 matches
-
un mare admirator al Modernilor. Prezența sa este, desigur, doar un pretext pentru desfășurarea ideilor. La fel ca și poemul Secolul lui Ludovic cel Mare, textul lui La Fontaine este scris la persoana I, raportarea făcându-se aproape exclusiv la individualitatea creatorului (nu există nici o ruptură în acest caz între eul poetic și eul empiric). Viziunea subiectivă presupune o conștientizare, până la un punct, a propriului statut de scriitor de geniu, de scriitor clasic, dând o anumită tonalitate orgolioasă versurilor. De altfel
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
noștri le-au urmat ei înșiși altădată."73 Este surprinsă în aceste versuri esența conceptului de imitație care presupune, de fapt, prelucrarea unor scheme, a unor reguli generale, într-un cuvânt, a unei carcase pusă sub semnul perfecțiunii, căreia apoi individualitatea creatoare a fiecărui autor îi va atașa un conținut particular, original. Imitația clasică, așadar, nu creează copii și nici nu presupune depersonalizare. În acest sens, La Fontaine se distanțează net de scriitorii aserviți total modelelor, pe care-i asociază cu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
să nutrească visuri de-a dărâma dealul Anticilor", subliniindu-se ideea inferiorității vădite a Modernilor, care trebuie să-și câștige în timp faima, nu prin conflict direct. Ceea ce se transmite, astfel, în subsidiar aici este că drumul către asumarea propriei individualități s-ar putea construi și altfel decât prin distrugerea valorilor deja atestate. Cum am mai sugerat pe parcursul capitolului, acesta este un punct foarte important în ideologia clasică, deoarece presupune o raportare fertilă și nu distructivă la tradiție. Asumarea unor modele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
este atât de mare încât însușirea modelelor este percepută drept o înjosire: "N-am să mă cobor asemănându-mă cu tine, adause el, secătură ce ești." În aceeași ordine de idei, păianjenul continuă prin a-și exacerba în mod orgolios individualitatea: "Acest castel [...] a fost în întregime durat de mâinile mele, și tot materialul de trebuință l-am scos dinlăuntrul meu." Se exprimă aici, de fapt, o dorință justificată a fiecărei generații noi de a-și contura autonomia, de a-și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
justificată a fiecărei generații noi de a-și contura autonomia, de a-și lăsa o amprentă în cursul istoriei. Pe de altă parte, așa cum am mai afirmat, ceea ce se susține și prin intermediul satirei lui Swift este că această câștigare a individualității, această desprindere de mulțime, nu trebuie făcută în detrimentul trecutului, prin renunțarea totală la învățăturile acumulate anterior. Este ceea ce evidențiază de fapt albina: "...tot ceea ce adun de pe la ele (flori n.n.) mă îmbogățește fără a dăuna câtuși de puțin frumuseții, mirosului, ori
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
în final breșe spre o nouă epocă literară dominată de o atitudine critică și nu subordonată. Rezultatul este, așadar, dedogmatizarea spiritului, pulverizarea mitului operei infailibile, ceea ce reprezintă un act benefic, nu doar pentru scriitorii noi ce vor să-și afirme individualitatea creatoare, ci și pentru cei vechi, care abia astfel vor putea fi și iubiți, nu doar venerați. Fontenelle afirma: "citim pe Antici din datorie, pe Moderni din plăcere."94 sesizând că orice mumificare, orice ridicare definitivă pe un soclu are
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la dimensiuni liliputane eforturile celorlalte națiuni care, în majoritatea lor, își conștientizau acut inferioritatea. Astfel, în dorința reducerii la minim a decalajului creat, Franței i se atribuie statutul de model, generând un fenomen al imitației care se multiplică nuanțat în funcție de individualitățile naționale ale celorlalte popoare. Rar privilegiu al unei țări care, deodată, reglează și inspiră; reprezentând în același timp stabilitatea care liniștește și mișcarea care este viață"100 afirma Paul Hazard remarcând, totodată, și impunerea limbii franceze ca instrument de dispersare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea a născut destul de numeroase controverse în privința autenticității experiențelor estetice ale acelei perioade. Se poate vorbi de clasicism englez? Dacă da, este acesta doar o anexă artificială a manifestărilor franceze sau are o individualitate proprie? Pentru a răspunde la aceste întrebări vom lua în considerație câteva opinii mai importante, structurându-le în două mari categorii cele care susțin autonomia deplină a clasicismului englez și cele care vizează o anumită impuritate a acestuia. Din prima
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
mai importante, structurându-le în două mari categorii cele care susțin autonomia deplină a clasicismului englez și cele care vizează o anumită impuritate a acestuia. Din prima categorie face parte lucrarea lui Matei Călinescu Clasicismul european în care autorul argumentează individualitatea manifestărilor engleze (cât și a celor din alte spații culturale) prin prisma faptului că, în linii generale, clasicismul ar trebui privit drept o forma mentis care transcende condițiile istorice particulare care au generat-o.136 În acest sens, se afirmă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
al XVIII-lea, extinzând denumirea asupra întregului spațiu cultural european (deși sintagma era folosită pentru a ilustra o epocă ce ține strict de istoria Angliei), sugera în aceeași direcție că ambele culturi cea franceză și cea engleză au avut o individualitate puternică, nefiind posibil ca una să o absoarbă pe cealaltă. Se accentuează, astfel, originalitatea în gândire și în creație a lui Dryden sau Pope, permițând identificarea pe deplin a unei epoci clasice în literatura britanică.138 Clasicismul francez a reprezentat
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
sub semnul canonului clasic. Pe de altă parte, dincolo de tonalitatea oarecum superioară, există intuiția justă a modelului care nu trebuie să sufoce, ci să ducă la crearea unor opere originale, la fel de bune sau poate superioare și care să poarte amprenta individualității. De aceea, această ultimă frază a fragmentului citat dezvăluie adevăratele intenții ale teoreticianului german care nu a dorit aservirea literaturii sale, ci dimpotrivă a trudit la înălțarea acesteia. Soluția aleasă de el poate nu a fost cea mai fericită, având
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
presupun infinite nuanțări. Absolutizarea unui singur canon cultural se dovedește, în acest sens, de multe ori o iluzie datorată, poate, unei priviri diacronice, care funcționează, într-un mod oarecum asemănător, cu receptarea unui tablou apropierea scoate în evidență urmele pensulelor, individualitatea culorilor, în timp ce distanțarea recompune întregul. Cu toate acestea, dincolo de orice apropieri sau distanțări sau de faptul că desprinderea recentă de această epocă nu permite încă o obiectivare a perspectivei, prin raportare la alte perioade, lipsa de omogenitate a secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
XIX-lea și marcând, în acest fel, sfârșitul zbuciumului romantic. În acest sens, modernismul, la începuturile lui, poate fi definit în termenii unei crize manifestată în liniile căutării intense și neliniștite a unui nou drum estetic care să permită afirmarea individualității creatoare a epocii, după cum sugera John Crowe Ransom important eseist, critic și poet american al vremii " Dar noi, modernii, suntem nerăbdători și distructivi. (subl. aut.) [...] Este viitorul poeziei imens? Nu mai poți fi chiar atât de sigur, în zilele noastre
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Nevoia de armonie și claritate se conjugă cu oroarea față de dezvoltările infertile: "... ca orice edificiu, o creație trebuie să ofere privirii și puncte de oprire, suprafețe plate, un decor sumar care să alterneze cu motivele prin care își afirmă arhitectul individualitatea."252 Se citește în aceste câteva rânduri aspirația către o esențializare a formei, o simplificare a stilului, fără însă a duce la anihilarea completă a personalității artistului, a amprentei creatorului. Pentru a accentua această idee, Cocteau face apel la un
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vedere aspectele generale prezentate mai sus, vom lua în considerație câteva din textele mai importante ale lui T. S. Eliot, pornind de la Tradiția și talentul personal, articol compus din trei părți care, după cum sugerează titlul, încearcă să stabilească raporturile între individualitatea creatoare și istoria generală a literaturii. Textul se deschide, astfel, cu nemulțumirea autorului privitoare la "maltratarea" noțiunii de tradiție, mai ales, în publicistica britanică, aceasta stând fie sub semnul unei formulări reprobative, fie sub auspiciile confortabile ale unei "plăcute restituiri
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
numai cele mai bune, dar cele mai personale părți ale operei lui, ar putea fi socotite tocmai acelea în care poeții dispăruți, predecesorii lui, își manifestă cel mai viguros perenitatea." Cu alte cuvinte, orice artist trebuie perceput nu doar în individualitate, ci prin raportare, prin integrare în șirul de umbre care în mod conștient asumate sau nu, l-au creat. Mai mult chiar, se sugerează aici, într-o manieră aproape paradoxală, că originalitatea, individualitatea, nu se poate naște decât prin tradiție
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
orice artist trebuie perceput nu doar în individualitate, ci prin raportare, prin integrare în șirul de umbre care în mod conștient asumate sau nu, l-au creat. Mai mult chiar, se sugerează aici, într-o manieră aproape paradoxală, că originalitatea, individualitatea, nu se poate naște decât prin tradiție. Pentru a înțelege mai bine această afirmație oarecum contradictorie este necesar a evidenția faptul că Eliot nu percepe conceptul de tradiție drept simplă transmitere din generație în generație a unor modele, asociate cu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a susține obținerea originalității printr-un proces de subsumare la tradiție, argumentarea lui Eliot este totuși una pe deplin validă deoarece doar asumarea trecutului, cunoașterea predecesorilor și conștientizarea locului ocupat în raport cu aceștia dau posibilitatea unui nou creator să-și afirme individualitatea. De altfel, Eliot reia diferențierea dintre artistul minor și cel cu adevărat de valoare, aplicând criteriul raportării la tradiție. Din această perspectivă este considerat inferior scriitorul care suferă de orgoliul individualității, apreciindu-se creatorii care dovedesc o anumită modestie, preferând
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
aceștia dau posibilitatea unui nou creator să-și afirme individualitatea. De altfel, Eliot reia diferențierea dintre artistul minor și cel cu adevărat de valoare, aplicând criteriul raportării la tradiție. Din această perspectivă este considerat inferior scriitorul care suferă de orgoliul individualității, apreciindu-se creatorii care dovedesc o anumită modestie, preferând retragerea din spațiul operei: "Artistul de mâna a doua nu-și poate desigur permite să se dedice nici unei acțiuni comune; căci el urmărește mai ales să scoată în evidență toate neînsemnatele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
conștientizare a predecesorilor se reia, astfel, in nuce ideea dezvoltată în Tradiția și talentul personal. În acest sens, se compară integrarea moștenirii literare în operele noi cu prezența unor trăsături ereditare la o persoană care, în același timp, își păstrează individualitatea și unicitatea. Se observă apologia făcută tradiției, evidențierea importanței valorificării acesteia. Se dezvoltă în același timp complexitatea aspectelor ce se nasc din raportarea la trecut umbra predecesorilor iluștri poate să inspire sau, dimpotrivă, să inhibe. Concluzia parțială pe care o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
-te influențat de cât mai mulți artiști mari, însă ai decenta să recunoști deschis influența sau să încerci să o ascunzi" accentuând, astfel, importanța modelelor, care trebuie asimilate, dar nu sub forma plagiatului, ci drept îndrumare către o cale a individualității creatoare. Se produce, astfel, o anumită disciplinare a tânărului poet (căruia Pound își adresează îndemnurile), care trebuie să includă și o exersare prealabilă în domeniul prozei sau al traducerilor. De altfel, se sugerează faptul că poezia presupune efort, tot atât de mult
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
reformulate, ci preluate și valorificate ca atare. Mărturisirea lui Pound este ilustrativă în ceea ce privește acest raport cu trecutul, sugerându-se că fiecare generație are datoria de a aduce ceva nou, fără însă a distruge construcțiile deja ridicate, căutând astfel originalitatea și individualitatea în continuitatea trecutului, nu prin anularea acestuia: "Scotocirea mea printre antici și semi-antici a reprezentat de fapt o luptă de a descoperi ceea ce fusese deja realizat, odată pentru totdeauna, mai bine decât ar mai putea fi realizat vreodată, și de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil și stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă și tolerantă."162 De aceea, Eminescu nu înțelege de ce, într-un moment istoric greu ca acela scurs în anii 1877-1878, unii dintre acești străini primiți cu generozitate, fiindcă erau persecutați în alte zone, condiționau, bunăoară
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
ajunseseră la ideea că limba există ca sistem, ca structură ordonată, deși preponderența istorismului a făcut să nu se insiste în mod deosebit pe această idee. Caracteristica de bază a sistemului este aceea că unitățile care îl alcătuiesc își au individualitatea proprie și se pot identifica numai fiindcă în ansamblul sistemului au o anumită poziție, un anumit statut, o anumită funcție. Mai mult, Saussure constată chiar o mare dificultate în a delimita componentele sistemului și în a stabili dacă acestea sînt
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
departajărilor din limbă, segmentarea cunoașterii presupune și o grupare în limbaje diferite a elementelor limbii, în vreme ce unificarea produce dialogul și amalgamarea dintre limbaje. Limbajele se divid la rîndul lor, prin trecerea la nivelul vorbirii, în tipuri de discurs, a căror individualitate este dată de forma discursivă dominantă (narativă, descriptivă, emoti-vă, demonstrativă, oratorică, dialogică, evaluativă, normati-vă etc.). Tipurile de discurs sînt caracterizate, de asemenea, de funcțiile discursive, care pot fi asertive, persuasive sau expresive, precum și de variantele formelor discursive, încît forma
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]