2,922 matches
-
dea nici o șansă omenirii. Așa se face că primul bărbat care orbise la începutul romanului începe să vadă, urmat treptat de toți ceilalți. Ieșirea din coșmar mai este posibilă. Analiza și descrierea reacțiilor la persoana a treia sau lăsate pe seama monologului personajelor suprapun analogic starea de firesc în cea mai anodină dintre lumi, peste cea ce va declanșa anomalia, contagiul, teroarea, cataclismul. Dialogul îngropat în textul epic compact este pe cât de fluent, pe atât de bine dozat, încât dezînsuflețirea și chinul
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
datoriei (prestigiul profesional) și obsedanta intruziune a porumbelului. Indiferența bine temperată la spectacolul lumii devine ură și mizantropie cosmică, ce se revarsă într-un climax al înfierării tuturor celor ce nu erau ca el, stăpânul exigent al propriei puteri simbolice. Monologul interior, doldora de revoltă teoretică fără plecare, ilustrează o tipologie a potențialului la condițional optativ, împietrită în inacțiune, indecizie, resemnare pe fond discordant. Mecanismul om-marionetă (Jonathan Noel) se speriase de eventualele, presupusele turbulențe prevestite de porumbel, cu care era inapt
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
psihologică a unui cuvânt la spionarea detaliilor fizice sau a reacțiilor. Dialogul între partenerii unui cuplu improvizat sub zodia hazardului și imprevizibilului are rolul de a sparge gheața, cum se spune, de a întrerupe cât de cât tatonarea tacită sau monologul silențios de monitorizare reciprocă. Cititorul se va mira o dată cu feluriții autostopiști de înfățișarea fizică a lui Isserley, descoperind o seamă de amănunte și trăsături cel puțin insolite, pe cât de ambigue, pe-atât de alarmante. Blindată sub cele mai precise măsuri
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
ale realului. De al cărui flagel ezităm să ne temem până-n ultima clipă (când e prea târziu), discreditându-i deznodământul malign, interiorizând panica printr-un exorcism al fatalității. Tot astfel, se presupune, că ar fi făcut agonica Marta Téllez, restituirea monologului ei interior, o litanie de refuz și amânare a morții, fiind o magistrală probă de motivare psihanalitică a personajului. Naratorul, în fața fulgerătorului episod al morții, exclude orice comportament firesc (cel de a anunța salvarea, poliția etc.), preferând să evadeze în
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
luciferienii, cine cu providențialiidin stirpea Marelui Brigand. Ceea ce nu înseamnă că, pe fondul mariajului său ratat cu o diabetică tentată de masturbare, nu cade în cursa manipulărilor retorice și erotice ale soției procurorului. Este cel mai calificat între "soldații visului", monologul lui prefăcându-se iute în reverie, transă, halucinație diurnă, vis și chiar viziune. Cum a fost cea a judecătorului de instrucție în postura unei arătări ispășitoare menite să-i transmită un mesaj. Care îl va ajuta pe Luca să pătrundă
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
prezentului, Gustave Le Bon • Însem(i)nările magistrului din Cajvana, Luca Pițu • Jurnal (1931 1937), Petru Comarnescu • Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Arșavir Acterian • Luciditate și nostalgie, Dan Ciachir • Mărturisiri din exil, Pavel Chihaia • Moartea care mă apasă, Katherine Mansfield • Monolog pe mai multe voci, Ion Deaconescu • Noi și ceilalți, Tzvetan Todorov • O.K. Pentru America!, Gheorghe Stan • Picătura de cucută, Paul Eugen Banciu • Privilegiați și năpăstuiți, Arșavir Acterian • Rebecca și Rowena, William Thackeray • Reîntoarcerea fiului la sînul mamei rătăcite, Dumitru
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
Acest demers se sprijină pe formularea și critica ideii „limbajului privat“. Este vorba de un presupus limbaj pe care Wittgenstein îl prezintă astfel, în § 243 al Cercetărilor, referindu-se la o situație în care activitatea oamenilor ar fi însoțită de monologuri, de o convorbire cu ei înșiși: „Dar ne-am putea închipui și un alt limbaj în care cineva și ar putea nota sau ar putea exprima experiențele sale lăuntrice - sentimentele, stările sufletești etc. - pentru propria sa folosință? - Ei bine, nu
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
timp de câțiva ani în "Convorbiri literare") pare a se revendica de la o poetică distinctă de cea promovată de ultimele valuri generaționiste: "Poetul de ultimă generație prototipul există și nu mă refer aici la vârsta biologică este structural un antimonologal. Monologul reprezintă marca vieții intime, private, a abisului neoficial, iar asta contravine retoricii dezvelirii de tip viol și dezvrăjirii, esențiale în economia noilor ideologii (și literare). Monologul este o formă de verticalitate și verticalizare ilicită. Încât, mă întreb dacă mai sunt
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
prototipul există și nu mă refer aici la vârsta biologică este structural un antimonologal. Monologul reprezintă marca vieții intime, private, a abisului neoficial, iar asta contravine retoricii dezvelirii de tip viol și dezvrăjirii, esențiale în economia noilor ideologii (și literare). Monologul este o formă de verticalitate și verticalizare ilicită. Încât, mă întreb dacă mai sunt posibile un autotelism al limbajului, o novalisiană pendulare între "a fi în lume" fără a părăsi sorbul vieții interioare și a monologa în prelungirea arhetipurilor individuale
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
te voi primi cu brațele-n jos/ ca la prima lecție de gimnastică.// De sună ora în armonii mărunte,/ mă strigă pe nume ca-n catalog/ după certificatul de naștere ori deces/ și-am să-ți răspund într-un suav monolog" (Invitație). Retorica aceasta de camuflaj, de obicei ironico-parodic, este fructificată și în volumul următor, Poezii (Contrapunct. Tempera. Mișcare inocentă), Editura Cartea Românească, 1988. Pasiunea livrescă se direcționează acum mai apăsat în direcția resuscitării decorului și procedeelor simboliste specifice, deși impulsul
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
următoarele: a seduce înainte de a convinge, a cuceri înainte de a fi ascultat, a fi recomandat de cineva, a crea un climat afectiv înainte de a examina problemă [p.34, 41, 42]. Printre defectele acestei comunicări, tendința de transformare a dialogului în monolog este comună: Un défaut assez commun aux gens d'esprit de la capitale (...) c'est enfin de ne pas savoir écouter: mais l'homme qui écoute à Paris est un être très rare" [Mercier, Tableau de Paris, vol.II, 137, p.
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
potrivit lui Sergio Pautasso, în anii douăzeci, treizeci, patruzeci a construit poezia, iar în deceniile patru și cinci a început să contureze proiecte de poetica.251 Atunci cand sicilianul afirmă în discursurile postbelice necesitatea angajării sociale a artei condeiului, cănd remarcă alunecarea monologului spre dialog, spre o compoziție dramatică, teatrală, orientată spre receptor, el contura, de fapt, un tablou general al tendințelor principale din poezia italiană a momentului, în care propria creație se integra, tehnic și conceptual, numai parțial.252 Într-adevăr, compozițiile
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
riscă să fie puțin unilaterală, părtinitoare pentru lector. Semioticianul care a impus disocierea intertext/intertextualitate admite răsturnarea cronologiei. De vreme ce intertextul este, înainte de toate, un efect de lectură, nimic nu poate împiedica cititorul de azi să interpreteze o figură dintr-un monolog de Molière plecând de la o figură asemănătoare din teatrul lui Brecht. Continuarea operei de către cititor reprezintă o dimensiune importantă a intertextualității (Riffaterre: 1981, apud Samoyault: 2001, p.16). Laurent Jenny este cel care a semnalat printre primii ineficiența lecturii lineare
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
pare de aceea că singurul univers ferm, între aceste lumi șiroind de ploi, îmbrăcate în cețuri și fum sau poleite de lumina lunii, rămâne universul gândirii. Metamorfozând discursul în scene jucate, aventurile gândirii din Sărmanul Dionis dau impresia unui lung monolog interior travestit epic (Ioana Em.Petrescu: 2005, 141). "Constelații intratextuale" Ne așteptăm ca intratextualitatea să înregistreze niveluri diferite, de la cel fonetic până la stilistic, ceea ce presupune dimensiuni variabile pentru segmentele de repetare. Să nu uităm nicio clipă relevanța diferirii, de la o
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
se și încheie fraza, urmând alta care începe cu "Tot în gândiri...". Precizarea "în gând" s-a făcut prin adăugare la textul inițial, sub "radical", semn că autorului i s-a părut că este necesar să sublinieze caracterul interior al monologului. Din nou ni se pare că acest ludic grav de identități trimite la autorul intratextualist, așa cum se lasă văzut în succesiunea de metamorfoze din avantext eboșele, vorbire interioară exteriorizată (Almuth Grésillon): În ceea ce privește discursul neenunțat, nepronunțat, ceea ce se numește limbaj interior
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
alt fel, dar o vioară samănă cu alta" (Eminescu: 2011, II, 205). Varianta finală a nuvelei alege forma întrebărilor socratice pentru a progresa în apropierea înțelegerii lui Archaeus 59, spre deosebire de varianta parțială, ms. 2287, ["Cugetări imposibile..."], unde discursul este un monolog cu tendință incert retorică sau dialogică. În schimb, fragmentul din ms. 2268 ["Nu...Dar înainte de-a-mi povesti..."] prezintă același aspect dialogic din varianta finală; conținutul este nou față de ceea ce știm din [Archaeus] și ceva mai explicit în creionarea ființei
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
două reprezentări culturale: exercițiul și mimarea actului de putere. Înainte de a-și începe acțiunea diabolică, de eliminare a lui Duncan de la vîrful piramidei medievale și de a-i fa-cilita propriului soț accesul la regalitate, Doamna Macbeth, în Macbeth, are un monolog terifiant, în care cere ca forțe transcendende să-i "extirpe" feminitatea: "Voi, duhuri, ce dați gînduri ucigașe,/ Stîrpiți femeia-n mine și turnați-mi/ Din creștet pînă-n tălpi cruzime oarbă" (Shakesperare. Vinea 266). Personajul are convingerea că, din cauza "genului", nu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
fi putut detecta nimic în neregulă" (p.47). Triumful rațiunii pare astfel deplin. În acest punct însă, printr-o neașteptată ruptură de planuri narative, similară mai curînd tehnicii de deus ex machina din tragedia greacă, intervine adevăratul punct culminant al monologului confesiv. Un grup de polițiști, alertat de către un vecin care auzise "geamătul spaimei de moarte", apare imprevizibil, pentru investigații urgente și necondiționate. Eficiența "rațională" a eroului depășește acum toate așteptările. Nici un semn al celei mai mici agresiuni nu este descoperit
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de diversiune narativă. Un criminal autentic (hotărît să-și jefuiască stăpînul, dar prins în plin proces de camuflare temporară a crimei) joacă o carte riscantă și, totuși, absolut necesară: proclamarea nebuniei, nu prin indicare directă, ci prin sugerarea ei. Teza monologului său este "nu sînt nebun" doar în aparență, întrucît antiteza acestei afirmații rămîne intenția ultimă, subtilă, a demersului. Faptul pare confirmat și de către prezența unui misterios interlocutor, imposibil de substituit cititorului virtual. În realitate, monologul se adresează mai curînd unei
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ci prin sugerarea ei. Teza monologului său este "nu sînt nebun" doar în aparență, întrucît antiteza acestei afirmații rămîne intenția ultimă, subtilă, a demersului. Faptul pare confirmat și de către prezența unui misterios interlocutor, imposibil de substituit cititorului virtual. În realitate, monologul se adresează mai curînd unei instanțe ce trebuie convinsă de veridicitatea spectacolului psihopatic. Ea nu poate fi decît juriul unui tribunal pregătit să dea verdictul acuzației de crimă cu premeditare. Jocul narativ este, prin urmare, unul ipocrit, mistificator sau chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
face trimiteri obscure la un ținut legendar (măcar din unghiul nenumăratelor povești țesute în jurul său) ai cărui locuitori neverosimili fără componenta pragmatică a lumii civi lizate dau aur în schimbul lucrurilor fără valoare. La sfîrșitul tragediei sale, Othello constată într-un monolog autopunitiv că, ucigînd-o pe Desdemona, a fost "asemenea indianului primitiv care a aruncat o perlă mai valoroasă decît întregul lui trib" (s.m.). Percepția literaturizată este întreținută mai ales de către aventurierii și exploratorii postcolumbieni, care, întorși din peregrinările lor neobișnuite, scriu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
principiu și cercetându-i spiritul civic, Alex Ștefănescu o numește pe Ana Blandiana o Jeanne d'Arc a poeziei românești, vizându-i tocmai acest rol principal, de rezolvare a rupturii dialogale, în condițiile în care "poezia, în general, e un monolog, care are eventual ecou în conștiința publicului, dar nu primește replici propriu-zise. Ce se întâmplă, însă, când poetul cade în lume și acordă un interviu? Intrerupt din rostirea în transă a discursului său și invitat să dialogheze, el riscă să
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
se mai regăsește în realitatea înconjurătoare"51: "Arcul de vișin uitat pe umăr se legăna,/ Călcam molozul cu ură în rând cu băieții-/ Pe dureroase străzi de mahala/ Târam tăcuți pisica moartă a ceții". (Învingători) "Poezia, în general, e un monolog, care are eventual ecou în conștiința publicului, dar nu cunoaște replici propriu-zise"52, teoretizează Alex Ștefănescu modul a ceea ce trebuie comunicat prin poezie, accentuând astfel ideea necomunicării în mod obligatoriu a ceva prin artă, ci glorificând privilegiul artei de a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
univers, în timp ce motivul liniștii rezumă ritmul vital, promovând o dilatare a timpului, în scopul recuperării faptelor"101, iar cadrul natural, deși dominat de o priveliște vegetală moartă, redevine, totuși, în somn, un spațiu prielnic manifestării iubirii. Dialogul cu celălalt, devenit monolog prin lipsa răspunsului, capătă conotații onirice. Repetiția semiadverbului mai, plasată în numeroase interogații retorice, capătă un puternic efect stilistic, iar încercarea femininului de a reface cuplul, precum și de a tămădui răni, devine sisifică. Spațiul idilic este reconstruit dintr-o perspectivă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
nu întâlnim, însă, la Ana Blandiana, este tocmai această lirică a gravului, pe care Ileana Mălăncioiu o promovează, nu doar în poezia interzisă, ci și în poezia de factură romantică, prin acea reinstaurare a romantismului de tip macabru. Gesticulația și monologul poetei ne fac să ne-o imaginăm ca pe o Antigonă a românilor. Parcă o vedem îmbrăcată în negru și ridicându-și brațele justițiar spre cer, parcă o auzim rostindu-și tiradele vindicative și profetice"189: " În noaptea asta lungă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]