2,076 matches
-
poze cu monștri pe toți pereții. Pe ecranele noastre, Sweeney Todd e interzis sub 18 ani, dar tocmai adolescenții (cel puțin cei neliniștiți) se regăsesc de obicei în lumea lui Burton : le place să creadă că și ei sînt așa monstruoși după normele lumii normale, dar mai cool decît ea. Foarte frumos, numai că monstruozitatea personajelor lui Sondheim nu e nici cool, nici benignă pînă la capăt : pasiunile lor a ei pentru el, a lui pentru răzbunarea nedreptății sînt ele stilizate
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
burdușit sună urît dacă încerc să le descriu, dar nu cred că actrițele ies din ele umilite. Coafurile pe care li le oferă Zohan le vin bine, iar expresiile lor extatice sînt frumoase. ̨ ntreaga chestie e un gag oedipal monstruos, dar nu și bolnav : e felul lui Zohan ca un semizeu ce este de a le da înapoi mamelor din lumea întreagă viața primită de la mama lui pămînteancă. Nu există nici un pic de maliție sau de cruzime nici un gînd rău
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
iar tînărul scriitor american Andrew Sean Greer le-a explorat pe îndelete în romanul său din 2004 (tradus în 2006 la Editura Humanitas), Confesiunile lui Max Tivoli. Romanul lui Greer e, de exemplu, o meditație despre tînjire și regret. Disfuncția monstruoasă a protagonistului funcționează ca o lentilă amplificatoare prin care cititorul poate vedea cît de mult din viață dintr-o viață normală se consumă în tînjire, respectiv în regret, în frustrarea lui e prea devreme și în tristețea lui e prea
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
pentru el o lasă de izbeliște pe soție, care chiar a mizat totul pe credința revelată drept o simplă nebunie că ei doi sînt făcuți pentru lucruri excepționale. Deci merge înainte cu nebunia de una singură și această perseverență desigur, monstruoasă face din ea o eroină dramatică în cel mai deplin sens al sintagmei poate singura mare eroină pe care a dat-o cinematograful american în ultimii ani. Nonconformiștii nu e un film despre visul american, ci despre un gen de
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
a ajunge la Odessa au fost coborâți din vagoane și exterminați de o unitate germană specială. Lucrul acesta l-am aflat însă câteva luni mai târziu. Ce vină aveau acești oameni că s-au născut evrei? Grele și, mai ales, monstruoase crime săvârșite de oameni asupra altor oameni! Am rămas în acel sector până la sfârșitul lui decembrie 1942, când am fost readus la batalionul meu. Misiunea aproape imposibilă a fost și grea și ușoară, dar tremuram la gândul că se putea
CĂLĂTOR... PRIN VÂLTOAREA VREMII by ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/560_a_1263]
-
nuanțe, în orice caz de un maxim discernământ. A fost Caragiale înzestrat cu toate aceste daruri ? Posibil. Personal nu știu. Însă nu încetează să mă tulbure un detaliu al acestei ipoteze. De ce tot acest capital de vizionarism este unul asociat monstruosului ? În cartea sa Hubris, Jean Clair atrage atenția asupra celor două sensuri pe care le relevă etimologia neașteptată a cuvântului monstru, monstrum în latină care vine de la monere. Monere înseamnă a avertiza, a preveni, a pune în gardă, dar în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
edificatoare. În opinia naratorului, monstrum vine din latinescul monstrare , „a arăta”, păstrat și în franceza veche cu același sens de verbul mostrer. „Monstrul este ceea ce se arată - cu degetul, la bâlciuri etc. Și, deci, cu cât o ființă este mai monstruoasă, cu atât trebuie mai mult expusă”, completează Michel Tournier. Prin urmare, de monstruos se leagă faptul de a expune, de a arăta cu asupra de măsură. Caragiale, în acest caz, ne arată din plin, ne deschide ochii până la refuz, ne
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a expune, de a arăta cu asupra de măsură. Caragiale, în acest caz, ne arată din plin, ne deschide ochii până la refuz, ne relevă ceea ce se află în noi. Principiul de exorbitare se află aici, în privire, iar privirea prinde monstruosul nu ca pe un fapt împlinit, ci ca pe o latență, o posibilitate, o devenire posibilă. Să fie acesta avertismentul pe care-l constituie opera lui Caragiale. Am încercat să urmăresc câteva dintre aceste latențe, aceste posibilități, câteva detalii, din
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pe un fapt împlinit, ci ca pe o latență, o posibilitate, o devenire posibilă. Să fie acesta avertismentul pe care-l constituie opera lui Caragiale. Am încercat să urmăresc câteva dintre aceste latențe, aceste posibilități, câteva detalii, din perspectiva privirii „monstruoase” care nu este nimic altceva decât un dispozitiv hermeneutic. L-am lăsat să funcționeze con- știent de o manieră controlată, din aproape în aproape, conștient fiind că un exces de raționalizare poate la rândul lui să nască monștri, fie ei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
se referă la acest principiu de exorbitare nu ca posibil generator al operei și prin- cipiu structurant al ei, ci ca un construct al exegezei în sensul cel mai larg, ca un principiu al organizării lecturii. „Simț enorm și văz monstruos” este analizat pornind de la ceea ce vede și asumă cititorul cel mai avizat : criticul literar, filozoful, istoricul ideilor etc. Viziunea monstruoasă nu-i mai aparține lui Caragiale, ci lectorului său care răspunde unui impuls secret, care folosește opera lui Caragiale ca
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ca un construct al exegezei în sensul cel mai larg, ca un principiu al organizării lecturii. „Simț enorm și văz monstruos” este analizat pornind de la ceea ce vede și asumă cititorul cel mai avizat : criticul literar, filozoful, istoricul ideilor etc. Viziunea monstruoasă nu-i mai aparține lui Caragiale, ci lectorului său care răspunde unui impuls secret, care folosește opera lui Caragiale ca interpretant al timpului său și al lumii în care trăiește. Opera lui Caragiale constituie doar turnesolul care scoate la iveală
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
devoalând un chip meduzant, terifiant, o urâțenie fascinantă care nu este a operei lui Caragiale, dar pe care oglinda operei o face vizi- bilă. Aceste reflexe pasagere poartă amprenta monstruo- zității, recuperabilă dintr-o zicere nimerită, „simț enorm și văz monstruos”, luată însă ulterior ca un concentrat al operei, așa cum craii mateini își întâlneau fatum-ul în imprecația cu iz de blestem al unei sibile de mahala. De remarcat, în cartea pe care dedică istoriei urâtului, o istorie tematică, Umberto Eco
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
proastă prindea esențialul într-o apoftegmă memorabilă : „Domnilor, în România socialismul va însemna I.V. Stalin plus I.L. Caragiale”. În opera lui Caragiale se află posibi- litatea de a polariza prin mecanismul optic deja sugerat al lui „simt enorm și văz monstruos”, făcând viabilă o altă apoftegmă a lui Eugen Ionescu, „Il y a peu de chose qui sépare l’horrible du comique” „Puține lucruri despart ori- bilul de comic” (trad. mea, A.M.) Comicul lui Caragiale nu este „oribil”, dar în anumite
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și Efimița, cum zgomotul unui chef se transformă în tumultul unei zavere. Și călătorului întors de la Paris și găzduit într- un hotel de provincie zgomotul nocturn al străzii îi amplifică starea de excitație nervoasă până la deformarea percepției spre „enorm” și „monstruos”. O parte dintre personajele lui Caragiale, precum Dandanache sunt sensibile la zgomot ca și cum deodată epoca ar fi ridicat nivelul decibelilor pentru gradul de suportabilitate al acestor onorabili contemporani cu auzul fin și sensibilitatea contrariată. Aici este însă vorba de un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ridicat nivelul decibelilor pentru gradul de suportabilitate al acestor onorabili contemporani cu auzul fin și sensibilitatea contrariată. Aici este însă vorba de un fapt care depășește sfera anecdoticului, rămânând totuși cantonat în spațiul fluctuant al lui „simț enorm și văz monstruos” întrucât ceea ce definește epoca pentru autor este circumscris unei dimensiuni perceptive : auzul. La finele articolului, semnatarul lui propune niște urechi de cauciuc capabile să reziste acestui zgomot insuportabil. Zgomotul a făcut mereu parte din partitura stradală a cotidianului. Caragiale pare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
nu invalidează aserțiunea de reflex distopic și pune și mai bine în valoare natura acestor deformări care acțio- nează în cadrul unuia și aceluiași organism social. Al doilea fragment este la rândul său relevant pentru că ne introduce într-o dimensiune a monstruosului, cate- goria cea mai expresivă și accesibilă a deformării. Imaginea unei umanități caricaturale constituie totodată și reflexul teratologiilor degeneraționismului lombrosian, a defilării de figuri relevante pentru ceea ce savantul definea ca un cumul al atavismelor prin matoid, potențialul om criminal, așa cum
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lui Caragiale însuși părăsind ziarul Epoca. Imaginea domnișoarei cu capul mare ne trimite la un joc al contrastelor care creează efectul de abnorm. Capul este imens nu doar în raport cu corpul, ci și cu mâinile, astfel încât gesticulația pudorii relevă dis- proporția monstruoasă. Scriitorul insistă până la tautologie pe cele două diminutive alăturate : „mânușițe mititeluțe”. Deformarea are un model artistic, cel al caricaturii, la care vom mai reveni, spunând doar că reflexul este și unul al comediei clasice, comediatul își marchează aici teritoriul. Cel
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
distopiile de uz științific, medicale, sociologizante ale epocii începând cu Malthus și terminând cu Haeckel. Oamenii de știință se transformă în heralzi ai apocalipsei vizând deformările succesive la care corpul social este supus, devenind în urma unor mutații degenerative un corp monstruos. „Simț enorm și văz monstruos” se înscrie perspectival în parcursul epocii, din care autorul scoate doar un reflex. Revenirea la judecata sociologică înscrie „democrația” ca pe un agent dizolvant al modernității în tabloul mendelevian al noxelor ei, o modalitate de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sociologizante ale epocii începând cu Malthus și terminând cu Haeckel. Oamenii de știință se transformă în heralzi ai apocalipsei vizând deformările succesive la care corpul social este supus, devenind în urma unor mutații degenerative un corp monstruos. „Simț enorm și văz monstruos” se înscrie perspectival în parcursul epocii, din care autorul scoate doar un reflex. Revenirea la judecata sociologică înscrie „democrația” ca pe un agent dizolvant al modernității în tabloul mendelevian al noxelor ei, o modalitate de defor- mare plebiscitară. În viziunea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în epocă, de Gustave le Bon în Psihologia mulțimilor ă1896Ă. Egalitarismul democratic a dobândit astfel profilul unui exces paradoxal, excesul îl constituie mecanismul procustian al unei normări a existenței : tot mai puțin pentru tot mai mulți. Simț enorm și văz monstruos : lupa și luneta Discuțiile asupra caracterului excesiv al literaturii lui Caragiale și al autorului marchează posteritatea critică a operei. Excesul ca manifestare a unui hybris profund, litigios și insidios totodată prezidează practica lecturii. În prefața la excelenta sa antologie, I.L.
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și valoa- rea lui Caragiale se cer măsurate cu un etalon propriu, iar identificarea acestuia în viziunea «excesivă» o consider înșelătoare. Din faptul că autorul și-a diagnosticat, într-o ocazie anumită, o stare de hiperestezie - «simț enorm și văz monstruos» - s-ar cuveni să deducem caracterul excep- țional al stării ăcare, de altfel, o și semnala subiectului, reclamându-i înregistrareaă și nicidecum caracterul ei tipic, bun să o recomande drept passe‑partout al operei.” Cri- ticul omologhează kitschul ca expresie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
importanța întrebării nu doar din perspectiva operei lui Caragiale, ci și din aceea a întrebuințării ei pe o scară mai largă decât aceea a criticii literare. Prin urmare, ce înseamnă în contextul receptării operei lui Caragiale „simț enorm și văz monstruos” ? Să ne imaginăm o lunetă ! La un capăt lucrurile sunt minuscule, ființele au devenit insignifiante, pixelii unei existențe discrete, neștiute. Totul în lumea de la acest capăt al lunetei devine o pledoarie pentru „insuportabila ușurătate a ființei”, pentru mediocritate, pentru omul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lunetei devine o pledoarie pentru „insuportabila ușurătate a ființei”, pentru mediocritate, pentru omul fără însușiri. La celălalt capăt al lunetei cele mai mici detalii sunt deodată exhibate, astfel încât le putem vedea structura internă, relieful infinitezimal. Acest fapt invocă uneori comportamente monstruoase, un grotesc care inițial era invizibil. Să observăm că a mări sau a micșora nu constituie numaidecât rezultantele unui demers etic. Augumentările sau minimalizările conduc la un efect care ține de pierderea raporturilor armonice, constitutive, la o dereglare a scalei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o placă fotografică cotidianul, în fapt deformându-l expresiv după o optică particulară. Din Grand Hôtel „Vic‑ toria Română” ne parvine un decupaj care nu a întârziat să devină o lentilă prin care opera este privită : „simț enorm și văz monstruos”. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ?, sinteză filmică a operei caragialiene, ni-l propune ca motto și totodată ciclopic ochi al camerei prin care o percepție hipertrofiată sesizează abnormul și caricatura lumescului autohton. Contextul care o validează generează un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
langage humain, souvent sentir et voir, c’est la même chose”. „În ochi sunt, într-un fel, cuprinse toate celelalte simțuri, și, adesea, în utilizarea limbajului uman a simți și a vedea reprezintă același lucru”. (trad. mea, A.M.) „Enorm” și „monstruos” reprezintă nu doar efectul creat în urma unei amplificări a imaginii, ci premerg obținerii ei. Mai precis, avem de-a face cu un dispozitiv care gerează și generează dereglarea sistematică a sim- țurilor. Dispozitivul senzorial de lectură care se pune în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]