KorAP: Find »[drukola/base=mustață & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...71 72 73 ...161 >

4,012 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

își repezi căciula pe ochi și intră liniștit în colibă. Focuri vioaie pâlpâiau în ogrăzi; capete mirate de copii ieșeau prin spărturile gardurilor. Călărețul se opri la rateș și descălecă. Era un om voinic, bine legat, în puterea vârstei, cu mustăți stufoase și cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe un scaun șchiop, își puse cârja între picioare și prinse a gusta cu tact, pe gânduri, din ulcică. Gusta, plescăia din limbă, tușea încet, își trecea mânile prin barba rară, căruntă, și scărpina, cu un deget, ardeiul de deasupra mustăților. Deodată în cadrul ușii răsări un om. Zise intrând: —Bună sara! sărut dreapta, părinte... —Tu ești, Neculai? întrebă popa, răsărind ca din ațipeală. —Eu, părinte. Zice Petrache că pe unul l-a pălit damblaua. —Da-da, de bună-samă! mormăi popa. Alte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
casa cea mai mare. Cuconul Vasile Teodoreanu, polițaiul. Trăia numai cu cucoana Adela, erau singuri, fără copii, și amândoi mărturiseau că sunt foarte fericiți. Dumnealui era scurt și gros, chel, cu un nas mare pornit în jos, cătră barba și mustățile cărunte; dumneaei era uscată, cu obrajii supți și cu un nas lung, care privea spre cer. Cucoana Adela avea o pisică roșă, Floricica; cuconul Vasile, un copoi mare, Osman; și când Osman lua la goană lătrând pe Floricica, care fugea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la scară, lângă pâlcul de salcâmi care străjuia casa, palatul nostru, cum îi zicea tata, Dumnezeu să-l ierte. Depărtările erau învăluite de aburi; ciocârlii cântau deasupra lanurilor noastre. Porneam cu logofătul, un om mărunt, cu ochi mici, sfredelitori, cu mustățile lungi. Vorbeam puțin cu el, nu-mi era drag deloc. Caii mergeau la trap înăbușit pe drumul de țârână, în cântecele amețitoare ale ciocârliilor, care tremurau cascade melodioase în lumina înălțimilor. Nemărginita câmpie plină de pâne adia ușor la suflarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
culcam trist în casa pustie, nu știam ce să fac; nu puteam ceti, nu puteam scrie, o plictiseală grozavă mă apăsa. Dragomir, logofătul, cu ochii lui mici, mă sfredelea, parcă îmi cetea în fundul sufletului; și de câteva ori, răsucindu-și mustața, mi-a dat a înțelege, zâmbind, că pentru un boier tânăr ca mine este leac la plictiseală. — De, s-ar putea... să nu vă fie cu supărare... Pe-aici, pe la noi, găsim așa o nevastă sprintenă, o fată frumoasă... Hm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am fost caporal în oaste, la artilerie!... Mă cheamă Sandu Popescu! Și mă privi tăcând deodată, cu bărbia în piept, parcă voia să-mi vadă mai bine mirarea. Apoi zâmbi și-și mângâie cu un singur deget, arătătorul de la dreapta, mustățile scurte, negre, care erau trase cu cărbunele parcă pe fața-i roșcovană și plină. Mă privi cu ochii mici veseli: Treaba e ca și făcută!... Atunci, când vii pe la noi? — Chiar mâne... Numai vezi de-mi pregătește ceva mâncare bună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ochii lui rotunzi. —Dumneata ești boierul din Sărățeni? Da! răcni repede crâșmarul; boierul Niculiță! Și așeză cu grijă, pe masă, trei păhărele de țuică. Vânătorul sorbi încet băutura, cu ochii pe jumătate închiși. Puse paharul la loc și-și șterse mustățile zbârlite. Grăi iar cu glasu-i ostenit: — Am auzit că la Sărățeni o duc mai bine rumânii... Sandu nu-mi dădu voie să răspund. Își repezi arătătorul drept, înainte: Cum? foarte bine! acolo, ca în sânul lui Avram! Ți-o spun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nici de treburile moșiei, nici de afacerile celelalte ale tatii, nici nu mai ceteam măcar scrisorile care-mi veneau de la București; eram ca într-un vis frumos, din care voiam să nu mă mai trezesc. Dragomir își mișca cu bucurie mustățile lungi, mă lăsa cu dorurile mele, mă primea vesel, mă petrecea cu ochi șireți când plecam - și-și făcea afacerile. Dar de ce putea el face în lipsă-mi, nu-mi păsa. Voiam să mă lase în pace toată lumea, de altceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cercetând cu ochii desișurile, doi oameni. Unul era „boierul“: se cunoștea după îmbrăcămintea de postav verde, după pălărioara cu pană de gaiță, după pușca curată și lucitoare, fără cucoașe. Era un bărbat tânăr încă, cu fața plină, roșcovană, cu puțină mustață bălaie, cu puțin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulțămit și cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt și spătos, cu mustața groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede și senină. Avea tașcă cu nasturi de alamă la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și lucitoare, fără cucoașe. Era un bărbat tânăr încă, cu fața plină, roșcovană, cu puțină mustață bălaie, cu puțin pântece. Un om bine hrănit, cu obrazul mulțămit și cu ochii veseli. Celălalt, pădurarul, era un zdrahon nalt și spătos, cu mustața groasă, întunecoasă, dar cu privirea limpede și senină. Avea tașcă cu nasturi de alamă la șold în stânga, și ducea în cumpănă o pușcă sub cucoașele căreia, ca să nu ruginească oțelele, pusese câte-un petec de blăniță de iepure. Ia mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
râului curgea pe dedesubt largă și lină, cu strălucire întunecoasă. În stânga, pe malul dinspre Galați, o bulgărie își întindea răzoarele lungi și liniile negre ale șănțurelelor, cu sticliri de șuvițe de apă printre zarzavaturi. Stăpânul ei era un om cu mustățile mari, zbârlite, cu ochii abia zăriți sub sprâncenele late; un om negru și tăcut. Stăpân la podul umblător din susul liniei ferate, cunoșteam pe un moșnegel îndesat, cu mustăcioară albă, cu ochi mititei pe obraz zbârcit. Și venind acum încet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
apă pe înecat, până ce apucă subsuoara. Atunci începu a trage - pe când noi priveam neliniștiți îndărătul lui. La țărm se opri un trup vânăt, umflat de apă. Fața bugedă stă întoarsă spre noi, cu ochii pe jumătate deschiși, sticloși. Barba și mustățile atârnau în jos, în hlei, îngreuiate de apă. Moșneagul puse cangea deoparte, apoi făcu semn cu capul. — Hai, apucați de ici... Flăcăii se apropiară. Coborî și grădinarul malul. Cu luare-aminte cuprinseră trupul moale și luciu și-l aduseră pe năsipiș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să-l întrebe ceva. Oare de unde să fie, moș Gheorghe? — De unde să știu eu, măi țâcă? Ia, dintr-un sat, de la deal, cine știe!... Băieții nu se clintiră de la locul lor. —E bărbos tare, zise cel smead, căruia îi mijea mustața. Poate-i rus... Poate să fie și de-ai noștri, răspunse celălalt întorcându-se spre moșneag. Dar moș Gheorghe, cu pipa în gură, nu răspunse; nici nu se uita la mort. Cel smead zise iar: — Noi ne ducem la primărie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
zâmbet blajin pe obrazul proaspăt ras. Am de unde da o cinste... Acasă mai am doi boi mândri ca ș-ai dumitale... Apoi oamenii cum se cade îndată se înțeleg, răspunse Ion Băieșu, celălalt gospodar, un român îndesat și vârtos, cu mustața ca pana corbului, cu ochii verzi, iuți la privire. Dumitrache Hazu își cercetă în car sumanul și traista, după aceea se îndreptă, nalt, și-și pipăi în chimir punga plină de parale: două hârtii de câte douăzeci și celelalte carboave

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
oprim și adăpăm boii, zise Băieșu. Nu mai avem mult până la pod, la Tupilați... —Valeu, valeu!... ia stați o leacă, oameni buni... Oamenii întoarseră capetele. Pe cărarea din marginea șoselei se ridică un țigan cărunt, cu obrazul pământiu și zbârcit. Mustața aspră îi era împărțită în două sub nas printr-o ruptură în buza de sus, care-i arăta dinții lungi, albi. Sta încovoiat, în surtucu-i peticit, desculț, cu izmene albe, cu mânile strânse sub brâul roș. Începu să scâncească răgușit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
arcuri moi, „cu arcuri pentru bătrâneță“, zicea moș Ștefan Leu; și doi cai albi băteau șoseaua prunduită, nici prea iute, nici prea domol. Vizitiul de pe capră era și el bătrân, cam de vârsta lui moș Ștefan, cu o păreche de mustăți albe ca două caiere, și întruna vorbea cu „zmeii“ lui. La drum drept le dădea sfaturi, la deal îi îndemna, la vale-i certa. Bătrânul de lângă mine privea gânditor și zâmbind locurile pe unde treceam. Ne apropiam de capitală (moș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
loc pentru știubeie... Aici a stat odată unu Ion... dar nimenea nu-l mai ține minte... nimenea nu poate ști ce fel de român a fost... A trăit pe aici, și pe urmă a murit... Și Voinea, om scund, cu mustața neagră, se uita în juru-i la toate și rămânea apoi cu ochii mici pironiți spre întunecimea pădurii, parcă se gândea la altă viață care a fost odată pe-acolo, până se gândea la Ion acela, care cine știe ce suflet de creștin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
un timp, apoi zise cu glas scăzut: —Hm! cine știe ce avea să-mi spuie... Mă uitam la dânsul cu coada ochiului. Cumpănindu-și ușor într-o parte și-n alta trupul, pășea liniștit ca de obicei; obrazu-i ars de vânturi, cu mustața de cărbune, avea blândețea și liniștea tristă de totdeauna. Nu putea să fie nimic. Ce putea să fie? Omul era liniștit. Ș-așa mă duceam eu des în Prisaca lui Ion. Mă îndemna ceva ascuns din fundul ființii mele spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se strânse și mai tare. Într-un rând, în amurg, Haia intrând fuga în casa picherului, se opri uimită în prag. Îndărătul oalelor cu flori, la fereastră, Tudorița sta de vorbă c-un băiat nalt, negricios, c-o umbră de mustață deasupra buzelor. Stătu la îndoială. Dar Tudorița începu să râdă: —Intră, Haie, intră, nu te teme, că nu te mânâncă... Ea intră și se așeză pe o margine de divan, tăcută și mirată. Prietina ei spunea ceva tainic, cu mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-i pline de sânge, se așeza la locul lui și nu zicea nimic, pânăce nu-l chema nevastă-sa la mâncare. Atunci își îndesa în cap pălăria spartă și începea să înghită cu lăcomie. Apoi își ștergea cu dosul mânilor mustățile roșii, zbârlite - se învârtea de două ori prin colțuri căutând ceva și negăsind nimic -, își răsucea o țigară cât degetul, ieșea cu pași rari, și se ducea să-și beie litra de vin în colț la crâșma lui Zeilic Ornștain

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Moșneagul îl cercetă cu ochii mici și vioi. Străinul era trudit, cu obrazul plin de pulberile negre ale drumului. Privea trist în gol cu doi ochi verzi, înfundați sub frunte și sub sprâncene tufoase. Barba-i era de mult nerasă. Mustața creață, rotunjită la capete, nu-i acoperea gura. Buzele-i erau uscate și arse; din când în când le întredeschidea și le umezea cu vârful limbii. — Mi-i sete, grăi el trudit, fă-ți pomană c-o ulcică de apă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
două trepte ale bordeiului, căută pe prichiciul hornului ulcica de lut, o umplu cu apă și o întinse drumețului.- Niță Lepădatu bău pe nerăsuflate și mai ceru o ulcică. O bău și pe a doua, apoi își șterse buzele și mustățile cu mânica cămășii. Înapoie vasul de lut și zise, înviorat, fetei: —Bună apă! Dumnezeu să-ți deie sănătate... și să-ți fie toate după inimă... — Așa... hm! ca apa nu-i nimica mai bun pe lumea asta... observă moșneagul. Fata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de oi, și opinci - ș-un miros greu de seu. Stăteau pe podina uscată, între cojoace, și pe ușa larg deschisă în două părți se vedeau depărtările nedeslușite și fumurii. Isailă, țigan bătrân și pleșuv, cu obrazul negru și cu mustața și barba albă, sfătuia încet, stând grecește și împungând repede cu acul în pielea de oaie. —Eu, flăcăule, zicea el, am fost rob la cuconu Iordache, tatăl boierului ist tânăr. Da’ ședeam pe atuncea în colo, la Moldova, la alte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și vite, și multă argățime... și curți mari la Avrămeni. Ș-a avut el cinci băieți și patru fete... Și la toți le-a dat zestre câte o moșie. - Da’ era strașnic gospodar cuconu Iordache. Era un om mare, cu mustața groasă... Toată lumea se temea de el. Și cucoana Profirița tremura - când se mânia boierul cel bătrân... Ș-apoi uite dumneata cum s-a nimerit!... Pesemne că ist tânăr a-nvățat de la cel bătrân... Cuconu Iordache a avut vătav la Avrămeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
săniei, cu căciulile în mână. Se desfăcu întăi din blănuri și se coborî sprinten cuconu Jorj, cu fața-i smeadă plină de un zâmbet fericit. Pe urmă se dădu jos, trăgându-și încheieturile, boierul cel bătrân, gros și greoi, cu mustăți albe și sprâncene negre. Și sări la urmă ușurică, ajutată de brațele lui Avrămeanu, și subțirica cea balaie, cu căciuliță albă pe-o sprânceană, și c-o blăniță ca puful în jurul ochilor ș-a urechiușelor. Intrară în casă. Călugărița-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]