3,146 matches
-
și ambele pot fi învinuite de decorporalizarea subiectului uman (pe de o parte prin repulsia față de trupul organic, pe de altă parte prin disoluția acestuia deopotrivă ca materie și „eu”Ă. Ambele reduc corpul la o simplă suprafață, fie prin negarea substanței și a adâncimii, fie prin imaginificare și discursivizare. 23. Studii empirice dovedesc că subiectul uman devine din ce în ce mai dependent fiziologic și psihologic de tehnologia cyborgizantă, atât în domeniile medicale, militare, cibernetice, cât și în viața cotidiană, la locul de muncă
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
24. Nu discutăm fenomenologia în termenii filosofici inaugurați de Edmund Husserl, ce constă în evidențierea modului în care ne sunt date lucrurile, adică lucrurile ca fenomene, și în metoda reducției fenomenologice. Această metodă facilitează punerea lumii între paranteze, însă nu negarea ei și, prin acest lucru, o întoarcere a conștiinței la ea însăși, nu ca la o substanță eternă, ci ca la o intenționalitate care atribuie sens lucrurilor. Constituirea fenomenelor de către conștiința intențională este descrisă în legătură cu percepția sau cu lucrul perceput
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
evidență. Despre Descartes se spune În mod curent că reprezintă momentul de Început al gândirii moderne, că el este cel care a readus gândirea filosofică de pe calea obscură ce-i era rezervată În umbra teologiei, pe calea reflecției personale, prin negarea oricărei autorități și regăsirea bunei judecăți din fiecare ins. Este, fără tăgadă, un merit ce Îi revine cu siguranță lui mai mult decât oricărui alt gânditor din acea vreme, În care căile filosofiei nu erau deplin despărțite de cele ale
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
Mai departe, dacă supunem Îndoielii noțiunile ce le avem despre diferite lucruri, vom avea șansa de a ne apropia mai mult de fundamentul cunoașterii. Aici vom găsi unele de o factură deosebită, „care se cunosc fără vreo afirmare sau vreo negare”, și care nu sunt altele decât așa-numitele „noțiuni simple”, adică prime. Ele nu mai pot fi supuse Îndoielii, căci, dacă ar face-o, spiritul nostru și-ar sustrage posibilitatea de a ajunge la scopul pe care-l urmărește. „Există
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
bine, și astfel, acea libertate ne ferește a fi Înșelați vreodată”. Îndoiala, prin liberul arbitru, devine expresie a libertății gândirii și condiția esențială a acțiunii spiritului. Înțeleasă În această lumină, Îndoiala delimitează În mod fundamental acțiunea dubitativă de scepticism, refuză negarea absolută și agnosticismul, transformând acțiunea spiritului dubitativ În activitate epistemică. Astfel, Descartes aduce Îndoiala În ipostaza unui principiu de posibilitate al oricărei construcții metafizice: libertatea spiritului În abordarea obiectului pe care și-l propune. 1.3. ÎNDOIALA CA PRINCIPIU METAFIZICTC
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
fi trecută În rândul celor false, pentru că, așa cum arată Descartes, În chiar momentul În care mă Îndoiesc de această idee, considerând-o falsă, nu pot să nu constat că ea se impune tocmai prin aceea că Își face posibilă propria negare. Iată că, În ultima volută a acțiunii sale, Îndoiala este pusă În imposibilitatea de a-și nega obiectul nemaiputând decât să-l afirme. Afirmarea pe care o face nu este una care doar stabilește o corespondență cu valoarea logică a
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
realizează că totuși ceva rămâne constant și rezistă Îndoielii căreia i-a fost supusă cunoașterea. Acest invariant este Însuși faptul cogitării, care devine astfel cunoștința cea mai sigură dintre toate cele pe care spiritul le-a Întâlnit În procesul de negare și respingere a cunoștințelor sale, așa cum l-a stabilit chiar Descartes: „...pentru că nu putem accepta să concepem că ceea ce gândește n-ar exista cu adevărat tocmai atunci când gândește că, În ciuda tuturor celor mai bizare supoziții, nu ne vom putea Împiedica
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
convențiilor sociale. Nu-i vorbă, răbufnește adesea și nu rare sunt accesele de violență. Or, în notele nedestinate tiparului, ca și în scrisori, tocmai această sumă de contradicții e înregistrată cu disperare, căci Cioran se identifică în permanență în marginea negării de sine, a autonimicirii, raportându-se la amintirea sau nostalgia altuia, abia el sine autentic. Căci întotdeauna, celălalt e viu. Dar dacă cel viu, bănuit doar, e într-un permanent pericol al prezenței, cel care trăiește explorându-și prezentul nutrește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iasă din tiparele în care el însuși s-a proiectat și care îl simplifică. Dar rezerva de umor denunță acest fals, situându-l deopotrivă în interiorul și în afara reprezentării. În fine, este râsul epigonilor. Critica modernității ia, la Cioran, tocmai forma negării lucidității cinice. Citim într-un loc: „Toți acești profesori, cu Heidegger în frunte, care trăiesc ca paraziți ai lui Nietzsche și care cred că filozofia înseamnă a «vorbi filozofie». Ă Ei mi-i evocă pe acei poeți care-și închipuie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este suficient sieși, stabilirea câmpului de interferențe devine un exercițiu livresc. Interesantă în sine, chiar utilă, o astfel de cercetare are cu totul altă miză decât aceea a pătrunderii directe în „logica” ființei cioraniene. O logică a contradictoriului și a negării de sine. La drept vorbind, nu fac decât să citesc, să recitesc, finalmente să transcriu: puse cap la cap, frânturile de text reconstituie tocmai contradictoriul. Cât despre referințe... Nu-i vorbă, nu este aceasta o lectură inaugurală, chiar dacă scrisorile și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
anarhismul tinereții se datorează tocmai absenței adevărului, imposibilității lui de a i se revela. Mai mult, nihilismul de mai târziu are exact aceleași cauze. Între aceste extreme, o ființă care caută, provoacă sau neagă. Finalmente, o ființă care face din negare un sens. Prin urmare, așa cum, din nevoia ardentă a consacrării, disprețuiește Academia, cu tot ceea ce, trecând din simbolic în concret, înseamnă ea, tot așa Cioran poartă un război cu Adevărul. Ciudat război, din moment ce, la un alt nivel, el își slujește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe Dumnezeu și moare tânăr. Nici gândul, nici ideea sinuciderii nu i-au făcut cu ochiul. Sau, de i-or fi făcut, nu numai că faptul acesta nu a devenit expresie, dar nici nu i-a stârnit lui Pascal pasiunea negării. La drept vorbind pentru a reveni, nu numai Kirillov iubește gimnastica; o fac deopotrivă Kafka și Bacovia. De fapt, toate acestea Ă sfatul, prudența, grija excesivă Ă pentru că, „specialist în melancolie”, despre care spune adesea, cu modestia orgoliului, că știe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile îl
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran ar putea susține acum același lucru. De fapt, peste numai câteva pagini, notează: „Totul este real. Totul este ireal” (III, 393). Dar a crede astfel înseamnă a pune între prezență și absență semnul egalității. Mai mult, a coborî cu negarea de sine până acolo unde spaima se transformă în fascinație. La un moment dat, Cioran exclamă, aparent în afara oricărui context: „Această febră în stare pură, sterilă, și acest strigăt înghețat!” (I, 21). Exclamație greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
unui reprezentant al budismului tibetan: «Lumea există, dar nu este reală»” (I, 332). De aici până la proiectarea exultantă în irealitate nu-i decât un pas. Cioran face acest pas Ă care nu e semnul unei deveniri, ci al unei permanente negări de sine, echivalente, prin rezultate, unei întemeieri de sine. Ce-i drept, irealitatea devine fascinație atunci când se aplică naturii. Iată: „M-am plimbat între Étréchy și La Ferté-Alais. Ninsoare și ceață, o ceață atât de diafană că arborii păreau un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
află la rădăcina tuturor interogațiilor lui, spaima originară, privește tocmai propria identitate, o identitate precară, care glisează între limite incompatibile, care însă nu se exclud, chestionată în permanență, negată adesea în oricare din ipostazele ei. De fapt, abia astfel, prin negare, afirmată. Nu-i vorbă, Cioran suspectează la un moment dat tocmai preocuparea sa constantă asupra identității omului de mistificare. E felul lui de a recunoaște că în cauză nu-i decât propria identitate. Se întreabă, așadar: „De ce mă interesează omul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ieșire din impas, în care se resorb energiile primare, este consecința neputinței de a acționa. Fiindu-i interzis accesul la fapta elementară, Cioran îi neagă valoarea, deși trăiește în permanență cu nostalgia ei. Ce-i rămâne decât să exceleze în negare, să persevereze în explorarea neputinței? „Am un curaj negativ, un curaj îndreptat împotrivă-mi”, spune la un moment dat. Pentru a continua: „Mi-am abătut viața de la sensul pe care mi l-a hotărât ea. Mi-am anulat viitorul” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cu mintea îndreptată doar asupra lor, le demonizează, făcând, finalmente, din ele, chiar țelul vieții lui. Iată în ce constă „curajul negativ” al lui Cioran. „Conștiința dureroasă a propriei inutilități”, „singurul meu conținut pozitiv” (I, 86), e dublată de obsesia negării de sine: „Voință de autodistrugere, sete de umilință. Iubesc orice formă de violență contra propriei ființe” (I, 86), mărturisește el. Pe prima pagină a primului dintre Caiete, Cioran, cu sentimentul alungării din Paradis, disprețuindu-se pentru asta, se roagă: „Ajută
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
prin care trec. Îi face mai puternici Ă prin indolență” (I, 180). El, care își dorește să fie mai degrabă un demon, recunoaște finalmente că soluțiile sale, ale unui sceptic, deși mai neputincioase, sunt mai complicate. În locul acțiunii și al negării, îndoiala. „Se poate vorbi de abisurile îndoielii; nu și despre ale negării” (I, 92). Concluzia? „Situația scepticului e mai puțin comodă decât a demonului” (Ibidem). Îndrăgostit cândva de Nietzsche, ajunge acum în postura de a-i admira pe cei înțelepți
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
El, care își dorește să fie mai degrabă un demon, recunoaște finalmente că soluțiile sale, ale unui sceptic, deși mai neputincioase, sunt mai complicate. În locul acțiunii și al negării, îndoiala. „Se poate vorbi de abisurile îndoielii; nu și despre ale negării” (I, 92). Concluzia? „Situația scepticului e mai puțin comodă decât a demonului” (Ibidem). Îndrăgostit cândva de Nietzsche, ajunge acum în postura de a-i admira pe cei înțelepți. Măcar de-ar putea fi unul! Și este dezamăgit că „un spirit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât cel al îndoielii; diavolul domnește peste întreaga omenire; nu se mărginește să cultive incertitudinile câtorva. Apoi, îndoiala, departe de a îndemna la acțiune, îndepărtează de ea: asta arată ce puțin atârnă cel care-o profesează și propagă. Din contră, negarea e mereu, într-un fel sau altul, complice al faptei. «Cel care l-a luat pe nu în brațe» este la fel de departe de scepticism ca un înger. Nu degeaba, de altfel, diavolul a fost un înger” (I, 93). Peste câteva
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine. Indiferența? E un cuvânt pe care Cioran îl scrie cu majusculă. În fond, ea reprezintă locul în care paradoxurile se întâlnesc. „Nimeni nu a ținut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ia chipul demonismului: „e preferabil să te afli pe o poziție de inferioritate față de Dumnezeu decât față de semenii tăi” (III, 285). În fine, nici o surpriză dacă Cioran scrie un text împotriva creștinismului. Doar că în același timp aderă la el. Negarea se dovedește a fi afirmare, contestarea, o convertire. Iată labirintul Ă imaginar?! Ă din care Cioran nu poate ieși, fără să aibă speranța că va ajunge în centru. Spune: „Terminat de scris un articol împotriva creștinismului; la sfârșit, mi-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
închis în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și împotriva celorlalți, sunt semnul autonegării. Mai exact, al urii de sine. Trecem peste faptul că ura de sine și autoflagelarea ascund o vanitate devastatoare și, deopotrivă, orgoliul suferinței, dublate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trecutul din neputința de a se flagela pe sine. E aici o lipsă de eroism care i se pare, de asemenea, semnul eredității sale. În fine, să mai rămânem o clipă la vârsta aceasta, a experiențelor teribile, când a început negarea de sine și fascinația autonimicirii, pentru a înțelege ce motivează, retrospectiv, nostalgia și ura. Cum știm, admirația de sine s-a transformat la Cioran în opusul ei. S-a petrecut același lucru și cu pasiunea pentru propria țară. Mărturisește într-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]