5,260 matches
-
de teamă pentru propria viață. — Ce fel de războinic oi fi tu? îl întrebă cu o vehemență care lăsa să i se vadă tot disprețul. Ești hun, nu? Așa se luptă hunii? Ucigând răniții fără apărare? — La o parte! îi porunci el. La o parte, că altfel... Ba nu! Dacă vrei să-l ucizi pe el, o să trebuiască să mă ucizi mai întâi pe mine! Se înfruntară astfel preț de o clipă. Și din nou, sub privirea ei tulburătoare, Balamber simți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
spre fratele său, adăugă, pe un ton poruncitor: — Te las pe tine să termini treaba. Eu nu mai pot să întârzii pe aici. Urmară câteva cuvinte de despărțire, apoi Gualfard își îndemnă dereșul și, cu o mișcare scurtă a brațului, porunci oamenilor ce erau cu el să pornească. Cei patru huni și burgunzii rămași cu ei mai zăboviră câteva clipe, urmărindu-i cum se îndepărtau, în trap ușor, pe malul torentului, apoi Geremar i se adresă lui Balamber: — Bine, spuse, trăgând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
protejându-se cu brațele. Nu! Nu e adevărat! Voiam doar să fur ceva. Jur! Plin de zel, Wolfhram ridică mâna să-l lovească încă odată, însă Sebastianus, de la înălțimea calului său, întinse o mână ca să-i domolească mânia. Așteaptă, îi porunci. Apoi, întorcându-se spre prizonier, care își freca obrazul însângerat, întrebă: Ce căutai printre catâri? De mâncare, veni prompt răspunsul. N-am pus gura pe nimic de ieri dimineață. — Care e numele tău? — Audbert. Nu e un nume celtic, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
atunci, să ajungă vestea la el cât mai repede. Eu o să-mi scot la vedere martorul la momentul hotărât de voi. E de ajuns să-mi faci un semn. Sebastianus se întoarse apoi spre marcoman. — Stai aproape de mine, Audbert! îi porunci. Acoperă-te mai departe cu mantaua și nu de depărta pentru nimic în lume. Stai mereu lângă Mataurus, ai înțeles? Iar voi, spuse către căpetenia turma-ei și către soldați, stați tot timpul în jurul lui. Alpinianus ar mai fi avut și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
-și aleagă arma pe care o dorește. Pătrunzând cu forța printre gărzile lui Gundovek, Gualfard se apropie: — Atunci, aleg securea și scutul. Sebastianus îi susținu ferm, liniștit, privirea încărcată de ură. — Mie îmi convine. Gundovek încuviință; după aceea, desfăcând brațele, porunci oamenilor săi: — Faceți loc! Faceți loc pentru ordalie! 23 Cu gesturi rapide și eficiente, dictate amândurora de obișnuința de a folosi armele, cei doi adversari se pregăteau de confruntare. Lui Mataurus nu-i trebui mult ca să scoată din bagajul comandantului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
doar câteva lucrușoare. Cei mai norocoși, în care cu două roți, încărcaseră în grabă și cu furie câțiva saci de provizii, dar mulți nu aveau cu ei mai nimic, chiar dacă, în general, bărbații nu se despărțiseră de armele lor. După cum poruncise Gundovek, însă, erau hrăniți și adăpostiți așa cum se putea, cu condiția să nu aducă - decât pentru schimb - semințe ori animale de pășune și să se angajeze să lupte cu dușmanul comun. în scurt timp, conducătorul burgund se găsi în situația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
scurtă oprire ca să mănânce ceva și să-și potolească setea. Erau puțin peste patru sute de cavaleri, între care trebuiau numărați cel puțin o sută de galo-romani și helveți, cu tot felul de arme la ei, unele chiar rudimentare. Chilperic le poruncise să se posteze în afara drumului ce urma contrafortul aflat de cealaltă parte a văii, iar ei se răsfiraseră pe malul ierbos și prin albia unui râu aproape secat, lăsând astfel cale liberă mulțimii de refugiați ce venea în neorânduială: oameni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Chilperic își scutură prietenul, care urmărea plin de oroare scena. — Să mergem! strigă, îmboldindu-și calul spre coborâș. Dând mereu pinteni cailor, coborâră în viteză cărarea ce îi condusese pe culme, traversară vadul și ajunseră din urmă soldații. Chilperic le porunci să încalece și să-și pregătească armele, în vreme ce Sebastianus, la rândul său, îl întreba pe Mataurus: — începe. Spune oamenilor să se pregătească: pornim la luptă. — Unde ne așezăm? — îți spun imediat, îi răspunse Sebastianus, după care, dând pinteni calului, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Italia însăși era poate în pericol. își aminti deodată de ceva ce, de acum, era pentru el o datorie de căpătâi. „Vitalius!“ strigă el. Ordonanța sa fu imediat lângă el, gata la ordin. Fără să-l privească măcar, Sebastianus îi porunci cu un gest nervos al mâinii: — Ia o tăbliță, repede! Fugi! într-o clipă, Vitalius se repezi printre brazi, până în poiana unde ascunseseră caii, ceva mai sus de locul unde se aflau acum. Desprinse de la șa caseta cu cele necesare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de ceară pe care astfel le împrăștia prin iarbă. Culese, în schimb, o tăbliță și un stil; azvârli apoi caseta și se întoarse în goană la comandantul său. Sebastianus, încordat și întunecat la față, întinse degetul către tăbliță și îi porunci: — Scrie: „Către Eminentissimul etc. etc. Magister utriusque militiae Flavius Etius, de la Prefectul și Legatul Aulus Sebastianus“. Vitalius sprijinise tăblița pe coapsă, cu piciorul ridicat pe un trunchi bătrân și putred, și acum lucra sârguincios cu stilul pe tăbliță. îți scriu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lăsă ochii în jos și tăcu multă vreme, făcându-și reproșuri pentru propria-i mândrie. în jurul său domnea doar tăcerea. în sfârșit, scuturând din cap, vorbi iarăși mulțimii. — Nu mila mea trebuie s-o implorați, ci pe a Celui Preaînalt! porunci obosit. înțelegea acum că, după ce îi împovărase cu reproșuri, trebuia să le dea o speranță. Trecând de la cuvintele tunătoare la un ton de hotărâre calmă, adăugă: — Această femeie spune bine: penitență! Rugăciune și penitență! Căutând prin mulțime, îl găsi imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Ambianus, împreună, își făcură loc cu hotărâre prin gloată; urmați de călugări și de un șir de oameni, se porniră către intrarea în curte și ajunseră acolo pe când câțiva bărbați robuști închideau porțile. Ambianus întinde brațul ca să-i oprească. — Așteptați! porunci. Nu sunt hunii! Câțiva războinici burgunzi apăruseră, pe jos, în fața sihăstriei. în urma lor, urcând pe drum, veneau alții, dintre care unii pe cai. Erau murdari și sfârșiți, cu hainele sfâșiate, cu armurile zdrențuite și îmbibate de praf și sânge; câțiva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
încerci să te ridici puțin. întinse o mână spre o grămadă de blănuri, rogojini și țesături de lână din satele său și luă o manta din blană de oaie, pe care o împături repede, făcând-o sul. — Acum ajută-mă, porunci ea, trecându-i o mână prin spate și trăgându-l către sine. Sebastianus se supuse, sprijinindu-se pe coate, cu prețul unor dureri sfâșietoare, iar ea îi strecură mantaua împăturită sub ceafă; fu astfel în stare să bea apa din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
repede spre ușă, târând-o de un braț și de păr, mama, rămasă în genunchi în întuneric, izbucni într-un plâns isteric, sfâșietor. Sebastianus dădu să se ridice, însă Lidania îl opri, proptindu-i o mână în piept: — Stai! îi porunci în șoaptă. Vrei să te omoare? Cei doi huni rămași în încăpere se apropiară de ei. Flacăra torței lumină mai întâi chipul femeii, apoi și pe Sebastianus, dar imediat se îndepărtă, proiectându-se asupra fetei de lângă ei, căreia îi dezvălui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
ceasornic, împreună cu catârul său, în încercarea zadarnică de a-l opri și de a i se urca pe spinare. Hunul apucă animalul de căpăstru și îl ținu pe loc, ajutându-l pe călugăr să încalece. Chemă un războinic și-i porunci să se ocupe de el, apoi se îndreptă către capul coloanei. Cărarea era suficient de largă încât să poată trece pe-acolo doi oameni pe cal, unul lângă altul, dar era toată o șerpuire abruptă și pietroasă. Urcând împreună cu războinicii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
din urmă pinten stâncos, se găsi pe ultima porțiune de drum și dădu, pe neașteptate, peste un mic grup de oameni. Făcându-și loc, se duse până în față și-l găsi pe Odolgan, care, dând din mâini și înjurând, le poruncea oamenilor săi să îndepărteze o barieră rudimentară, din trunchiuri de mesteacăn - un jalnic bastion, ridicat în grabă, dincolo de care, după o ultimă bucată de drum foarte puțin înclinată, puteai ghici ieșirea pe o porțiune dreaptă, acoperită de iarbă și dominată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
își lăsă în jos capul. — Ei, da! recunoscu cu gravitate. Ceva asemănător mi s-a întâmplat și mie. Din spatele primelor șerpuiri ale cărării se ridicară din nou proteste și vociferări. într-o izbucnire de mânie, Balamber îi vorbi lui Khaba, poruncindu-i să se ducă să calmeze centuriile. Se întoarse apoi din nou spre călugăr: — Tu n-ai fost din totdeauna călugăr, așa e? — Nu. Am fost... multe. O vreme am fost și soldat de cavalerie. Am luptat împotriva vizigoților, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe o surcea și-l puse cu ușurință, de parcă ar fi fost o legătură de cârpe, pe umărul celui mai robust dintre războinicii ce urmau să-l însoțească, apoi o porni către sihăstrie, în urma celor doi călugări. în vreme ce Balamber dădea porunci oamenilor săi să urce și să se așeze în luminișul acoperit de iarbă dinaintea mănăstirii, abatele privea grupul ce se îndepărta. Se simțea sleit de tensiunea acelor tratative ce-i păruseră interminabile, dar știa că asta era tot ce ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
manta de purpură? Unde coif cu pene? încet, Sebastianus se întoarse spre el și îi întâlni ochii plini de ură și batjocură. îi susținu privirea fără să se tulbure, până ce Balamber, în dialectul lor, îl chemă la ordine pe războinic, poruncindu-i să se așeze și să tacă din gură. Urmă o scurtă ciondăneală, iar Sebastianus, care cunoștea câteva cuvinte în limba hună, înțelese atât cât să priceapă că tânărul se numea Odolgan și că nu aproba deloc prezența lui în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un ton vag insinuant: — Nu chiar pe toți, cred. Balamber se înnegură: Mandzuk sărea peste cal. Cu toate acestea, se mulțumi să-l privească sever. — Acum du-te, conchise, bătându-l prietenește pe umăr, și fă tot ce ți-am poruncit. Mâine în zori plecăm. 34 Sebastianus fu condus într-un grajd mare, aflat la marginea satului, la circa două sute pași de clădirea în care se instalase Balamber cu servitorii săi. Intrând, își încrucișă drumul cu două femei ce ieșeau ducând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
săi rămaseră fixați pe mantaua de nepătruns a pădurii care înconjura din toate părțile tabăra. Dușmanul era acolo, fugind victorios. De neatins. Dar el nu putea să accepte o asemenea umilire: trebuia să reacționeze. Privindu-și din nou scutierul, îi porunci să sune cornul și să-i convoace imediat pe toți comandanții de centurii. — Oamenii ăștia încă nu mă cunosc, adăugă. Până acum am fost generos cu ei. Dar acum or să înțeleagă cu cine au de-a face. 36 De îndată ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un braț, nu face așa, vino! Trebuie să mergi, înțelegi? Sebastianus se scutură din năuceală și îi fu de ajuns o clipă ca să ia hotărârea. îi dădu apoi sulița lui Maliban și se întoarse spre Lidania: Vino cu mine! îi porunci, în vreme ce, cu un gest rapid, o ridică pe fată cu forța; fata continua să se zbată și să geamă chemându-și mama, în timp ce el porni să-și facă loc printre cei care îl înconjurau, fără să-l piardă din vedere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
limpede experiența, Lidania își împunse calul cu călcâiele și îl apropie de cel al lui Maliban. Era pe punctul de a-și întinde brațele ca s-o ia pe Lucia, dar Sebastianus o opri. — Nu, spuse; apoi, vorbind alanului, îi porunci să ducă mai departe el copila și să rămână cu ea și cu Lidania până când coloana avea să poposească undeva. După aceea, își luă rămas bun de a ei: — Eu mă duc în față. Ne vedem mai târziu. Aranjându-și după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
să găsească un loc printre ei, ca să se poată apropia de tânără și să-i vorbească, ei se strânseră, iar un colos blond agită brațul, indicându-i scurt să rămână în spate. Ea, însă, se întoarse și, recunoscându-l, îi porunci războinicului să o lase să treacă. Mergeau chiar pe lângă ochiul de apă, pe suprafața căruia lumina blândă a unui apus ce stătea să vină trimitea reflexe aurii. Acum, că ajunsese alături de ea, Sebastianus se găsi deodată în încurcătură. Avusese ocazia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de altfel - a șoldurilor, o feminitate pe care cămașa grea de zale, sabia lungă și bocancii bărbătești se străduiau în zadar să o ascundă. După ce servitorul o ajută să se elibereze de livrele întregi de fierărie care o protejau, îi porunci să-i aducă bere și îi spuse lui Sebastianus pe un ton binevoitor: — Șezi, te rog. Deja am dat ordin să ți se pregătească un cort. Nimic deosebit, firește, doar câteva pânze întinse între copaci. Știu că ai un scutier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]