19,897 matches
-
până la 3.640 MW energie electrică pentru partea sudica a provinciei Ontario, Canada. Centrala electrică este deținută de Ontario Power Generation, o corporație a Guvernului din Ontario. A fost programată pentru închidere la începutul anului 2009 ca parte a angajamentului provinciei Ontario de a renunța la energia pe cărbune, dar acest proces a fost amânat în mod repetat. Centrala electrică este planificată să schimbe cărbunele cu biomasă până în 2014. Ministerul Mediului din Canada a declarat termocentrala ca fiind cel mai mare
Centrala electrică Nanticoke () [Corola-website/Science/321020_a_322349]
-
20 și 24 miliarde kWh, suficientă energie electrică pentru a alimenta 2,5 milioane de case. Când cererea de energie electrică este mare, toate cele 8 unități sunt puse în funcțiune și asigură 15% din totatul de energie electrică a provinciei Ontario. Personalul de la Nanticoke număra aproximativ 600 de angajați, inclusiv ingineri, tehnicieni, responsabili cu întreținerea mecanica și electrică, operatori de echipamente, tehnicieni de mediu, manageri și administratori. Guvernul din Ontario și-a propus să închidă toate termocentralele pe cărbuni până în
Centrala electrică Nanticoke () [Corola-website/Science/321020_a_322349]
-
întreținerea mecanica și electrică, operatori de echipamente, tehnicieni de mediu, manageri și administratori. Guvernul din Ontario și-a propus să închidă toate termocentralele pe cărbuni până în 2009 la cererea organizațiilor ce reprezintă asistentele și medicii, comunitățile și grupurile de mediu. Provincia nu putea să înlocuiască producția din Nanticoke până la termenul-limită. Provincia examina să înlocuiască această energie cu centralele nucleare și să construiască încă două reactoare la Centrala Nucleară Darlington. Bruce Power, singura companie de energie nucleară privată din Canada, a propus
Centrala electrică Nanticoke () [Corola-website/Science/321020_a_322349]
-
manageri și administratori. Guvernul din Ontario și-a propus să închidă toate termocentralele pe cărbuni până în 2009 la cererea organizațiilor ce reprezintă asistentele și medicii, comunitățile și grupurile de mediu. Provincia nu putea să înlocuiască producția din Nanticoke până la termenul-limită. Provincia examina să înlocuiască această energie cu centralele nucleare și să construiască încă două reactoare la Centrala Nucleară Darlington. Bruce Power, singura companie de energie nucleară privată din Canada, a propus să se construiască două reactoare pe fostele terenuri ale combinatului
Centrala electrică Nanticoke () [Corola-website/Science/321020_a_322349]
-
în 1821. În 1827, flotele britanice, franceze și rusești i-au învins pe otomani în bătălia de la Navarino; ca urmare, Imperiul Otoman a trebuit să recunoască independența Greciei prin Tratatul de la Constantinopol din iulie 1832. Acest eveniment, dublat de ocuparea provinciei otomane Algeria de către Franța începând cu 1830, a marcat începutul dezmembrării Imperiului Otoman. Popoarele neturce de pe teritoriul Imperiului, mai ales din Europa, au început să lupte pentru independență. Printre cele mai importante acte ale domniei lui Mahmud al II-lea
Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/321064_a_322393]
-
creșterea animalelor, beneficiind de prosperitatea orașului Rădăuți, în a cărui apropiere secuii puteau să-și vândă produsele agricole la un preț bun. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, grupuri importante de secui din Transilvania au emigrat în provincia Bucovina, unde au fondat sate noi, păstrându-și cultura și tradițiile populare până în secolul al XX-lea. Cauza emigrării a fost organizarea Zonei de Frontieră secuiască de către Imperiul Habsburgic, ceea ce a pus în pericol vechile privilegii și drepturi ale secuilor
Biserica Sfinții Mihail și Gavriil din Măneuți () [Corola-website/Science/321031_a_322360]
-
regenței, Louise Élisabeth a primit un venit anual de 600.000 de livre. În plus față de reședințele Orléans, i-a fost dat spre folosință Castelul Meudon după ce a dat înapoi coroanei Castelul d'Amboise, care a fost reședința oficială din provincie a Ducelui de Berry . Sănătatea ei s-a deteriorat după ce a născut o fată care a murit în martie 1719. Tatăl copilului era Sicaire Antonin Armand Auguste Nicolas d'Aydie, cu care s-a măritat în secret. A murit la
Marie Louise Élisabeth de Orléans () [Corola-website/Science/321095_a_322424]
-
privindu-l doar ca pe "un alt serial despre vampiri". Însă la insistențele lui Julie Plec a început să citească românele și a devenit brusc interesat de intrigă lor. Am început să realizez că era povestea unui mic orășel de provincie din Virginia, care ascunde o mulțime de secrete". Wiliamson a declarat că istoria orașului este focusul principal în poveste, mai important decât liceul și ce se petrece acolo. Pe 6 februarie 2009 revista Variety a anunțat că filmările au început
Jurnalele vampirilor () [Corola-website/Science/321105_a_322434]
-
va oferi de ales între întreg Imperiul Spaniol și nimic; dacă refuza, întreaga moștenire ar fi mers la fratele mai mic al lui Anjou, Carol, duce de Berry sau la arhiducelui Carol al Austriei. Știind că puterile maritime (Anglia și Provinciile Unite) nu vor fi de partea Franței într-o luptă pentru a impune tratatul de împărțire austriecilor și spaniolilor, Ludovic s-a hotărât să accepte moștenirea nepotului său. Carol al II-lea a murit la 1 noiembrie 1700, iar la
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
Anjou Filip al V-lea, rege al Spaniei. Noul rege a fost declarat conducător al întregului imperiu spaniol, contrar tratatului de la Londra. În ciuda încălcării acordului cu Anglia, William al III-lea nu avea suportul elitelor conducătoare engleze și nici al Provinciilor Unite pentru a declara război Franței, astfel încât a fost obligat să-l recunoască pe Filip rege în aprilie 1701. Ludovic, însă, a apucat-o pe o cale prea agresivă în a-și asigura hegemonia franceză în Europa. A îndepărtat Anglia
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
pentru a declara război Franței, astfel încât a fost obligat să-l recunoască pe Filip rege în aprilie 1701. Ludovic, însă, a apucat-o pe o cale prea agresivă în a-și asigura hegemonia franceză în Europa. A îndepărtat Anglia și Provinciile Unite din comerțul spaniol, amenințând serios interesele comerciale ale celor două țări. Astfel, William al III-lea a putut să-și asigure susținerea supușilor săi și să negocieze tratatul de la Haga cu Provinciile Unite și cu Austria. Acordul, parafat la
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
franceză în Europa. A îndepărtat Anglia și Provinciile Unite din comerțul spaniol, amenințând serios interesele comerciale ale celor două țări. Astfel, William al III-lea a putut să-și asigure susținerea supușilor săi și să negocieze tratatul de la Haga cu Provinciile Unite și cu Austria. Acordul, parafat la 7 septembrie 1701, îl recunoștea pe Filip al V-lea ca rege al Spaniei, dar dădea Austriei ceea ce-și dorea mai mult: teritoriile spaniole din Italia. Drept condiție, Austria accepta și Țările
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
al V-lea ca rege al Spaniei, dar dădea Austriei ceea ce-și dorea mai mult: teritoriile spaniole din Italia. Drept condiție, Austria accepta și Țările de Jos Spaniole, protejând acea regiune crucială de controlul francez. Între timp, Anglia și Provinciile Unite, aveau să primească drepturi comerciale în Spania. La câteva zile după semnarea tratatului, predecesorul lui William al III-lea la tronul Angliei, Iacob al II-lea, care fusese detronat de William în 1688, a murit în Franța. Anglia și
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
Unite, aveau să primească drepturi comerciale în Spania. La câteva zile după semnarea tratatului, predecesorul lui William al III-lea la tronul Angliei, Iacob al II-lea, care fusese detronat de William în 1688, a murit în Franța. Anglia și Provinciile Unite începuseră deja să strângă armată și acum, deși Ludovic îl tratase pe William ca pe rege al Angliei după tratatul de la Ryswick, acum îl considera pe fiul lui Iacob al II-lea, catolicul James Francis Edward Stuart („vechiul pretendent
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
mult opinia publică engleză și i-au dat lui William argumente pentru a începe războiul. Conflictul armat a început lent, forțele austriece ale prințului Eugen de Savoia invadând Ducatul Milanului, unul din teritoriile spaniole din Italia, determinând intervenția franceză. Anglia, Provinciile Unite și mare parte din statele germane (în primul rând Prusia și Hanovra), au fost de partea Austriei. Electorii Wittelsbach ai Bavariei și Kölnului au fost de partea Franței și a Spaniei. Portugalia, inițial aliată cu Franța, a întors armele
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
olandeze, printre care Sint Eustatius, Curaçao, și Surinam. În America de Nord, războiul a fost dus mai ales de coloniștii englezi împotriva celor francezi și spanioli, fiecare parte atrăgând susținerea triburilor băștinașe, fiind susținuți și de expediții navale din metropole. În sud-est, Provincia Carolina a englezilor a dus o expediție eșuată la St. Augustine în Florida Spaniolă, precum și numeroase raiduri împotriva băștinașilor aliați cu spaniolii, decimând populația acestora. Francezii și spaniolii au răspuns cu o expediție împotriva orașului Charles Town, capitala Carolinei. Acadia
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
expediție eșuată la St. Augustine în Florida Spaniolă, precum și numeroase raiduri împotriva băștinașilor aliați cu spaniolii, decimând populația acestora. Francezii și spaniolii au răspuns cu o expediție împotriva orașului Charles Town, capitala Carolinei. Acadia și frontiera între Canada Franceză și Provincia Massachusetts Bay (engleză) au fost și ele teatru de luptă. Francezii și aliații lor autohtoni au atacat în mod repetat comunitățile învecinate din Massachusetts și New Hampshire, dar au evitat conflictul în New York de teamă să nu-i stârnească pe
Războiul Succesiunii Spaniole () [Corola-website/Science/321106_a_322435]
-
au fost încheiate între reprezentanții lui Ludovic al XIV-lea al Franței și ai lui Filip al V-lea al Spaniei pe de o parte, și cei ai reginei Ana a Marii Britanii, ai ducatului Savoiei, ai regelui Portugaliei și ai Provinciilor Unite pe de altă parte. Tratatul a consfințit înfrângerea ambițiilor franceze exprimate în războaiele lui Ludovic al XIV-lea și a păstrat sistemul european bazat pe echilibrul puterilor. Franța și Marea Britanie căzuseră de acord în octombrie 1711, când se semnaseră
Tratatul de la Utrecht () [Corola-website/Science/321149_a_322478]
-
pe o acceptare tacită a împărțirii posesiunilor europene ale Spaniei. Ca urmare, s-a deschis un congres la Utrecht la 29 ianuarie 1712, la care britanicii erau reprezentați de John Robinson, episcopul de Bristol, și de Thomas Wentworth, Lord Strafford. Provinciile Unite au acceptat în cele din urmă tratatele preliminare și au trimis reprezentanți, dar împăratul a refuzat acest lucru până când a fost asigurat că tratatele preliminarii nu sunt obligatorii. Astfel, în februarie au sosit și reprezentanții imperiali. Cum Filip nu
Tratatul de la Utrecht () [Corola-website/Science/321149_a_322478]
-
Hussein (care avea să fie proclamat rege cu numele Faisal I al Irakului) și cel al emiratului Transiordaniei (Iordania zilelor noastre) fratelui celui dintâi, Abdullah ibn Hussein (proclamat rege cu numele Abdullah I al Iordaniei). Transiordania avea să devină o provincie arabă a Palestinei. Conferința a trasat liniile principale ale administrației britanice în Irak și Transiordania iar, prin oferirea aceste regiuni fiilor Sherifului Husssein ibn Ali al Hedjazului, Churchill a apreciat că promisiunile făcute arabilor de către britanici în timpul războiului au fost
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
pentru protejarea drepturilor minorităților religioase și naționale. Mandatele invocau jurisdicția a Curții Permanente a Drept Internațional în orice dispută. Articolul 62 al Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878 trata problemele libertății religioase și a drepturilor civile și politice în provinciile Imperiului Otoman. Garanțiile oferite au fost numite deseori ca „drepturi religioase” sau „drepturile minorităților”. În cele din urmă, garanțiile au ajuns să includă interzicerea discriminării în chestiunile civile și politice. Diferențele religioase nu puteau fi folosite împotriva oricărei persoane pentru
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
lui, nu au fost un eveniment izolat, ci au făcut parte dintr-un răspuns al administrației la posibilitatea unei astfel de conspirații. Un protest a avut loc la 10 aprilie 1919, la reședința vicecomisarului din Amritsar, un oraș din Punjab, provincie mare din nord-vestul Indiei pe atunci nedivizate. Demonstrația avea ca scop eliberarea a doi lideri populari ai Mișcării Indiene pentru Independență, Satya Pal și Saifuddin Kitchlew, arestați de guvern și închiși într-un loc secret. Ambii erau susținători ai mișcării
Masacrul de la Jallianwala Bagh () [Corola-website/Science/321178_a_322507]
-
(în ; în ) este numele neoficial al unei regiunii situate în partea nordică a provinciei Kosovo cu o populație majoritară sârbă care este guvernată în mare parte independent de restul teritoriului disputat care are o majoritate albaneză. Denumirea de "Kolașinul Ibarului" (în ; în ) este un toponim datat dinaintea partiției politice, se referă de asemenea la
Kosovo de Nord () [Corola-website/Science/321216_a_322545]
-
majoritate albaneză. Denumirea de "Kolașinul Ibarului" (în ; în ) este un toponim datat dinaintea partiției politice, se referă de asemenea la această regiune. Kosovo este subiectul unui statul constituțional contestat: este definit de Rezoluția 1244, ca parte a RFI (fiind o provincie autonomă a republicii constituente a republicii Șerbia) sub administrația interimară a Națiunilor Unite dar guvernul provizoriu a declarat unilateral independența la 18 februarie 2008 și a fost recunoscută parțial. Majoritatea instituțiilor sârbe refuză să o recunoască, continuând să susțină că
Kosovo de Nord () [Corola-website/Science/321216_a_322545]
-
din Kosovo iar spre deosebire de celelalte se învecinează direct cu Șerbia Centrală. Acest lucru a facilitat abilitatea să de a se guverna aproape complet independent de instituțiile din Kosovo într-o stare de facto al partiției. Deși procesul de statut al provinciei Kosovo a exclus în mod repetat formalizarea partiției ca soluție permanentă, acesta aflându-se în discuție pentru ieșirea din impas. Kosovo de Nord este alcătuit din regiunea care cuprinde municipiile Leposavić, Zvečan și Zubin Potok și o parte relativ mică
Kosovo de Nord () [Corola-website/Science/321216_a_322545]