18,208 matches
-
de italieni mutați cu forța În Germania de foștii lor aliați, după ce Italia a capitulat În fața Aliaților, În septembrie 1943. Majoritatea lucrătorilor străini din Germania au fost aduși Împotriva voinței lor - dar nu toți. Unii dintre cei prinși În vârtejul eșecului german din mai 1945 veniseră din proprie inițiativă - șomerii olandezi, de exemplu, găsiseră slujbe În Germania Înainte de 1939 și rămăseseră acolo 4. În ciuda salariilor derizorii plătite de patronii germani În timpul războiului, cei din Europa de Est, Balcani, Franța și Beneluxului erau mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eliberarea Franței și care crescuse Într-un mediu burghez catolic și conservator din nordul țării, diagnostica situația cu precizia-i caracteristică: „În timpul catastrofei, sub povara Înfrângerii, spiritul oamenilor a suferit o schimbare majoră. Pentru mulți, dezastrul din 1940 a Însemnat eșecul deplin al sistemului și al clasei dominante”. Dar problemele, În Franța sau În alte părți, nu au apărut În 1940. Partizanii antifasciști de pretutindeni susțineau că luptă nu numai cu inamicii de război și reprezentanții lor locali, ci cu un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
succes real. Deși partidele comuniste din Italia, Franța și Belgia (ca și cele din Finlanda și Islanda) au rămas În coalițiile de guvernare până În mai 1947, ele au reușit, prin demonstrații populare și sindicatele afiliate, să mobilizeze nemulțumirea populară, transformând eșecul propriilor guverne Într-un avantaj electoral. Succesele electorale ale comuniștilor locali, combinate cu aura invincibilei Armate Roșii, au dat credibilitate „căii italiene” (sau franceze, sau cehe) „spre socialism”. Până În 1947, 907.000 de persoane intraseră În Partidul Comunist Francez. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o contribuție crucială, fiindcă exact asta Îi lipsea Europei: timpul. Planul Marshall era un program economic, dar el a prevenit o criză politică. Beneficiile pe termen lung ale Planului Marshall sunt greu de evaluat. Unii au fost dezamăgiți de aparentul eșec al americanilor, care nu i-au convins pe europeni să adopte planificarea În măsura sperată inițial. și e adevărat că obiceiurile și instituțiile colaborative dobândite de europeni se datorează doar indirect - sau deloc - eforturilor americane În acest sens. Dar În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
iulie 1949 În The New Statesman, „suntem o monarhie socialistă care e, de fapt, ultimul monument al liberalismului”. Politica internă În Marea Britanie gravita, după război, În jurul aspectelor de justiție socială și a reformelor instituționale necesare. Lucru datorat În bună măsură eșecului cumulativ al guvernelor precedente, care ignoraseră inegalitatea socială. Reorientarea tardivă a dezbaterii spre cheltuieli publice urgente - sănătate, educație, transport, locuințe, pensii - le părea multora o recompensă binemeritată pentru sacrificiile recente ale țării. Dar Însemna și că majoritatea alegătorilor britanici (și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o venerabilă instituție comunistă (primele procese de acest fel au avut loc În URSS În 1928) menită să ilustreze structurile autorității din sistemul sovietic. Procesele lămureau publicul cine are dreptate și cine se Înșală, Îi indicau cine este vinovat de eșecurile politice și cine s-a remarcat prin loialitate și obediență; ele furnizau chiar și replicile, un vocabular anume care trebuia folosit În discuțiile publice. După arest, Rudolf Slánský nu s-a mai numit altfel decât „spionul Slánský”, denumire rituală ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Cum altfel puteau fi explicate greșelile unui Lider infailibil? Candidați erau destui: Slánský era antipatizat deopotrivă În interiorul Partidului Comunist Cehoslovac și În afara lui. Stalinistul Rajk fusese un ministru de Interne neîndurător. Tocmai pentru că puseseră În practică măsuri nepopulare al căror eșec era vizibil, toți liderii și miniștrii comuniști erau victime potențiale. Așa cum În războaiele revoluționare franceze generalii Învinși erau acuzați de trădare, miniștrii comuniști se declarau sabotori când măsurile implementate de ei dădeau greș. Mărturisirea, pe lângă uzul ei simbolic ca exercițiu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
simptomatic pentru dispoziția ambivalentă a Angliei postbelice faptul că țara tocmai câștigase un război de șase ani Împotriva dușmanului ei de moarte și se angajase În experimentul fără precedent al capitalismului social - Însă tot ce vedeau comentatorii culturali erau semnele eșecului și dezintegrării. În Note pentru o definiție a culturii (1948), T.S. Eliot putea afirma „cu destulă Încredere că era noastră este una a declinului, că standardele culturale sunt inferioare celor de acum cincizeci de ani și că dovezile acestei decăderi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
gheață”1. Ceva asemănător s-a Întâmplat pe neașteptate În Europa, la Începutul anilor ’50. Din 1945 până la Începutul lui 1953, europenii au trăit, cum am văzut, În umbra celui de-al doilea război mondial, anticipând nervos un al treilea. Eșecul aranjamentului din 1919 era Încă viu În mintea politicienilor și a electoratului. Comunismul impus În Europa de Est era un memento strident al instabilității revoluționare de după primul război mondial. Lovitura de stat de la Praga, tensiunile din Berlin și războiul din Coreea aduceau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Consiliul Europei În 1950) aveau să capete În deceniile următoare o semnificație durabilă. Dar, la vremea lor, asemenea documente și agențiile care le promulgau semănau teribil cu pacturile și ligile din anii ’20: pline de bune intenții, dar sortite eșecului. E de Înțeles că scepticii momentului nu le-au dat prea multă importanță. Cu toate acestea, după moartea lui Stalin și sfârșitul războiului din Coreea, Europa Occidentală a pășit pe nesimțite Într-o eră remarcabilă de stabilitate politică. Pentru prima
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu Rusia, cum e pentru SUA”. Ezitările Franței Îi frustrau pe americani: la Întâlnirea Consiliului NATO din decembrie 1953, noul secretar de stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, amenința cu o „reconsiderare usturătoare” a politicii americane În cazul unui eșec al CEA. Dar, deși Planul Pleven venea din partea unui prim-ministru francez, reacția publică a demonstrat că francezii nu tolerau sub nici o formă reînarmarea Germaniei. Mai mult, propunerile de remilitarizare și ideea unei armate europene picau cât se poate de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-o discuție privată cu ministrul de Externe belgian Paul-Henri Spaak și prim-ministrul luxemburghez Joseph Bech, un Adenauer frustrat afirma că „evreitatea” lui Mendès-France Îl face să compenseze aliniindu-se la sentimentele naționaliste franceze. O explicație mai plauzibilă pentru eșecul CEA a fost oferită de Însuși Mendès-France: „Prea multă integrare și prea puțină Anglie”. Europenii și aliații lor americani se găseau așadar din nou la linia de start. Dar circumstanțele erau complet schimbate. Războiul din Coreea se terminase, Stalin era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la fasciști au scăpat neatinse din sângeroasa lovitură de stat prin care Mussolini a fost Înlocuit cu unul dintre generalii săi. Vechiul contrast economic și politic dintre sudul și nordul Italiei era accentuat acum de amintirile complet diferite despre război. Eșecul reformelor agrare postbelice a condus guvernele italiene la o abordare nouă a spinoasei „chestiuni a Sudului”. În august 1950, parlamentul italian a Înființat Cassa per il Mezzogiorno, un Fond al Sudului, cu scopul de a canaliza bogăția națională spre Sudul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
olandezi, numărul celor „repatriați” era de ordinul zecilor de mii. Experiența decolonizării a otrăvit viața publică olandeză, deja foarte afectată de suferințele din război. Mulți foști coloniști și prietenii lor alimentau așa-zisul „mit al bunei guvernări”, blamând stânga pentru eșecul Olandei de a-și restabili autoritatea colonială după episodul ocupației japoneze. Pe de altă parte, cei mobilizați (adică majoritatea covârșitoare a soldaților) erau pur și simplu bucuroși să se vadă teferi acasă după un război colonial de care nimeni nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forme mai directe. Din iulie (la o lună după izbucnirea războiului În Coreea Învecinată), Statele Unite au intensificat puternic asistența militară pentru forțele franceze din Asia de Sud-Est. Francezii au negociat la sânge Înainte de a accepta să sprijine proiectul de apărare european (destinat eșecului) și intrarea Germaniei de Vest În NATO. Ceea ce au obținut la schimb (pentru a permite Statelor Unite să-i apere, după cum constatau cu iritare surse din interiorul guvernului de la Washington) a fost un substanțial ajutor militar american. Dintre toate statele europene
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau albi. Dacă iluziile Imperiului fuseseră Înecate În Suez, Încrederea În sine a clasei de mijloc a Angliei insulare se afla de mult sub asediu. Dezastrul din 1956 n-a făcut decât să accelereze prăbușirea acesteia. Semnalul simbolic dat de eșecul echipei naționale de cricket a Angliei În fața unei echipe din Indiile de Vest (În 1950 și tocmai pe „pământ sfânt”, În casa spirituală a jocului: terenul de cricket Lord’s din Londra) a fost dureros Înțeles trei ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Întreaga lume. Aceste semne nepolitice ale declinului național au avut un impact cu atât mai mare cu cât societatea britanică din acei ani era practic apolitică. Partidul Laburist, aflat În opoziție În timpul crizei Suezului, a fost incapabil să Întoarcă eșecul lui Eden În avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție și, odată cu ea, orice apetit pentru mobilizarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidului” - cu alte cuvinte, că lua deciziile de unul singur. Colegii săi de rang inferior (printre care Hrușciov se numărase Încă de la Începutul anilor ’30) erau astfel absolviți de responsibilitate atât pentru excesele lui criminale, cât și, mai important, pentru eșecurile lui politice. Hrușciov și-a asumat un risc calculat dezvăluind amploarea defectelor personale ale lui Stalin (șocând astfel și rănind sensibilitatea cadrelor obediente din audiență), cu scopul de a Întări și chiar de a păstra reputația neîntinată a lui Lenin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
complicitate la crimele lui Stalin și, din această postură, nu Îi puteau contrazice afirmațiile sau contesta credibilitatea. Destalinizarea controlată le convenea tuturor. Dar atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin n-a putut fi ținut secret - și aici se află sâmburele eșecului său. Deși cuvântarea nu a fost publicată oficial În Uniunea Sovietică până În 1988, serviciile secrete occidentale au aflat despre ea În doar câteva zile. La fel și partidele comuniste din Vest, deși nu fuseseră informate despre intențiile lui Hrușciov. Ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statele comuniste din estul Europei, chiar și URSS, au Început să se afunde Într-un marasm de stagnare, corupție și cinism care avea să dureze zeci de ani. și sovieticii au plătit un preț: În multe privințe, 1956 a reprezentat eșecul și prăbușirea mitului revoluționar cultivat cu succes de Lenin și urmașii săi. După cum avea să recunoască Boris Elțîn, mulți ani mai târziu, Într-un discurs ținut În parlamentul maghiar la 11 noiembrie 1992, „tragedia din 1956... va rămâne o pată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dogmei - troțkiștii continuau să susțină „revoluția permanentă” și Îi acuzau pe comuniștii oficiali că au Întrerupt revoluția muncitorilor, limitând-o la o singură țară -, dar, În rest, unica diferență evidentă era că stalinismul fusese un succes politic, iar troțkismul, un eșec fără pată. Urmașii Întârziați ai lui Troțki erau atrași, desigur, tocmai de acest eșec. Trecutul era poate sumbru, dar analiza erorilor comise - revoluția sovietică fusese confiscată de o reacție birocratică similară cu lovitura de stat thermidoriană care i-a eliminat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au Întrerupt revoluția muncitorilor, limitând-o la o singură țară -, dar, În rest, unica diferență evidentă era că stalinismul fusese un succes politic, iar troțkismul, un eșec fără pată. Urmașii Întârziați ai lui Troțki erau atrași, desigur, tocmai de acest eșec. Trecutul era poate sumbru, dar analiza erorilor comise - revoluția sovietică fusese confiscată de o reacție birocratică similară cu lovitura de stat thermidoriană care i-a eliminat pe iacobini În 1794 - avea să le asigure pe viitor succesul. Dar Troțki purta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rol crucial În primii ani ai regimului sovietic și era răspunzător pentru o parte din devieri. Pentru o generație nouă și fără experiență politică, liderii pierduți ai comunismului european, cei care nu avuseseră șansa de a exercita responsabilități politice, erau eșecuri cu adevărat seducătoare. Astfel, În anii ’60 a fost redescoperită Rosa Luxemburg, socialista evreică poloneză asasinată de soldații germani din Frei Korps la Berlin, În ianuarie 1919, Într-o revoluție sortită eșecului; György Lukács, gânditorul comunist maghiar care a propus
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avuseseră șansa de a exercita responsabilități politice, erau eșecuri cu adevărat seducătoare. Astfel, În anii ’60 a fost redescoperită Rosa Luxemburg, socialista evreică poloneză asasinată de soldații germani din Frei Korps la Berlin, În ianuarie 1919, Într-o revoluție sortită eșecului; György Lukács, gânditorul comunist maghiar care a propus, În scrierile sale din anii ’20, o alternativă la interpretările comuniste oficiale ale istoriei și literaturii, fiind apoi forțat să le abjure; și mai ales Antonio Gramsci, cofondator al Partidului Comunist Italian
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
italieni și pe adepții lor că refuzul radical al „statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat de ce marxiștii italieni „neoficiali” au preferat această cale. Partidul Comunist Italian era vulnerabil, prin strategia sa etern subtilă și flexibilă, la acuzația că lucrează În „sistem” și că e direct interesat de stabilitatea politică - fiind astfel, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]