19,515 matches
-
(în ; împăratul și legile date în timp de pace o numeau simplu "Armata"; după 1918, numită colocvial "Armata imperială și regală") era numele oficial în administrația militară imperială și regală a celei mai mari și mai importante părți a Forțelor terestre austro-ungare, din care mai făceau parte Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare. Fondată în 15 martie
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
(în ; împăratul și legile date în timp de pace o numeau simplu "Armata"; după 1918, numită colocvial "Armata imperială și regală") era numele oficial în administrația militară imperială și regală a celei mai mari și mai importante părți a Forțelor terestre austro-ungare, din care mai făceau parte Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare. Fondată în 15 martie 1867 și desființată în 31 octombrie 1918 prin retragerea
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
aflat sub conducerea Înaltulului Comandament al Armatei Austro-Ungare, întemeiat în 1914. Armata Comună se număra printre prerogativele împăratului și regelui, care deținea rangul de "comandant suprem" ("Allerhöchsten Oberbefehl"). De agenda administrativă a armatei era responsabil Ministerul de război imperial și regal, care îi era subordonat direct monarhului. Monarhul numea și destituia ministrul de război și toți ofițerii. Doar el avea autoritatea legală de a declara război. Până în anul 1889, Armata Comună a purtat, ca înainte de 1867, epitetul "k.k." (cezaro-crăiesc, care
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Expresia k. u. k. a fost introdusă pentru prima dată (sub forma "k.u.k. Gemeinsame Armee") prin legea din 11 aprilie 1889 la dorința expresă a Regatului Ungariei, pentru a face mai clară deosebirea dintre "Armata comună imperială și regală" pe de o parte și Forțele de apărare cezaro-crăiești ("k.k. Landwehr"), respectiv Forțele de apărare regale maghiare ("k.u. Landwehr") pe de altă parte. (Marina militară folosea mai rar epitetul k.u.k., deoarece era singura formațiune navală maritimă
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
în continuare monarhul, care comunica cu Armata Comună prin intermediul nou înființatei "Cancelari militare a Maiestății Sale Împăratul și Regele". Pentru administrarea și pentru prezervarea sistematică a Armatei Comune (și a marinei de război), era responsabil Ministerul de Război Imperial și Regal (numit până în 1911 "Ministerul de război al imperiului"), iar pentru strategie răspundea comandamentul general afiliat ministerului. Șeful comandamentului general avea dreptul de a raporta direct monarhului. Legea austriacă din 11 aprilie 1889, prin care se înnoia „Legea apărării” din 1868
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Contingentele k. u. k. erau adaptate necesităților la fiecare zece ani prin acorduri politice (și prin legi corespunzătoare) între Cisleithania și Transleithania. Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare nu erau subordonate Ministerului de război imperial și regal, ci Ministerului cezaro-crăiesc al apărării, respectiv Ministerului regal maghiar al apărării. Pentru toate treburile obștești comune, inclusiv pentru Armata Comună, exista o repartiție a costurilor clar stabilită între cele două jumătăți ale Dublei Monarhii. Începâd cu 1867, Transleithania suporta 30
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
fiecare zece ani prin acorduri politice (și prin legi corespunzătoare) între Cisleithania și Transleithania. Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare nu erau subordonate Ministerului de război imperial și regal, ci Ministerului cezaro-crăiesc al apărării, respectiv Ministerului regal maghiar al apărării. Pentru toate treburile obștești comune, inclusiv pentru Armata Comună, exista o repartiție a costurilor clar stabilită între cele două jumătăți ale Dublei Monarhii. Începâd cu 1867, Transleithania suporta 30 % din costurile comune ale armatei imperiale și regale
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
regal maghiar al apărării. Pentru toate treburile obștești comune, inclusiv pentru Armata Comună, exista o repartiție a costurilor clar stabilită între cele două jumătăți ale Dublei Monarhii. Începâd cu 1867, Transleithania suporta 30 % din costurile comune ale armatei imperiale și regale. Potrivit negocierilor compromisului, această cotă se ridica la 31,4 % în 1888 și la 36,4 % în 1907. Cheltuielile totale pentru "Armata Comună", Marina Imperială și Regală, Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare au ajuns în
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Începâd cu 1867, Transleithania suporta 30 % din costurile comune ale armatei imperiale și regale. Potrivit negocierilor compromisului, această cotă se ridica la 31,4 % în 1888 și la 36,4 % în 1907. Cheltuielile totale pentru "Armata Comună", Marina Imperială și Regală, Forțele de apărare cezaro-crăiești și Forțele de apărare regale maghiare au ajuns în 1912 la aproximativ 670 de milioane de coroane. Această sumă era mai puțin de 3,5 % din venitul național net ("Volkseinkommens") comun, iar în 1906 aceste cheltuieli
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
și 1914, forțele terestre austro-ungare au avut o singură experiență de război: campania de ocupație a Bosniei și Herțegovinei în urma acordurilor încheiate în 1878 la Congresul de la Berlin. Pe lângă Armata Comună mai existau: Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală erau administrate din Viena de către Ministerul Imperial de Război (numit din 20 septembrie 1911 Ministerul de Război Imperial și Regal), care îi era subordonat direct Împăratului și Regelui. Ambele "forțe de apărare" erau administrate de Ministerul Apărării al guvernului cezaro-crăiesc
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
acordurilor încheiate în 1878 la Congresul de la Berlin. Pe lângă Armata Comună mai existau: Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală erau administrate din Viena de către Ministerul Imperial de Război (numit din 20 septembrie 1911 Ministerul de Război Imperial și Regal), care îi era subordonat direct Împăratului și Regelui. Ambele "forțe de apărare" erau administrate de Ministerul Apărării al guvernului cezaro-crăiesc din Viena și de corespondentul său din cadrul guvernului regal maghiar din Budapesta. În anul 1915 s-a renunțat la toate
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
Război (numit din 20 septembrie 1911 Ministerul de Război Imperial și Regal), care îi era subordonat direct Împăratului și Regelui. Ambele "forțe de apărare" erau administrate de Ministerul Apărării al guvernului cezaro-crăiesc din Viena și de corespondentul său din cadrul guvernului regal maghiar din Budapesta. În anul 1915 s-a renunțat la toate denumirile onorifice și suplimentare ale regimentelor, care din acel moment ar fi trebuit să fie desemnate doar prin numărul lor. Însă în practică acest lucru nu s-a realizat
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
să fie desemnate doar prin numărul lor. Însă în practică acest lucru nu s-a realizat, pe de o parte pentru că nimeni nu a urmărit aplicarea directivei, iar pe de altă parte pentru că foarte economa administrație a armatei imperiale și regale ordonase ca toate hârtiile, formularele și plicurile deja tipărite cu antet și / sau ștampilate să fie folosite până la epuizarea stocului. Spre deosebire de k.k. Landwehr și de Honvéd, Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală (cea mai mare parte a
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
administrație a armatei imperiale și regale ordonase ca toate hârtiile, formularele și plicurile deja tipărite cu antet și / sau ștampilate să fie folosite până la epuizarea stocului. Spre deosebire de k.k. Landwehr și de Honvéd, Armata Comună și Marina Militară Imperială și Regală (cea mai mare parte a echipajelor marinei militare veneau, totuși, din regiunea din jurul orașului Triest și din restul litoralului austriac - în marină se vorbea majoritar italiana) își recrutau soldații de pe întreg cuprinsul Dublei Monarhii, atât din Cisleithania cât și din
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
o însemnătate formală după nefericita experiență a lui Francisc Iosif din 1859 la conducerea trupelor în Italia, deoarece, după acel moment, monarhul s-a retras de la conducerea activă a trupelor, iar comanda supremă efectivă era deținută de Ministerul Imperial și Regal de Război în vremuri de pace și de înaltul comandant al armatei, Arhiducele Friedrich, respectiv de șeful statului major, generalul Franz Conrad von Hötzendorf, în timpul Primului Război Mondial. În 2 decembrie 1916, Împăratul și Regele Carol I a reluat asupra sa comanda
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
țineau strict de tradiție. Artilerie: Logistică: Trupe tehnice: Întăririle în caz de mobilizare precum și pierderile în acțiune erau înlocuite prin batalioane de marș. Ca în armata germană, sistemul regimentelor de rezervă nu exista. În statul multinațional al monarhiei imperiale și regale, germana era stabilită ca limbă de comandă comună. Fiecare soldat trebuia să stăpânească cele aproximativ 100 de ordine relevante, care erau necesare pentru menținerea serviciului. Doar o mică parte din efectivul armatei vorbea exclusiv germana; în marina de război, echipajele
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
37 % polonezi, cum era cazul regimentului de infanterie nr. 100 din Cracovia, atunci erau trei "limbi de regiment". Fiecare ofițer trebuia să învețe limba regimentului în mai puțin de trei ani. În total, în Armata Comună a monarhiei imperiale și regale erau recunoscute oficial unsprezece limbi.
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
În țările cu formă de guvernământ monarhică, prerogativa regală reprezintă totalitatea puterilor, privilegiilor și imunităților care sunt recunoscute de lege ca aparținând exclusiv Suveranului (mai ales în țările cu sistem de drept jurisprudențial, cum sunt cele anglo-saxone, dar, uneori, și în cele cu sistem de drept continental, romano-german). Prerogativa
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
reprezintă totalitatea puterilor, privilegiilor și imunităților care sunt recunoscute de lege ca aparținând exclusiv Suveranului (mai ales în țările cu sistem de drept jurisprudențial, cum sunt cele anglo-saxone, dar, uneori, și în cele cu sistem de drept continental, romano-german). Prerogativa regală este mijlocul prin care se exercită efectiv puterile executive deținute de monarh, în procesul guvernării statului. În cele mai multe monarhii constituționale, puterile individuale pot fi abolite de către Parlament, cu toate că, în Marea Britanie, prerogativa regală este delegată șefului Guvernului și o procedură legală
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
cele cu sistem de drept continental, romano-german). Prerogativa regală este mijlocul prin care se exercită efectiv puterile executive deținute de monarh, în procesul guvernării statului. În cele mai multe monarhii constituționale, puterile individuale pot fi abolite de către Parlament, cu toate că, în Marea Britanie, prerogativa regală este delegată șefului Guvernului și o procedură legală specială permite Parlamentului să se opună eventualei dorințe a Primului-ministru de a folosi efectiv asemenea puteri de rezervă. Cu toate că unii șefi de stat republicani (președinți) posedă puteri similare, ele nu sunt neapărat
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
al adoptării Magna Carta). În practică, de la urcarea pe Tron a Casei de Hanovra, aceste puteri au fost exercitate de Rege numai la sfatul Primului-Ministru sau al Cabinetului care, la rândul lor, răspund în fața Parlamentului (cu excepția problemelor interne ale Familiei Regale). Lucrurile se petrec astfel încă din timpul lui William al IV-lea. În mod normal, în democrațiile liberale, care sunt atât monarhii constituționale cât și state naționale - cum ar fi cele din Danemarca, Japonia sau Suedia - exercitarea prerogativei regale servește
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
Familiei Regale). Lucrurile se petrec astfel încă din timpul lui William al IV-lea. În mod normal, în democrațiile liberale, care sunt atât monarhii constituționale cât și state naționale - cum ar fi cele din Danemarca, Japonia sau Suedia - exercitarea prerogativei regale servește și ca o funcție ceremonială care atestă și consfințește public suveranitatea statului. Constituția României din 1923, cea mai recentă constituție monarhică românească elaborată într-un climat liber și democratic, prevede detaliat - în special la art. 88, dar și la
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
34. - Puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege și Reprezentațiunea națională. Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea deputaților. Orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusă sancțiunii regale decât după ce se va fi discutat și votat liber de majoritatea ambelor Adunări. Art. 39. - Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită în modul regulat prin Constituțiune. Art. 40. - Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
40. - Puterea judecătorească se exercită de organele ei. Hotărârile lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele Regelui. Art. 83. - Regele, în vieață fiind, poate numi o Regență, compusă din trei persoane, care, după moartea Regelui, să exercite puterile regale în timpul minorității succesorului Tronului. [...] Art. 87. - Persoana Regelui este inviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători. Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act. Art.
Prerogativă regală () [Corola-website/Science/337492_a_338821]
-
Construcția tunelului pietonal a început pe 28 iunie 1931 și s-a terminat cu opt luni înainte de termen, iar inaugurarea oficială a celor două tuneluri a avut loc pe 10 septembrie 1933, în condiții meteorologice foarte favorabile, în prezența familiei regale belgiene, a numeroși demnitari și delegați străini. Tunelul Sint-Anna a avut mult de suferit în Al Doilea Război Mondial. Înainte de retragerea din Antwerpen, armata germană a dinamitat accesul din Linkeroever, distrugând clădirea, liftul, scările rulante și intrarea în galerie. Tunelul
Tunelul Sint-Anna (Antwerpen) () [Corola-website/Science/337514_a_338843]