18,636 matches
-
logicii-organon, sunt legate intim de aceste diferențe; precum și de ideea unei gândiri care se gândește pe sine, idee care întemeiează și justifică diferențele amintite. Dacă principiile sunt prinse prin intelectul intuitiv, operațiile anterioare percepția, amintirea și experiența (generalizarea) își au rostul numai în această mișcare către principiu. Fără acesta, ele nu ar avea nici o semnificație cognitivă. Și-o capătă pe aceasta doar așezate astfel, într-o asemenea ordine; iar ceea ce este valabil pentru principii, va fi valabil și pentru ele. Principiul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceva formal, asemenea intelectului intuitiv, mai bine zis, principiului ca obiect al său. Numai că adevărul, deși prin natura sa ceva formal, reprezintă o corespondență, între formă (S P) și anumite "fapte". Cum sunt procurate aceste fapte? Desigur, prin inducție. Rostul acesteia se lămurește acum: unul dintre termenii adevărului adevărul fiind prin natura sa formal este asigurat de inducție. Dacă intelectul intuitiv uman ar fi identic gândirii care se gândește pe sine (inteligenței divine), atunci nu ar fi nevoie de inducție
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în care Aristotel se ocupă de construcția ca atare a raționamentelor în genere (primul text), a celor dialectice (al doilea text), se cuvine a face unele precizări cu privire la modalitatea acestei interpretări și la anumite "stiluri" de preluare a acestei probleme. Rostul subcapitolului de față este același ca și al capitoleleor anterioare: pregătirea terenului pentru reducția judicativă a dictaturii judicativului, prin descrierea cât mai amănunțită a fenomenalității judicative. Din când în când, prezentarea strict istorică și critică a fost completată cu cea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
departe, a celor două discipline judicative, analitica și dialectica. De-a lungul timpului, opera logică a lui Aristotel a fost interpretată în chipuri diferite, cum e firesc. Dar aceste modalități, cu mici excepții, totuși, nu au putut trece cu vederea rostul de organon (instrument) al logicii aristotelice și faptul că realizarea Stagiritului corespunde intențiilor sale. De aceea, interpretările silogisticii cu mijloacele logicii simbolice, odată constituită aceasta, prin contribuțiile mai multor logicieni, G. Boule, A. de Morgan, G. Frege, G. Peano, B.
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în cea minoră; bineînțeles, majorul și minorul vor ocupa pozițiile rămase în fiecare premisă. Operatorul "trebuie" se aplică, acum, fiecărui pas în construcția modului silogistic, în scopul corectitudinii acestuia. În această etapă a construcției silogismului, prin căutarea mediului, devine clar rostul construcției ca atare: acela de a obține noi adevăruri, pe temeiul unor adevăruri anterioare, anume acelea ale premiselor. Și prin scopul său, silogismul aparține judicativului constitutiv. El este un mijloc de trecere de la anumite adevăruri la altele. Scopul este adevărul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acela al sensului general al criticii rațiunii pure, conceput și aplicat de Kant mai cu seamă în lucrarea Critica rațiunii pure. Nu este vorba, însă, despre un orizont care să oblige la refacerea demersului kantian, oarecum la întâmplare, ori după rostul pe care însuși Kant l-a instituit, dacă acesta ar putea fi sesizat cu toată acuratețea, rost conceput în funcție de propria sa problemă, aceea a posibilității metafizicii ca știință, cât mai degrabă despre precizarea unor înțelesuri ale criticii kantiene care să
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
lucrarea Critica rațiunii pure. Nu este vorba, însă, despre un orizont care să oblige la refacerea demersului kantian, oarecum la întâmplare, ori după rostul pe care însuși Kant l-a instituit, dacă acesta ar putea fi sesizat cu toată acuratețea, rost conceput în funcție de propria sa problemă, aceea a posibilității metafizicii ca știință, cât mai degrabă despre precizarea unor înțelesuri ale criticii kantiene care să ne îngăduie stabilirea relevanței judicative a analiticii și dialecticii "critice", raportat la principalele acte ale gândirii, rostirii
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aparența, aproape într-un mod "natural", și doar scoaterea la iveală a sensului lor face cu putință operarea rațională regulativă.102 Dintr-o anumită perspectivă, este vorba aici, la Kant, doar despre o extindere a semnificațiilor analiticii și dialecticii. În privința rostului lor epistemic, ele nu mai sunt doar teorii ale raționamentului, deși dialectica cercetează "raționamentele dialectice" (toate conchizând asupra necondiționatului, pentru care nu există niciodată un concept "plin", adică legat de un obiect posibil prin experiență, ajungându-se astfel la aparență
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
seamă limite ale folosirii acestor elemente. Vorbind, preeminent, despre cunoștințe, admițând punctul de vedere judicativ după care forma acestora trebuie să fie judecata, fiindcă doar aceasta poate fi adevărată sau falsă (poate avea valoare de adevăr), Kant concentrează analitica (cu rosturi constitutive clare, în demersul său), către problematica judecății. Sensul judicativ al logicii (în general) este, astfel, întărit; fără îndoială, printr-o reconstrucție filosofică impunătoare, care a atras în orizontul ei de tematizare datele esențiale ale cunoașterii, în genere. Pragmatic, analitica
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
se ocupă sau ar trebui să se ocupe cu determinarea "locului" unui concept în intelectul pur sau în sensibilitate (operație posibilă prin "reflecție transcendentală")104; ea este concepută, cumva, în analogie "formală" cu cercetarea "locurilor comune" din Topica lui Aristotel. Rostul ca atare al topicii transcendentale poate fi lămurit numai printr-o cercetare aplicată asupra structurii proiectului critic ceea ce nu constituie scop pentru studiul de față -, însă poate fi observat fără dificultate că această topică nu este compartimentul logicii transcendentale analog
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
veritabilă, adică, la nivelul judecăților alcătuite de ele, să fie realizat adevărul transcendental; date fiind acestea, timpul însuși repezintă sensul ultim al adevărului transcendental, precum și al sistemului principiilor pure ale intelectului. Timpul trebuie să fie prezent în acest sistem, cu rostul precizat mai devreme, pentru că el constituie linia de continuitate între intuiție și intelect (trecând prin imaginație) și el asigură, prin calitatea sa de formă a priori a intuiției sensibile, relevanța obiectivă a categoriilor, aducând obiectul, schematizat prin imaginație, sub o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost are el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă ordine în spațiul cunoașterii veritabile? Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să trecem de la diferența dintre cunoașterea veritabilă și cunoașterea aparentă, ca un prim temei al analiticii și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în sensul că el și-ar pierde orice îndreptățire, ci pentru că el are sens numai în "unități sintetice" alcătuite din condiționate. În absența acestora, necondiționatul mai poate fi ceva, numai că o pretenție la cunoașterea sa înseamnă o îndepărtare de rosturile sale firești prin raportare la funcționarea facultății de cunoaștere, adică a sensibilității, intelectului și rațiunii. Pe această posibilitate de a gândi (de a lua) necondiționatul în sine ca obiect al rațiunii (al unei Idei transcendentale) se întemeiază distincția dintre rolul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
critic. Funcțiunile logice ale judecății, S și P, exprimă numai împreună un sens, chiar dacă ele par a fi eterogene: S fiind un obiect oarecare, iar P o categorie (în genere, un concept); în plus, ele doar timporizate își intră în rosturile logice proprii, precum și în cele propriu-zis cognitive; cum știm, timporizarea se produce la trei niveluri de prelucrare a cunoștinței: cel sensibil, cel schematic-imaginativ și cel sintetic-conceptual; (b) principiile judicative proprii proiectului critic sunt: 1) judecata este, și aici, forma logică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
exemplul acesta ar trebui să constituie o piedică suficient de puternică în fața tentației intelectului și rațiunii de a-și încălca regulile proprii; c) eficiența judicativului constitutiv: sub acest titlul, mai devreme, în prezentarea lui Aristotel, am formulat câteva aprecieri despre rosturile constitutive ale elementelor anterioare prezentate, în așa fel încât să fie deschisă problema constituirii cunoștinței veritabile ce urma să fie tratată. Voi proceda și acum, în prezentarea lui Kant, în același mod. Scopul acestei discuții ține, așadar, de deschiderea unui
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în acest chip devenind posibilă cunoștința veritabilă, cea sintetică a priori. Aplicația, în sensul unei sinteze a multiplului sensibil, are drept domeniu de referință nu mulțimea "obiectelor", ci mulțimea reprezentărilor despre acestea, fie ele reprezentări ca atare (sensibile) fie concepte. Rostul acestei poziții epistemice este justificat de Kant tot prin raportare la judecată: doar în structura acesteia categoriile pot funcționa potrivit poziției și rolului lor în cunoaștere și doar în acest mod intelectul ale cărui forme pure sunt categoriile apare ca
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în existența sa efectivă, fără a se nărui vreo condiție a posibilității sale. Acest sens operațional al timpului vizează mai degrabă implicarea sa constitutiv-fenomenală, adică obiectuală. Timpul poate fi luat însă și în sens obiectual, fiindcă el se află, cu rost constitutiv, în fiecare ipostază fenomenală. El este, de fapt, ca atare, obiectul empiric, în măsura în care acesta nu poate fi decât în timp; deși el nu este "acest obiect empiric". Este, apoi, obiectul în existența empirică determinată mai general, schematic, în felul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
despre constituirea unui sens ca urmare a absenței timpului, tot în sens operațional și, desigur, odată constituit astfel sensul de noumen, avem și absența în sens obiectual a timpului. În context kantian, absența timpului nu este cercetată ca atare, însă rostul ei apare tocmai prin acest sens de noumen. Obiectual, acesta din urmă se prezintă pe sine în două moduri: ca absență în intuiția noastră sensibilă și ca prezență pentru o posibilă intuiție nonsensibilă (imposibilă, în fapt, pentru intelect), în sens
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
-și poate depăși domeniul de aplicație empirică, în actul de constituire fenomenală, datorită funcțiilor pe care le au categoriile, adică formele sale pure. El o poate face, însă cu riscul de a crea aparență. Totuși, susține filosoful, noumenul are un rost: delimitează spațiul de aplicabilitate al sensibilității; el trebuie, cumva, gândit, dar ca un "concept problematic", care poate fi supus unei analize, care nu este contradictoriu în sine, dar care, pe de altă parte, nu are nici o referință propriu-zis obiectuală de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acest proiect se află, de asemenea, într-un text de curs redactat, într-o primă formă, în anul apariției lucrării amintite mai sus: este vorba despre Die Grundprobleme der Phänomenologie / Problemele fundamentale ale fenomenologiei.156 Aceste supoziții referitoare la posibile rosturi ale părții nerealizate din proiectul inițial al analiticii existențiale formulate, de altfel, de mulți dintre exegeții operei heideggeriene nu au scopul de a completa, în privința înțelesurilor filosofice, partea lipsă dintr-un proiect de discurs, pretenție exagerată de partea celui care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
generale, se cuvine a aminti și faptul că Heidegger lucrează în cheie fenomenologică, iar în opera magistrului său întru fenomenologie, Husserl, cel puțin în Logische Untersuchungen / Cercetările logice și în Ideen I / Idei ... vol. I, se află o tensiune cu rost motivant pentru discursul însuși între un gen de analitică logică, strict formală, și unul de analitică fenomenologică al cărei sens tehnic se exprimă în operații fenomenologice precum epoché sau reducția eidetică, tensiune care se simte, uneori, și la discipol. E
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în cazul omului, existența precede esența, iar viața omului constituie ea însăși dovada acestui adevăr, prelucrat "filosofic" -, ci el trebuie scos la iveală, lămurit, înțeles, recunoscut printr-un demers, numit de Heidegger, cum știm, "analitică existențială", demers care are și rostul de a pregăti punerea întrebării despre ființa ca atare (nu despre ființa unei ființări, fie aceasta Dasein-ul). În structura sa, demersul heideggerian este apropiat de cel husserlian; putem recunoaște cele două atitudini, naturală și fenomenologică, despre care vorbește Husserl, în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a unui temei pentru proiectul unei ontologii fundamentale, pe care și-l propune filosoful german? Și de ce trebuie să fie atât de atent cu el interpretul care țintește dincolo de rolul lui de a susține demersul ontologic propriu-zis, interesat fiind de rostul unei "analitici", în genere? Și, în urmarea acestor două întrebări: de ce vorbește Heidegger, încă de la debutul demersului său, despre un fapt neobișnuit, care nu ține în mod direct de temeiul însuși, ci de felul în care acesta este scos la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
abia pe seama a priori-ului originar reprezentat de propria lor unitate. În scopul de a răspunde întrebărilor de mai sus, am putea presupune că lui Heidegger îi trebuia un punct de pornire puternic, cumva, apodictic, chiar dacă acesta ar purta un rost preeminent metodologic, în stare să susțină mai multe orizonturi ale reconstrucției sale filosofice, îndeosebi pe cel în care este reconstruită însăși semnificația pre-ontologică a Dasein-ului și cel propriu deschiderii gândirii către ființă prin întrebarea despre adevărul acesteia. Iată un motiv
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
proprie, o structură care nu cuprinde însușiri felurite, cât făptuiri ("facte") care păstrează continuu ordinea putinței de a fi a Dasein-ului, structura posibilităților sale întru ființă. Acesta își este propriul său temei, ar spune Heidegger, iar ceea ce capătă un oarecare rost, ceea ce intră în sens, nu poate fi astfel decât "pe temeiul" Dasein-ului, adică în ordinea sa de constituire. Prin urmare, actul-de-principiu formulat mai sus, prin care temeiul este scos la iveală și adus la evidență, precum și toate constituirile "obiectuale" pe
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]