18,636 matches
-
într-un mod cu totul relativ. Scoaterea la iveală a temeiului prin punerea sa în evidență, actul-de- principiu (logic) al unui tip de analitică, menține activă posibilitatea "naturală" de a constitui sensuri non-judicative, dar și pe aceea de a suporta rosturi precomprehensive "tradiționale". Aplicațiile actului-de-principiu numit ne-ar putea însă indica, în mai mare măsură, atât poziția sa originară față de toate "factele" structurii Dasein-ului, cât și putința sa de a constitui gânduri și rostiri în registrul non-judicativului, valabile pentru anumite articulații
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fenomenologice pe care Heidegger și le asumă deschis de la bun început. Cum vom vedea, nici nu poate fi vorba doar despre o analogie strictă de sens formal; mai degrabă aspectul ei tehnic iese în evidență, la nivelul actelor intenționale cu rost constitutiv: ceea ce înseamnă că însuși aspectul "obiectual" al acestei analogii are prezență, într-o oarecare măsură. Înlăuntrul proiectului analiticii existențiale constituit prin actul-de-principiu logic "scoaterea la iveală a temeiului prin punerea sa în evidență" și prin principiul fenomenologic, adevărul, se
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
descoperim în Zeit und Sein / Timp și ființă, conferința din 1962. Revenirea este întruchipată într-o reechilibrare a celor doi termeni, în sensul că fiecare pare a fi scos dintr-o reducție la celălalt. De fapt, reechilibrarea trimite către regândirea rostului unei reducții a "lumii filosofiei" la ființă ceea ce se operase deja și nu la timp, conceput încă din Ființă și timp drept adevăr al ființei (conceput ca fiind condiționat de ființă). Echilibrul este ținut de un concept care revine el
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fi astfel, cel puțin atunci când intenția gândirii, rostirii și făptuirii vizează înseși rădăcinile dictaturii judicativului, logos-ul. Pentru înțelegerea acestui fapt, care scapă "logicii" judicativului constitutiv, trebuie procedat printr-o reducție a ființei (care, esențialmente, este timp) la logos potrivit rosturilor discursului de față, a timpului la logos care nu-și mai poate asuma resursele constitutive ale dictaturii judicativului, ci puterile non-judicativului. Luând seama la toate acestea, înțelegem că Heidegger a ajuns, prin proiectul unei analitici existențiale a Dasein-ului, până în momentul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Dasein-ului nu reprezintă un fapt "teoretic"; ceea ce înseamnă că, cel puțin formal, analitica existențială nu poate fi socotită drept "teorie" asupra omului, o variantă antropologică prin care este impusă o anumită imagine chiar un concept despre om. Constituirea aceasta are rosturi ontologice de la bun început, ceea ce vrea să însemne că Dasein-ul se pune pe sine în cauză, "istoria" lămuririi sale de sine fiind însăși constituirea sa existențial-ontologică. Dasein-ul este timp; și pentru că este constituit el însuși, în propria-i ființă chiar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
antice, λόγος-ul a funcționat ca unic fir călăuzitor pentru accesul la ființarea autentică și pentru determinarea ființei acestei ființări."187 Importanța pare a fi în primul rând istorică; dar istoria gândirii ca filosofie, așa cum a înțeles-o Heidegger, are un rost constitutiv pentru Dasein-ul însuși, fiindcă ea reprezintă un fapt destinal al ființei, așadar al ființei acestuia. Oricum, în contextul de față importanța "istorică" a enunțului constituie o motivație în plus pentru păstrarea atenției către acesta. În sistematica analiticii existențiale, importanța
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ideea că ordinea logică rezultată prin de-naturarea logos-ului reglează orice discurs, a scos la iveală faptul că analitica și dialectica s-au instalat de la bun început în spațiul filosofiei. S-ar putea face un raționament simplu pentru a înțelege rostul analiticii și al dialecticii în istoria filosofiei, adică într-unul dintre toposurile judicativului constitutiv: judecata, fiind elementul structurant al logicului și fiind o "formă" compusă (este alcătuită din cel puțin două noțiuni, S și P, și are două aspecte, formal
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
pentru sine și pentru adevăr, așa încât putem vorbi despre dictatura judicativului într-un sens propriu-zis constitutiv, neuitând de ceilalți doi termeni care alcătuiesc structura formală originară S P, ei înșiși "fixați" prin timp pe anumite "poziții" și "funcții" și având rosturi constitutive duble: pe de o parte, fiind constituiți prin operații judicative, dar, pe de altă parte, constituiți în așa fel încât ei înșiși, timporizați, să "acționeze" judicativ-constitutiv. De ce timpul nu a fost la fel de atrăgător pentru logicienii, filosofii sau matematicienii care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
elemente ale dictaturii judicativului subiectul, predicatul și "este" din perspectiva timpului; în final, timpul însuși își capătă sensul printr-o raportare la sine; de altfel, aceasta este sarcina sa principală: să așeze în sens elementele judecății, care, cu un asemenea rost determinat, participă, ca veritabile fundamente "constitutive", la dictatura judicativului. De asemenea, cele două aspecte ale judecății le-am socotit deja, e drept, pe un temei încă firav, și aspecte ale dictaturii judicativului -, care împerechează termenii enumerați mai sus (subiectul și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
la timp; așa stând lucrurile, judecata, reprezentând veritabilul act constitutiv, și timpul, corelatul său "obiectual", vor putea fi recunoscute în orice fapt de gândire, rostire, făptuire. Desigur, trebuie înființate două orizonturi principale de lucru: cel propriu-zis descriptiv, în care capătă rost de simplă prezență într-o structură fiecare element al dictaturii judicativului, orizont deschis deja, și orizontul în care se produce "reducția" fiecărui element judicativ la timp, orizont ce stă să se deschidă, și în interiorul căruia dictatura judicativului se va înfățișa
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu trebuie uitat o clipă faptul că fiecare constituie o anumită poziție și o anumită funcțiune logică numai în unitatea judecății și prin structura operațională a acesteia, din care cei doi chiar fac parte. Din cele stabilite până aici reiese rostul ființial, obiectual", pentru cei doi "termeni", anume sensul dat de faptul că ei sunt ceva; chiar și în simpla lor posibilitate. De aceea, pozițiile și funcțiunile logice, chiar neidentificate cu termenii înșiși, nu sunt originare în privința acestora din urmă; originar
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
va fi cu putință apariția oricărui sens, a oricărei constituiri cu sens, mai bine zis, corespunzător judecății înseși: este vorba despre "judicativ". O identificare a judecății cu însuși cogito-ul luat în general ar fi prematură, nu însă și lipsită de rost; ar fi prematură, fiindcă în ordinea firească a constituirii "lumii" fie aceasta "lume logică pare a avea preeminență constituirea obiectuală a lui S și P, apoi a judecății în sensul "legării" celor doi termeni, obiecte constituite ele însele deja și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
preeminență constituirea obiectuală a lui S și P, apoi a judecății în sensul "legării" celor doi termeni, obiecte constituite ele însele deja și fără o intenționalitate care să-i vizeze prin ceea ce ei nu sunt încă; dar nu lipsită de rost, această identificare, fiindcă odată instituită dictatura judicativului, tocmai judecata este cea constituită originar, pentru ca tot ce ține de unitatea sa, de structura sa, să capete sens condiționat prin ea și numai în orizontul ei de posibilități intențional-constitutive. Este, aici, o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
provoacă o pierdere. În fapt, ce va pierde S și de ce se întâmplă aceasta? Nu-i va lipsi, totuși, nimic, prin atemporalizare, ci mai degrabă, prin aceasta se produce o concentrare a sensului său de ființare, așadar o întărire a rostului său obiectual: S, ca ființare, capătă determinații suplimentare prin subordonarea sensului funcțional al subiectului: acesta devine substrat, ajunge să fie ceva mai bine determinat decât fusese anterior; devine substrat pentru ceea ce va indica predicatul judecății. Intensificarea determinațiilor subiectului în sens
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
care are sensul generalizării acestuia. Întotdeauna predicatul trebuie să fie mai general (constituit cu o sferă mai largă) decât este subiectul. Ceea ce înseamnă că disponibilitatea obiectuală cea mai firească a predicatului este către funcțional, nu către ființial. De aici și rosturile predicatului și predicativității în "teoriile" logice și în formalismele logicii. Poate că nu întâmplător există un capitol de logică a predicatelor în logica simbolică, nu întâmplător a fost pus în discuția logicienilor, filosofilor și matematicienilor statutul de predicat, forma sistematică
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
precum: "predicamente", "predicabile", "postpredicamente". Din perspectiva deschisă aici, teoria categoriilor (predicamentelor) este un capitol esențial al cercetărilor după convențiile dictaturii judicativului. De altminteri, "categoria" ar trebui să beneficieze de o tematizare specială când este vorba despre dictatura judicativului, tocmai pentru rosturile judicative care îi sunt proprii. Oricum, categoria nu este simpla noțiune, care ar putea fi gândită și în afara judicativului, chiar a judecății, ci este noțiunea (am putea spune foarte bine "termenul") investită prin însăși esența sa cu sensuri judicative; căci
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
bine spus, ca "formă" în care intră o anumită ființare, pentru a dura; "formă" în absența căreia ființarea însăși nu ar mai fi ceva, chiar dacă am putea presupune că ființa îi dă, unei ființări, dezlegare către în-ființare; de altminteri, este rostul ființei de a da dezlegare în-ființării celor ce ființează, și aceasta fără nici o întrerupere în mișcarea "lumii". Este" (verbul) și timpul pot fi, în judecată, numai prin ceva anterior lor și numai întrucât acest ceva anterior este prezentuit în judecata
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
desăvârșită, nu pot fi transmise printr-o judecată. A spune, de exemplu, că subiectul, ca substrat, trebuie gândit ca fiind nu doar "ceva", ci tocmai ceva împlinit în sine, despre care nu poate fi nimic predicat, înseamnă a vorbi fără rost, din perspectivă judicativă. Fiindcă la fel stau lucrurile atunci când vrem să gândim timpul ca transcendent, atâta vreme cât el este, din unghi judicativ, ființare, ființarea cutare (așa cum apar Unul și ființa în Metafizica lui Aristotel, ca o generalitate fără gen), dăm peste
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a lămuri poziția lui "este", care nu trebuie asociată doar funcției de copulă, ci și statutului său propriu-zis existențial, legat de "destinul ființei". Dar ce operații mai angajează judecata, atâta vreme cât ea se arată, în primă instanță, drept "formă" a gândirii, rostul ei fiind acela al constituirii obiectelor logice, fiind, și din acest motiv, cea mai semnificativă "formă" în privința adevărului? Nu cumva judecata, având o asemenea legătură cu adevărul (tocmai prin ea se încearcă și se reușește dezvăluirea lui), constituind poziția acestuia
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
iar acest fapt a fost posibil doar printr-o reflexivitate a timpului, printr-o raportare a timpului înțeles ca ființarea însăși (cutare ființare) la sine însuși. De altminteri, tocmai printr-o asemenea raportare reflexivă, în granițele dictaturii judicativului, au căpătat rost și reprezentarea și conceptul și, mai târziu, teoriile despre cele trei dimensiuni ale timpului. Ele au fost distribuite însă doar ființării, fiecare ființare fiind "timporizată" triadic (prin survenirea trecutului, prezentuire și survenirea viitorului); diferite de la una la alta pot fi
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
două, despre o atemporalizare. În fond, reflexivitatea timpului creează în mod firesc două sensuri, în funcție de "locul" în care se petrece (sau ar trebui să se petreacă) întâlnirea sa cu sine: dincoace de sine, într-o zonă propriu-zis lăuntrică, unde capătă rost "partea" (de aici dimensiunile, cele trei, ale timpului), sau dincolo de sine, într-un loc din care timpul însuși se trage. Augustin a construit o bună imagine pentru ambele locuri, susținând, în ultimă instanță, ideea preeminenței locului de dincolo de timp, identificat
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de ființare, chiar dacă el este gândit ca timp originar sau temporalitate, iar ființarea în cauză, una privilegiată în privința faptului ei de a fi (datorită însuși raportului său cu ființa), nu aduce un spor de înțelegere a timpului, ceea ce înseamnă că rosturile constitutive ale timporizării sunt în mod necesar legate de orizontul ființării în genere, nu al unei ființări privilegiate în vreo privință. De fapt, un asemenea spor nu poate fi întâlnit atâta vreme cât nu sunt depășite granițele dictaturii judicativului. Iar depășirea despre
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Ei sunt termenii de început ființa și timpul -, ei și de sfârșit. Dar dintre ei, totuși, ființa are un sens prin sine, ca unitate ontologică (așa cum a fost sugerat mai sus), în vreme ce timpul, deși termen originar, nu ar avea nici un rost în sine, fiind ființarea determinată. La drept vorbind, lucrurile se anunță astfel încă în orizontul dictaturii judicativului. Pe această bază, putem concepe și posibilitatea ca ființa și timpul să-și păstreze raportul într-un anumit echilibru, el însuși posibil ca
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
astfel încă în orizontul dictaturii judicativului. Pe această bază, putem concepe și posibilitatea ca ființa și timpul să-și păstreze raportul într-un anumit echilibru, el însuși posibil ca unitate a celor doi termeni. Faptul că timpul nu are un rost în sine, dar ființa pare a avea, se traduce într-o slăbiciune a timpului și în coborârea lui către o altă condiție, anume sub aceea a ființei, coborâre ce reprezintă "în-ființarea"; cel ce trece în această condiție, așadar, este timpul
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sau timpul în sine: deși tocmai timpul deschide cele două sensuri (de transcendență și de ierarhie, prezente aici); aceasta înseamnă că timpul are propriile sale limite constitutive, că judecata nu este totul în "lume", că non-judicativul își poate juca un rost. Dar tot din această slăbiciune a timpului urmează și considerarea lui, în unele filosofii și științe, alături de spațiu, drept coordonată a ființării "obiective" sau a celei "subiective". În orizont judicativ, "ființa ca ființă" reprezintă un gând acreditat, posibil prin enunțarea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]