16,346 matches
-
model generic de care nu se poate să nu se țină cont. Este felul lui Cioran de a așeza înstrăinarea și integrarea într-o relație lunecoasă, ca într-o bandă Möbius, în care eu devine pe negândite tu, în care înstrăinarea devine integrare. Un Cioran întreg și integru este un Cioran străin sie însuși. În fine, înainte de a face apel la cuvinte din scrisorile lui Cioran, să aruncăm o scurtă privire asupra uneia dintre blamatele sale scrieri de tinerețe. Avem în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la ceva și originea mea...”. Cuvinte la fel de puternice ca acelea în care spunea că „În absolut, o nedreptate trăită atârnă mai greu decât un merit răsplătit”. Mi se par, oricum, afirmații-cheie pentru așezarea lui Cioran în încleștarea dintre integrare și înstrăinare. Fără s-o spună explicit, el descoperă în vidul pe care l-a blamat o șansă și în țara din care a plecat prilejul unei întemeieri; o întemeiere în negativitate. La Berlin, în 1933, descoperea cu uimire că „nu te
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că trăiești la Rășinari sau la Paris n-are nici o legătură cu ce ești de fapt” (9 mai 1979 Ă 365). O astfel de viziune, de sorginte metafizică, e contrazisă, însă, de tot ceea ce intră în „echilibrul” dintre integrare și înstrăinare. Mai mult chiar, soluția aceasta, aparent neutră, nu-i decât consecința unei disperări dizolvate în consolare. Într-o scrisoare mai nouă, de după 1989, vorbește despre „noi, românii”. Se vede pe sine ca fiind emblematic pentru români, și ceea ce era trâmbițat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ba chiar prin a se rupe de ei, pentru a regreta apoi Coasta Boacii și Șanta și pentru a-și recunoaște, finalmente, eșecul. Eșecul ca maximă împlinire a lui și chiar a spațiului de care a fugit. Drama ca seninătate. Înstrăinarea ca integrare. Admirația, reversul ascuns aldisprețuluitc "Admirația, reversul ascuns al disprețului" La Paris, Cioran face tot ce-i stă în putință pentru a se despărți de rădăcinile lui românești. Dar e dezrădăcinarea posibilă? Oricum, refuză să vorbească românește Ă deși
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
unzuverlässig (nesiguri, n.n.). Cine s-ar putea lăuda că-i cunoaște cu adevărat?” (14 iulie 1972 Ă 500), se întreabă Cioran retoric. Că în secvența din care tocmai am citat pune cuvântul nostru între ghilimele?! Poate pentru a marca propria înstrăinare, ori poate pentru a sugera, ca nostalgie, ceva despre propria tinerețe entuziastă. Dar e posibil ca acest idiom Ă pe care îl admiră și de care, temându-se parcă să nu devină sclavul lui și, prin asta, un anonim real
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
le port pentru totdeauna stigmatul și le suport tarele” (1973 Ă 628). Numai că, deși-i scoate la iveală și-i luminează cele mai secrete înclinații, Parisul îl alienează în aceeași măsură și este extrem de elocventă comparația din final. Marea înstrăinare e acum față de Parisul în care viețuiește, și mai puțin față de ai săi, de neamul său, căruia îi poartă stigmatul, dar pe care îl regretă cu abia disimulată nostalgie. Totuși, nu există loc mai bun decât Parisul unde Cioran să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
locurilor prin care a trecut cândva. La urma urmelor, singurul proiect la care Cioran ține cu adevărat este cel al melancoliei. Numai ea, pare să spună Cioran, întemeiază. Numai absența dă sens. Oricum, el substituie vidul cu nostalgia. În vid, înstrăinarea oferă argumentele unei maternități recuperate, poate chiar ale unei patrii originare. Așa încât, în vid, Cioran se simte acasă. De-aici, își construiește nostalgiile și melancolia. Iată: „Când mă gândesc câteodată la Parcul din Sibiu, am senzația că am fugit din
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vin din preistorie” (10 septembrie 1974 Ă 450). Mai mult, îi dă dreptate, de la distanță, lui Jeny Acterian, care găsea Schimbarea la față a României o carte „exasperantă și ridicolă”. (24 august 1975 Ă 454). Acum, da, de la distanța unei înstrăinări, pune totul pe seama istoriei, care e „cauza tuturor nebuniilor” (idem). De fapt, și acum, înțelepciunea, pe care o invidiază la Aurel Cioran, e tot o iluzie. Se frământă din cauza ei și recunoaște: „Asta e slăbiciunea mea, că o urăsc deși
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
continua peste câteva rânduri: „Singurul mod de a rezista încercărilor fără să mori e să consideri că tot ce ți se-ntâmplă în viață este, în fond, ireal și că totul dispare fără urmă, inclusiv durerile tale” (ibidem). Iată cum înstrăinarea, altădată întruchipând agonia, purifică. Îndepărtându-se de lucruri, înstrăinându-se de sine, Cioran renunță la căutarea oricărui fundament pe care viața l-ar avea în afara nimicului. Își dorește, ca unică soluție a existenței, să se identifice cu nimicul: „Să renunți
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită uneori înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al înstrăinării deliberate, al proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar să-ți disprețuiești propria moarte” (I, 311). Dar, în timp
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
scriindu-mi numele pe un formular, am avut senzația că-l scriu pentru prima oară, că nu-l mai recunosc. Ziua, anul nașterii, totul mi s-a părut nou și inexplicabil, fără nici o legătură cu mine. E ceea ce psihiatrii numesc înstrăinare de sine. Până și propria-mi figură, adesea, ca s-o identific, trebuie să fac un efort, un efort de acomodare a privirii, penibil și umilitor. Buimac, perplex, scârbit în fața revelației de a fi eu însumi” (I, 52). Străin (nici un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
el însuși. Nu e vorba de un simplu paradox logic, nici de un exercițiu de acrobație lexicală: esența lui este aceea a unei absențe care poartă chipul contradictoriului. Dacă la un moment dat nu se mai recunoaște, dacă trăiește sentimentul înstrăinării de sine, atunci iată-l „buimac, perplex, scârbit în fața revelației de a fi eu însumi” (I, 52), acel eu însumi care e absența însăși. În fine, cum știm, vitalistul Ă care credea că ar fi putut întemeia religii și care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
identifica cu o misiune, nu-și poate asuma o credință, totul e privit, de el, din afară. E și aceasta ipostaza exilului metafizic resimțit dureros: „Nu există decât ceea ce facem în timp ce facem. De îndată ce nu ne mai agităm, ne pândește primejdia înstrăinării” (I, 289). Pe de altă parte, pornind de la propria experiență transformată adesea în justificare, Cioran vede reversul acestei situații. Își spune: „Nu vei fi niciodată blamat pentru o lipsă de credință, ci întotdeauna pentru o credință” (idem), pentru a continua
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sine; nicăieri nu sunt acasă Ă totală neapartenență la orice. / Paradisul pierdut Ă obsesia mea de fiece clipă” (I, 16). De altfel, am discutat deja despre incapacitatea lui Cioran de a se angaja. Sentimentul neapartenenței are chiar această cauză, a înstrăinării nu de Paradis, ci de lume. Dar drama lui, proiectată parcă în social și psihologic, e, în realitate, religioasă. Cu o mirare dezgustată, exclamă Cioran: „Să discuți afaceri când ești de nicăieri, să te agiți în cotidian când trăiești o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de conștiință a corpului” (I, 140). De reținut și una dintre consecințele bolilor, ura față de ceilalți: „Aici e de căutat motivul pentru care am scris Odiseea Ranchiunii” (idem). Oare nu tot aici trebuie căutate rădăcinile violenței? Ba, mai mult: sentimentul înstrăinării de sine, al detașării de propriul trup, contemplat, analizat, explorat ca un corp străin nu va fi fiind consecința atâtor boli? Oricum, trupul lui Cioran e un veritabil barometru: înregistrează, cu acuitate, toate schimbările meteorologice. „Cea mai mică schimbare de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ele” Ă II, 61) și-și explică astfel ataraxia. Or, ce-ar mai fi Cioran fără ura față de ceilalți și față de lume? Astfel, boala este fundamentul identității sale. În cel mai rău caz, ea îi amintește cine este. Ciudat cum înstrăinarea de sine este o recuperare a sinelui. Spune Cioran: „Oricât încerc să fug de mine însumi, bolile mele mă aduc înapoi negreșit. Boala de a te întâlni mereu cu tine însuți, boala identității Ă nimeni n-o cunoaște ca mine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Altundeva, citim: „Dacă nu-mi reneg obârșia este fiindcă, la urma urmei, e mai bine să fii român, adică nimic, decât un simulacru de ceva” (III, 335). Este și aici o împlinire în negativ. Cum își face un țel din înstrăinarea de sine, mărturisește: „Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufund iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte «scuze
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în vis. El violentează în acest fel ordinea obiectivă. Piesa poate fi citită ca o tragicomedie. Saltul în absurd, "locuirea" absurdului, oferă multiple posibilități de interpretare. NICOLAE MAREȘ: Mi-a plăcut foarte mult acest text, în care am văzut drama înstrăinării, temă care la ora actuală este la modă. Ar fi o mare greșeală, dacă teatrele noastre nu ar monta o asemenea piesă, care spune pe nume unor lucruri. LAURENȚIU ULICI: Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe Paul
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
piesă, care spune pe nume unor lucruri. LAURENȚIU ULICI: Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe Paul Tutungiu, pe Mira Iosif și pe Nicolae Mareș. Nu cred că este o piesă a violenței. Nu este nici o piesă a înstrăinării. Este o piesă a neputinței un cuplu, cîndva, undeva, a dus o viață normală, a trăit normal, a ajuns, grație unor întîmplări oarecum banale (fiecare pe cont propriu, el cufundîndu-se într-un fel de automatism, de birocratism al existenței din
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
un "banc", cu săritul de la trambulină într-un bazin care nu are apă. Eu credeam că va opri piesa cu mult înainte, de la culesul unor flori care de fapt nici nu există, ceea ce este o imagine extraordinară. Deci, nu este înstrăinare. Înstrăinarea are întotdeauna niște motive. Ei nu-și cunosc motivele; la ei este o boală mult mai profundă; un fel de evaziune, dar o evaziune din interior mai spre interior. Nici un fel de contact cu realul nu-i posibil, în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
banc", cu săritul de la trambulină într-un bazin care nu are apă. Eu credeam că va opri piesa cu mult înainte, de la culesul unor flori care de fapt nici nu există, ceea ce este o imagine extraordinară. Deci, nu este înstrăinare. Înstrăinarea are întotdeauna niște motive. Ei nu-și cunosc motivele; la ei este o boală mult mai profundă; un fel de evaziune, dar o evaziune din interior mai spre interior. Nici un fel de contact cu realul nu-i posibil, în cazul
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Ei nu-și cunosc motivele; la ei este o boală mult mai profundă; un fel de evaziune, dar o evaziune din interior mai spre interior. Nici un fel de contact cu realul nu-i posibil, în cazul acestor personaje. Or, nici înstrăinarea, nici evadarea nu pot fi concepute în afara unui contact cu realul. DINA COCEA: Nu sînt de părere că acea replică finală este o găselniță. Mi se pare că este însăși cheia piesei. Această ultimă replică, lapidară, adună tot sensul piesei
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
că acea replică finală este o găselniță. Mi se pare că este însăși cheia piesei. Această ultimă replică, lapidară, adună tot sensul piesei, esența ei. GEORGE BĂNICĂ: Mă bucură faptul că piesa oferă atîtea interpretări. Cineva vede evaziune, altul vede înstrăinare, cineva vede violență, altcineva nu vede violență. Asta dovedește că este un text foarte bun, fiindcă un text prost are o singură potecuță, pe care toată lumea o vede, și de aceea destul de strîmtă, că nici nu se poate merge pe
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Transilvania, dar și în alte regiuni), se pune, în sicriul mortului, puțin "noroi sau nisip" sau chiar otavă din ogorul său "ca să-i fie mortului calea netedă pe drumul ce-l are de făcut" 250. Pământul, care călăuzește pe drumul înstrăinării, apare și la bulgari: "Celui care pleacă în străinătate îi dau puțin pământ (...), în unele locuri îi dau și apă (...)" 251. "Pământul" din propriul ogor sau din ținutul natal reface legăturile cu o lume pierdută, mijlocind delimitarea unui spațiu sacru
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
luat / Și singură m-ai lăsat. / Să sfârșească n-o apucat, / Pământu s-o tremurat / Și-n două s-o despicat / Și de vie-o îngropat, / Că prea mult o blestemat."99 Alegoria "pământului păcătos" este dezvoltată în cântecele de înstrăinare în care sunt prezentate durerile războiului. Paralelismul semantic conturează hiperbolic ritualul de trecere, pământul supunându-se blestemului, izbăvind, astfel, sufletele celor petrecuți: " Tu, pământe păcătos, / Tare-ai fost nesățios, / C-atâta cât a plouat, / Și tot nu te-ai săturat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]