KorAP: Find »[drukola/base=azil & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...72 73 74 ...576 >

14,396 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

zgomote, să se rupă, în vreme ce ferestrele se înălbeau mereu de fulgere și trăsnete. M-am lipit de Marta, am sărutat-o pe păr și pe ceafă și am uitat de infernul de-afară. A doua zi, de cum am pășit în azil, mi-am dat seama că în cursul nopții se petrecuseră lucruri grave. Întâi am aflat că murise Tuberculosul. M-am dus să-l văd și a fost prima oară când un cadavru mi s-a părut mai misterios decât moartea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
divină, ca florile; că murdăria și caracterele infecte au aceeași origine ca puritatea. Sau crezi cumva că există două lumi, una creată de Dumnezeu și alta complotată de diavoli?” Tirada asta arată, singură, că pe culmile vanității devenisem opac. Lumea azilului avea logica ei pe care, plin de mine, o ignoram mergând ca un urs acolo unde trebuia să înaintezi ca o vulpe. Ceea ce a urmat n-a fost de aceea decât un șir de gafe. Am ajuns la azil tocmai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Lumea azilului avea logica ei pe care, plin de mine, o ignoram mergând ca un urs acolo unde trebuia să înaintezi ca o vulpe. Ceea ce a urmat n-a fost de aceea decât un șir de gafe. Am ajuns la azil tocmai când, pe coridorul de la intrare, Moașa o bruftuluia pe Laura, care o asculta tăcută, fără să schițeze nici un gest de împotrivire. Mi s-a urcat un val de sânge la creieri și am înfruntat-o pe Moașa ca pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
unii făcuți, i-am zis lui Dinu, nu te respectă decât dacă îi calci în picioare sau îi trimiți în fundul iadului. Altfel te cred slab sau imbecil”. Laura mi-a propus în acele zile de câteva ori să plecăm din azil. Părea îngrijorată de situația mea. Numai că eu am suferit mereu de această meteahnă sau de acest blestem: cei care doreau să mă câștige mă pierdeau. „Unde să mergem? îi răspundeam. Lasă că o să treacă”. 30 În timp ce-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în palma dreaptă. Marta a scos un țipăt. Buimăcit de durere și de spaimă, i-am strigat să tacă și i-am cerut un prosop cu care să-mi înfășor mâna care sângera. Am vrut s-o pornesc apoi spre azil, dar m-am temut să nu pierd sânge din pricina mișcărilor; m-am trântit pe spate, cu mâna ridicată, ca să împiedic, gândeam eu, hemoragia și am rugat-o pe Marta să ia barca și să-l aducă pe Dinu. Rămas singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Dacă te descurci cu o singură mână. Dacă nu, ia-ți catrafusele și pleacă unde vrei. Roag-o pe curva ta din cătun să te țină dacă vrea. Aici să nu mai calci. Încă nu ești destul de prăpădit ca să beneficiezi de azil”. Poate că și Laura ar fi încetat să mă iubească odată ajuns spălător de vase. Iar Mopsul și Filip s-ar fi simțit răzbunați. Parcă îi și auzeam luându-mă peste picior: „Hei, băiete, n-ai spălat bine farfuria asta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
m-a liniștit. „Nici o grijă, mai ai până când va trebui să-ți pregătești piatra funerară, dragă Daniel”, a râs el de sperietura mea. Mi-a spălat rana, care din fericire era superficială, m-a pansat și am pornit împreună spre azil. Era spre seară. Laura se plimba în preajma gheretei portarului. Mă aștepta, probabil. Am vrut să mă prefac că n-o văd, ca să evit orice explicație, dar ea s-a apropiat și m-a prins de mâna rănită. „Hei, ce-ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Care minciună?” „Cum care? Cu Bătrânul. Și restul... Stricase totul. Bucuria mea s-a spart ca un vas de porțelan. Fără să sesizeze că înainta, de fapt, pe cioburi, Laura a socotit că era cazul să insiste: „Nu vezi că azilul trăiește în minciună? Aș prefera, te rog să mă crezi, să plecăm de aici”. Am mai făcut o încercare să strâng cioburile, să le lipesc la loc: „Cum poți să fii atât de prozaică? Sper că glumești”. Fatală încercare! „Ba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
pe un fotoliu, eu pe altul, bând limonada sălcie care intra în ritual și visând fiecare în voie... nu, ea prefera să mă azvârle în pulbere de pe treapta pe care mă suisem. Nu înțelegeam cum se întâmplase că într-un azil unde și doctorii erau bolnavi Laura continua să fie sănătoasă, dar eram încredințat că-mi cerea prea mult cerându-mi să fiu un om normal, mai ales într-o lume bolnavă. Aș fi vrut s-o fac să priceapă problema

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
să-i fie milă de mine? Ori să mă întorc la pușcărie, să fac portretele gardienilor și să deschid o expoziție într-o celulă?” Dinu a venit și s-a așezat și el pe pat. „Și crezi că aici în azil...?” zise el, fără să termine întrebarea. Am înțeles ce vroia. Tocmai de aceea i-am răspuns brutal: „Aici, cel puțin, îmi iau pușca și mă uit cum se bălăcesc cerbii în mlaștină. Sunt eu vânătorul. Mă aleg doar cu scârba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ce cobora spre asfințit aurea pata neagră a ierburilor arse și trestiile. Cine s-ar fi gândit că o asemenea zi se va sfârși rău? În clipa aceea parcă totul conspira să-mi dea senzația fericirii. Peste două ceasuri, la azil, am aflat de moartea Laurei. În primul moment am crezut că era o glumă idioată. Am alergat la morgă, am dat să pătrund între zidurile vechi, dărăpănate, am zărit prin întuneric cadavrul întins pe masa de piatră și m-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Nici măcar duminica. Nu se spală niciodată, e un împuțit. Și tocmai atunci l-a apucat. Dacă nu cumva - și Domnul Andrei coborî și mai mult vocea - primise ordin; în ziua dinainte Laura declarase că s-a hotărât să plece din azil”. Simțeam că Domnul Andrei nu-mi spusese totul. L-am strâns de braț și l-am scuturat. „Îmi ascunzi ceva, hai, dă-i drumul”. „Ce să vă ascund, domnule sculptor?” încercă el să se eschiveze, dar fără prea multă convingere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
întâmplat acolo în bălării unde Laura, plecată să caute niște ierburi de ceai, fusese surprinsă și atacată de un grup de bătrâni. Dominic, Nelson, Filip, Mopsul și Leon se luaseră după ea și când nu mai putuseră fi văzuți din azil săriseră asupra Laurei și o trântiseră jos. „Eu, mi-a spus Domnul Andrei, am încremenit. Nu-mi venea să cred. Eram la câțiva pași în urma lor, ascuns de un mărăcine. I-am văzut cum i-au smuls halatul ca s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a vârât-o pe Laura în el și a bătut-o cu o ramură groasă de mărăcine. Când au plecat de-acolo, erau toți roșii în obraji și cu ochii tulburi. Sărmana fată a rămas în neștire. În drum spre azil, l-am văzut pe Arhivarul îndreptându-se spre bălării. A fost o întâmplare, poate, n-am de unde să știu. Nu m-am luat după el, fiindcă mie, recunosc, îmi e frică de ăsta. Mi-e frică să nu spună cine știe ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
picioare, pe mâini și, treptat, murdăria îi îmbolnăvește fără să-și dea seama cum s-a întâmplat. Pe cine să învinuiască atunci? Moașa simțise bine că n-avea nevoie să-mi interzică s-o văd pe Laura. Putea conta pe azil și pe slăbiciunile noastre, pentru ca dragostea mea cu Laura să se învinovățească doar pe ea însăși părăsind oaza pe care a vrut s-o cultive. A urmat recunoașterea cea mai dificilă și cea mai neplăcută, la care am fost constrâns

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
trăi din nimic. Simțeam nevoia să ies afară, să sparg capul cuiva, Mopsului sau Arhivarului, să trântesc de podea farfuria din care mâncam, să trântesc uși sau să răcnesc cu sălbăticie. După asta, dacă nu eram alungat pentru scandal din azil, m-aș fi liniștit, poate, lăsând pentru mai târziu, ca Moașa, răzbunarea. Și pentru că nu făceam decât să mă învârt ca un cal de moară prin cameră, mă izbeam din ce în ce mai tare de un adevăr pe care altădată doar îl bănuisem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fiu singur fără să am nevoie de alții. Cum se puteau împăca două lucruri de neîmpăcat? Era ca și cum ai vrea să logodești apa și focul. Dincolo de ușa camerei nu se afla un bulevard cu firme strălucitoare, se afla coridorul unui azil, pe care umblau bătrâni îmbrăcați în halate uzate, a căror mizerie fizică îi împingea câteodată să caute cu ochi lacomi nenorocirea altuia pentru a-și stimula pofta de viață; printre ei erau și Mopsul și Filip, și ceilalți care tăbărâseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cu nuiaua, în timp ce colegii mei se prăpădeau de râs. Pe coridor, dacă ieșeam, aveam impresia că văd în ochii celor cu care mă întâlneam un avertisment ironic: „Daniel Petric, ești un om terminat. N-o să mai faci mulți pureci la azil, așa că, scuză-ne, dar nu merită să ne mai pierdem vremea cu tine”. Moașa îmi răspundea rece la salut, fără să-mi arunce nici o privire, arătându-mi astfel că nu uitase ofensa pe care i-o adusesem. Încât de fiecare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
hărtănit, care o reprezenta pe Moașa. Deci, Hingherul vroia să se răzbune acum împotriva ei!? Probabil, dresa un câine care s-o atace și s-o omoare, la fel cum îl omorâse pe individul cu mers de pisică. Întors la azil, am tăcut mâlc. Nici lui Dinu nu i-am spus nimic. În zilele următoare m-am dus din nou în bălării, m-am așezat la pândă în spatele sălciilor și mărăcinilor, dornic să-l văd la lucru pe Hingherul care-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
otrăvite. Murise Bătrânul. L-am chemat imediat pe Francisc să-i dau dispozițiile necesare: să stea de pază la morgă, ca să nu intre nimeni acolo - ce să vadă? o umbră? - apoi să sigileze sicriul și să permită accesul celor din azil. Privind doar capacul sicriului își puteau imagina orice. Le ajungea atât ca să se închine. Pentru mine am rezervat obligația de a ține un discurs emoționant. După înmormântare am luat-o pe Moașa de mână, îndreptându-ne spre azil. În sala

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
celor din azil. Privind doar capacul sicriului își puteau imagina orice. Le ajungea atât ca să se închine. Pentru mine am rezervat obligația de a ține un discurs emoționant. După înmormântare am luat-o pe Moașa de mână, îndreptându-ne spre azil. În sala cu oglinzi m-am dus singur. Păzit de Francisc, m-am privit din fotoliul de răchită al Bătrânului multă vreme. Apoi l-am trimis pe Francisc după Moașa, s-o invite în cortul meu de tuareg... Trezindu-mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
eu! Arhivarul avea să mă cheme, probabil, într-o zi, să-mi comunice că nu mai puteam pleca fără învoire în cătun. Trebuia să cioplesc pietre funerare și atât, să devin un veritabil vierme de mătase. M-am întors la azil și încă din acea zi am început să pun în aplicare un plan. Mai întâi m-am străduit să mă reapropii de bătrâni și chiar să le recâștig cât de cât simpatia celor care n-aveau motive să-mi poarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
care să-l bârfească și de care să depindă, care să-i sperie și pe care să-l compătimească în sinea lor, în zilele cu soare, pentru singurătatea în care propria lui putere, aproape magică, îl înlănțuise. Fără asta mecanismul azilului ar fi scârțâit și, cu vremea, s-ar fi blocat, poate. Mirajele, prudențele, presupunerile, temerile, îndoielile, șoaptele n-ar mai fi fost justificate, totul ar fi intrat într-o logică prozaică, limpede, aspră care nu i-ar mai fi legat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
tatonându-mă, apoi răsuflaseră mulțumiți, eram chiar mai bolnav decât ei, și mă ascultaseră încântați, îmbolnăvindu-se odată cu mine din ce în ce mai mult, până când incidentul meu cu Moașa îi silise să bată în retragere... Oricum, fără sala cu oglinzi, fără Bătrânul, întreg azilul devenea în ochii lor de o goliciune ucigătoare. Asta era limpede. Mai limpede decât cerul pe care toamna îl așeza deasupra mării. Boala reprezenta suportul vieții lor, boala îi ținea în viață, încât fără să vreau îi lovisem în inimă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
vreme prin bălării ca să caut un loc potrivit pentru mormântul Bătrânului. Mă gândisem să sap într-o noapte o groapă, să o umplu cu un maldăr de frunze, să o acopăr cu pământ și pe urmă să răspândesc zvonul în azil că Bătrânul formulase cu limbă de moarte un greu blestem împotriva celor care ar îndrăzni să se atingă în vreun fel de mormântul lui. Nici ceremonie funerară nu dorise. Hotărâse să fie înmormântat noaptea și numai eu să asist. Eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]