KorAP: Find »[drukola/base=biet & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...72 73 74 ...313 >

7,814 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370

asistăm la una dintre rarele apariții publice ale acestui geniu! Extraordinar... - Aleși de către cine, domnule Euripide? izbucni Maro, ridicându-se în picioare indignat. Ce tot îi dați înainte cu prostiile astea? Personal îl găsesc pe domnul Giordano ca fiind un biet delincvent, un delincvent excentric și vulgar, nimic mai mult! - Hiii! se auzi din sală, din nenumărate locuri, auzi ce nesimțire... să vorbească așa despre domnul Giordano... incredibil... Un murmur de nemulțumire străbătu întreaga sală. Euripide îl potoli însă rapid, printr-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
de insistent, de faptul că stilul tinerei era o revelație, urmând a cutremura din temelie întreaga suflare literară. Își sfârși discursul urlând ca un nebun și într-atât era de înverșunat, încât aproape că îi smulse un sân din pulover bietei femei, ce chicoti amarnic. Povestirea pe care urma s-o ascultăm în premieră se numea Chiuveta de oțel. Oftând prelung și continuând într-un mod absolut incredibil să-și răsucească bietele globuri oculare spre aceeași porțiune a tavanului, unde nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
încât aproape că îi smulse un sân din pulover bietei femei, ce chicoti amarnic. Povestirea pe care urma s-o ascultăm în premieră se numea Chiuveta de oțel. Oftând prelung și continuând într-un mod absolut incredibil să-și răsucească bietele globuri oculare spre aceeași porțiune a tavanului, unde nu se afla nimic, de altfel, Aurora scoase o singură hârtie pe care o privi vreme de un minut fără să scoată absolut nici un sunet. - Acum încep să citesc! miorlăi ea ascuțit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Voiam să zic că de-abia acum urmează să citesc. Adică acum încep. - Aha, rosti el, luminat, făcându-mă din nou să mă înverzesc de râs. - Vă rog, domnilor, se încruntă John Epidermic. Aurora își mai roti de câteva ori bietele priviri, după care dădu drumul lecturii. - Ăăăă... Chiuveta de oțel, spuse ea școlărește, fără nici cea mai mică urmă de încercare să rostească altfel decât plat aceste cuvinte. Ăăă... încep. Deodată indianul se ridică din pat, virgulă, scoțând telefonul din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
meu are mai mult talent! N-am să uit niciodată felul în care ne privea domnișoara Aurora Sticlaru în acele clipe. Pentru ea nu conta nimic, fiindcă nu înțelegea nimic. Îl privea pe bietul Maro zâmbind, așa cum ai privi un biet lunatic care explică tuturor cum că el este Dumnezeu. Aurora era absolut și definitiv convinsă că toată dreptatea din lume îi este alături și ne compătimea cu adâncă tristețe pe amândoi, întrucât bănuia că și eu împărtășesc părerile lui Maro

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
înțelegere tacită ce ar fi urmat să culmineze cu o surpriză, fie ea plăcută sau nu. - Bine... mai spuse Maro trist, noi vom pleca acum. Nu mai avem pentru ce sta... să mergem, domnule Luca, zise el, luându-mă de bietele mele mâini ce tremurau cumplit. Îmi cer scuze pentru ceea ce s-a întâmplat, te rog să accepți scuzele mele pentru perfidia cu care ai fost atacat. Să mergem dar... Eram atât de amărât din pricina acestei ultime întâmplări și atât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
superbă, și am plâns de bucurie gândindu-mă la cât de norocos eram și totodată la însăși minunea vieții mele. Lumina care veghease cu admirabilă statornicie la viața mea din chiar clipa în care mă născusem îmi salvase încă o dată bietul cur și, pentru Dumnezeu, nici vă puteți închipui cât de mult i-am mulțumit în acele clipe. Mitraliera a răpăit scurt, cântând muzica eliberării mele și a sărmanului Maro, care în mai puțin de câteva clipe îmbătrânise cu zece ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
și binemeritată prețuire asupra lor, pentru că erau ființe minunate, de la care am avut de învățat nenumărate lucruri. Și chiar și astăzi, la atât de mulți ani după ce toate acestea s-au terminat, iar eu nu mai sunt altceva decât un biet bătrân neputincios alergând printre propriile-mi amintiri, parcă mai văd figurile și privirile celor care au crezut în mine și, mai mult decât atât, au avut curajul să afirme cu tărie că voi fi cel care sunt astăzi. Mi s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
mi-ar fi mai bine? Pentru că așa aș scăpa mai repede de dorința asta aprigă de a nu vrea să trăiesc și de a nu vrea nimic în general? Ce dorește de la mine și cum de s-a insinuat în bietul meu suflet, în trupul meu până mai ieri aproape curat? Ce e moartea asta care cuprinde sufletele tuturor celor vii, trăgându-le în negura neființei? Și care gest nepriceput și al cui anume a putut naște un calvar de o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
nu pot decât să mă gândesc că nu aș fi vrut niciodată să tulbur liniștea atât de agitată a acestui demon suprem, pentru că asta pare să fie și, o Doamne, îmi e atât de frică acum de ceea ce văd, încât bietul meu suflet ar face orice să nu moară, s-ar prosterna, poate, dacă eu i-aș permite, în fața acestei Astarte, numai pentru a mă mai lăsa odată să-i văd pe cei dragi. Ce trebuie să fac, demone, ca să uiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
să mă ascund, ce speranță mai poate fi în sufletul acesta înfricoșat asemeni unui animal hăituit, din moment ce acest loc este ultimul în care mai poate ajunge cineva? Numai că cele mai înfricoșătoare momente par să nu fi venit încă pentru bietele suflete, de vreme ce umbre hidoase și alungite fără noimă se apropie de fiecare dintre noi, cei vinovați, împresurându-ne ca șerpii și aținându-ne calea. Cred că ar trebui să ia naiba, dacă se mai poate acum, scheleții ăștia aburinzi care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
zburătoare care-au fost poate cândva gazde sufletelor noastre nebune și sfinte! Nu poate fi spirit și nici geniu și nici măcar liniște într-o lume precum aceea din care am plecat, în care gândurile învelite în mantaua dezgustătoare a mațelorsilesc bieții oameni să uite carnea care suntpentru a putea trăi... Cum naibii poate fi totul atât de înfricoșător? Și cum de poate arăta totul atât de cumplit aici și dincolo nu, pentru numele lui Dumnezeu? Nici în ruptul capului nu pricep

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
nu, pentru numele lui Dumnezeu? Nici în ruptul capului nu pricep ce cosmogonie nebună și fantomatică a putut inventa toate formele acestea infernale și cum de a putut avea atât de puțin umor încât să se manifeste astfel, pulsând printre bietele proiecții astrale cu forța și imaginația a mii și mii de evenimente și grohăieli născocite de cine știe ce mare arhitect al universului... Umbrele acestea, ei bine, sunt - acum înțeleg - toți cei alături de care am trăit noi toți. Îi recunosc treptat, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
pot împăca oamenii ăștia ciudați cu o condiție care mie mi-a fost fatală? Mii de alte suflete asemeni celui al meu se răsucesc cu aceeași disperare, acuzând aceleași neînțelegeri, dar acest lucru nu mai poate încălzi cu nimic un biet nenorocit pe cale să fie damnat la frigul veșnic. Nebună karma trebuie să fi fost aceea care nu mi-a permis să scriu aceste rânduri decât murind. Bine măcar că le-am scris eu și nu altcineva, măcar pentru atât aș putea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
mila sau repulsia unora dintre oameni, mie nu-mi e rușine să-Ți cer ajutorul. Îți promit c-am să le spun tuturor ce nenorocire este aici, jos! Fă o minune, Fiu al Omului, și adu-mă pe mine, un biet nemernic, printre cei care mă iubesc! Numai că negura cumplită a templului în care am intrat, încă viu fiind, mă cuprinde definitiv, stâlcindu-mi ființa. Voi muri în curând, asemeni celorlalte nesfârșite suflete neizbăvite care n-au reușit să plece

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
de pucioasă se răsfrânge asupra sufletului meu pe măsură ce reușesc să îmi strecor privirea spre acel afară pe care nu l-am mai zărit de atât amar de vreme, invadându-mi ființa, și nimicind-o, și chircind-o, ca pe o biată păsăre speriată, și sfârșind-o, și înfricoșând-o cu teamă și oroare, deși peisajul hidos pe care îl zăresc desfășurându-se dinaintea vederii mele pietrificate este mai degrabă liniștit. Nicicând nu am crezut că am să văd cum a început

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Lucifer se și întoarse spre mine, într-o liniște devenită deodată perfectă. Nimeni nu îndrăznea să mai miște, ca și cum personajul acesta fabulos ar fi fost adevăratul stăpân al tuturor. Iar spre nefericirea mea, o bănuială cumplită se și insinuă în bietul meu suflet, lăsându-mă pradă unei presimțiri teribile... doar nu cumva?... Doamne, doar nu cumva?... Ba da, o, Dumnezeule, ba da... Cum, cum să descriu groaza și nenorocirea care mă cuprinse brusc și săgeata infernală care îmi străpunse inima văzând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488

În palma celeilalte mâini, sprijinite în cot, își ținea capul. Buzele ei subțiri urcau strâmb pe un obraz, tăindu-i fața. Din ochii ei căprui, închiși, înconjurați de un evantai de riduri, curgeau lacrimi. Și atât de neajutorat era acest biet cap bătrân, atâta tristețe plină de bunătate, atâta deznădejde din cauza urâtei bătrâneți de care nimeni nu are nevoie erau în aceste lacrimi, încât, tot privind-o pe furiș, m-am trezit spunând cu un glas fals aspru: - Ei, nu trebuieă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
și mă simt din ce în ce mai fericit. Simt cum bucuria își lunecă capul gingaș în gâtul meu, gâdilindu-mă. Mi-e rău de atâta bucurie (mă sufoc puțin), aș vrea să mă depărtez măcar puțin de ea ca să le pot povesti ceva acestor bieți omuleți. N-are importanță că toți țistuiesc, că dau din mâini și-mi cer într-un glas (de parcă s-ar fi înțeles dinainte) să tac din gură. Dar nu-i nimic, nu mă supăr eu pe ei. O clipă, doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798

și mie despre ce vorbim? întrebă destul de iritat Cristian. Nu mă mai fierbe atâta! Când vârful muntelui retezat de uriașul Negru s-a prăbușit în apă formând lacul, acesta a înecat satul robilor care munceau în minele lui de aur. Bieții oameni nu s-au putut salva din pricină că erau legați în lanțuri ca să nu fugă de pe pământurile lui. Îmi amintesc că mi-ai mai spus asta. Nimeni nu s-a sinchisit să-i salveze, așa încât au pierit cu toții, se făcu Ileana

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
îi ții piept. După cum ai văzut, nu știe decât să omoare pe cei care îi ies în cale. Nu cruță pe nimeni, nu contează că e bătrân ori copil, sau dacă este femeie ori bărbat. Nu mai rămâne nimic din bieții oameni ce îi cad pradă. Niciodată nu s-a mai găsit nici o urmă din ei. Nici un trup nu a fost recuperat și nici alte semne cum că ar fi fost pe acolo. Să nu crezi cumva că paznicii sunt în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
era bine de loc. Pentru a doua oară vâlva i se strecu rase în gânduri fără ca el să prindă de veste. Se îngrijoră constatând cât de ușor reușise acest lucru. Începea să înțeleagă cum acționa arătarea atunci când își ataca victima. Bieții oameni, nu aveau nici o șansă în fața ei. Și totuși, asupra lui Calistrat nu avea efect, el părea imun. Ori bătrânul era mai experimentat ori din nou toiagul îl proteja. Cristian se hotărî să fie mai atent și să nu se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
unde se află vâlva, nu e eficient decât toiagul lui Moș Calistrat, un instrument magic, echivalent al bastonului din romanul precedent: toiagul lui Moș Calistrat și bastonul lui Rodion din Ktistai re-prezintă semnele sigure ale intervenției lumii de dincolo în biata lume carteziană de aici și acum. Roman cu valențe "cinematografice", despre "febra" și blestemul aurului, dar și despre ciocnirea civilizațiilor într-un timp grăbit spre nu se știe unde, cu o intrigă specifică narațiunii de tip "policier", Hotarul zeilor constituie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600

ridicole de punguțe cu migdale zaharisite și cu pișcăturile de fund. În puține cuvinte, Îl detestam de moarte. Antipatia era reciprocă. Neri se ivea mereu prin preajmă cu partiturile lui și cu atitudinea arogantă, uitîndu-se la mine de parcă eram un biet ucenic nedorit și interpunînd tot felul de obstacole În calea prezenței mele. — Băiete, nu cumva trebuie să pleci să-ți faci lecțiile? Iar dumneavoastră, maestre, nu aveați de terminat o simfonie? În cele din urmă, uniți, mă dovedeau, iar eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
ea și cei pe care nu-i bănuiești. Cine zice că nu-i așa minte de-ngheață apele. Impresia mea era că acest Carax se număra printre primii, drept pentru care Îmi era totuna dacă-i un geniu sau un biet nenorocit, eu Întotdeauna l-am considerat un sfruntat. — Poate vă Înșelați. — Să nu-ți fie cu supărare, dar dumneata ești Încă foarte tînăr și te pricepi la femei așa cum mă pricep eu să fac plăcinte. — Și asta e adevărat, am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]