1,904 matches
-
și a lui d'Aubignac. Va câștiga modul lor de reprezentare. Cu clasicismul, teatrul, îndepărtându-se de stilizarea antică, se orientează cu încetul spre un fel de realism iluzionist care va triumfa un secol mai târziu. 1. De la umanism la clasicism Umaniștii, chiar dacă piesele lor, care nu mai sunt jucate în zilele noastre, nu au trecut proba timpului, au pregătit calea clasicismului prin cugetările lor asupra artei scenei. Ei nu au încetat să recitească, cu entuziasmul oamenilor Renașterii, poeticile lui Horațiu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu încetul spre un fel de realism iluzionist care va triumfa un secol mai târziu. 1. De la umanism la clasicism Umaniștii, chiar dacă piesele lor, care nu mai sunt jucate în zilele noastre, nu au trecut proba timpului, au pregătit calea clasicismului prin cugetările lor asupra artei scenei. Ei nu au încetat să recitească, cu entuziasmul oamenilor Renașterii, poeticile lui Horațiu și Aristotel pe care Evul Mediu le uitase în parte. Doctrina clasică, care se elaborează, în principal de la 1630 la 1660
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
personaje de rang înalt și un cor care se face ecoul gândirii autorului. Decupată în cinci acte, ea folosește un limbaj ales. Iată o definiție ce va fi reluată, după el, de toți umaniștii și asupra căreia vor reflecta teoreticienii clasicismului. În schimb, Jean de la Taille propune o gândire originală, în 1572, în Prefața la tragedia lui, Saul cel furios (Saül le furieux), intitulată Discurs despre arta tragediei (Discours sur l'art de la tragédie). Reluând punctul de vedere al lui Horațiu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în plin teatru a marelui nostru Mântuitor 4". Prin această serie de analize asupra efectelor tragediei, asupra caracteristicilor eroului tragic, asupra unităților de timp și de loc, asupra necesității respectării verosimilului în teatru, Jean de la Taille apare ca precursorul teoreticienilor clasicismului. 1.2. Teoreticienii clasicismului Regulile clasice sunt concepute din 1630 și până în 1660 aproximativ, datorită gândirii docților și celei a lui Corneille, adesea în conflict cu ei. Ele sunt produsul unor teoreticieni și autori dramatici precum Chapelain, Mairet, La Mesnardière
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
marelui nostru Mântuitor 4". Prin această serie de analize asupra efectelor tragediei, asupra caracteristicilor eroului tragic, asupra unităților de timp și de loc, asupra necesității respectării verosimilului în teatru, Jean de la Taille apare ca precursorul teoreticienilor clasicismului. 1.2. Teoreticienii clasicismului Regulile clasice sunt concepute din 1630 și până în 1660 aproximativ, datorită gândirii docților și celei a lui Corneille, adesea în conflict cu ei. Ele sunt produsul unor teoreticieni și autori dramatici precum Chapelain, Mairet, La Mesnardière și d'Aubignac, care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu cât niciun teoretician din secolul al XVII-lea nu s-a aplecat vreodată cu adevărat asupra pieselor comice. Cu toții s-au preocupat exclusiv de studiul tragediei. Cât despre Boileau, nu el, contrar a ceea ce se crede, a elaborat teoria clasicismului. El elaborează legi, desigur, în Arta poetică, al cărei cânt III este în întregime consacrat teatrului. Acolo dă principala regulă a dramaturgiei clasice: Qu'en un lieu, qu'en un jour, un seul fait accompli Tienne jusqu'à la fin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a avut norocul de a fi martorul a două generații (născut odată cu Cidul, moare în 1711), și de a-i număra printre prietenii săi pe cei mai mari creatori, în special pe Molière și pe Racine. 2. "Părțile integrante" Teoreticienii clasicismului disting, ca și Aristotel, șase părți constitutive sau "părți integrante" ale piesei de teatru. Acestea sunt "subiectul", "comportamentele", "sentimentele", "dicția", "muzica" și "decorațiunea teatrului", termeni ce corespund la Aristotel respectiv cu "subiectul", "caracterul", "gândirea", "expresia", "cântul", și "spectacolul". Aceste părți
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
singură, dacă nu este continuă", scrie d'Aubignac în Practica teatrului. Bruștele rupturi de acțiune de care se servesc reprezentanții barocului, Shakespeare sau Calderón, în străinătate, Rotrou, în Franța, trecerile neașteptate de la o acțiune la alta, sunt inadmisibile pentru teoreticienii clasicismului. "De la deschiderea Teatrului până la închiderea Catastrofei, scrie abatele d'Aubignac în Practica teatrului, de la primul Actor apărut pe scenă până ce iese ultimul, trebuie ca personajele principale să fie mereu în acțiune și ca Teatrul să aducă continuu și fără întrerupere
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
niciun fel de timp, și să nu existe nicio țară de oricât de mare întindere, pe care Teatrul să nu le poată reprezenta." Concepției medievale, apoi celei baroce, asupra scenei, care pretinde că reprezintă haosul lumii în toată complexitatea lui, clasicismul le substituie o imagine epurată și unificată. Unitatea de acțiune nu înseamnă nicidecum acțiune unică, după cum subliniază Corneille în Discursul despre cele trei unități. "Acest cuvânt de unitate de acțiune nu vrea să spună că tragedia nu ar trebui să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi servesc drept traseu, și țin auditoriul într-o plăcută așteptare. Asta trebuie făcut la sfârșitul fiecărui act pentru a face acțiunea continuă." Unitatea de acțiune constă în stabilirea unei legături de necesitate internă între acțiunile secundare și acțiunea principală. Clasicismul inventează, cu unitatea de acțiune, arta de a înnoda o intrigă, ignorată în Antichitate, ca și în Evul Mediu. În teatrul grec vechi, acțiunile secundare sunt ca și inexistente. D'Aubignac atrage atenția că grecii, când voiau să trateze despre
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
rezolvare, prin alăturare, a problemei legăturii între mai multe acțiuni. Cât despre teatrul medieval, cu foarte lungile sale Mistere, și teatrul baroc, cu intrigi complicate, ele înmulțesc acțiunile secundare unindu-le, fără să se preocupe de legătura dintre ele. Pentru clasicism, în schimb, acțiunile secundare trebuie în mod necesar să exercite o influență directă asupra acțiunii principale. Ele sunt excluse dacă nu întrețin o strânsă legătură cu ea. D'Aubignac a criticat rolul Infantei în Cidul, care introduce o intrigă paralelă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu le amestecăm și să le studiem pe rând. 4.1. Verosimilul acțiunii Adeziunea publicului, în epoca clasică, se bazează pe verosimilul acțiunii care o implică pe aceea a "moravurilor" personajelor și vorbirii lor. 4.1.1. Refuzul miraculosului Teoreticienii clasicismului nu încetează să mediteze asupra condițiilor de credibilitate a acțiunii dramatice. Cu toții înțeleg să blameze miraculosul care nu este compatibil cu verosimilul. Deznodământul nu trebuie să rezulte dintr-o intervenție divină, altfel nu ar suscita decât "dezgustul" spectatorului, după cuvintele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
peut quelquefois n'être pas vraisemblable. Une merveille absurde est pour moi sans appâts: L'esprit n'est point ému de ce qu'il ne croit pas. "20 Numai verosimilul obișnuit, oricât de fals ar putea fi, este credibil pentru teoreticienii clasicismului, contrar a ceea ce este adevărat și posibil, afirmă d'Aubignac, în Practica teatrului. "Iată fundamentul caracterului tuturor pieselor de teatru; fiecare vorbește despre asta și puțini oameni se pricep. Iată caracterul general căruia trebuie să-i recunoaștem tot ceea ce se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi pasă de rolul de garant pe care acesta îl atribuie istoriei în teatrul său. "Este o idee foarte ridicolă, spune el, să mergi la Teatru ca să înveți Istoria". 4.1.3. Gustul publicului Dacă punctul de vedere al teoreticienilor clasicismului și cel al lui Corneille asupra verosimilului diferă atât de mult, acest lucru se datorește faptului că ei nu au în vedere același public. Scudéry în Apologia teatrului (L'Apologie du théâtre), din 1639, distinge patru tipuri de spectatori, pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
asigură verosimilul. Trei condiții, deja enunțate de Aristotel, și dezvoltate de Horațiu, sunt necesare pentru a satisface acest verosimil intern. Comportamentul trebuie să fie "potrivit cu firea", "asemănător" și "statornic"25. 4.2.1. "Potrivirea" lor În materie de potrivire, teoreticienii clasicismului urmează fidel sfaturile lui Horațiu. Corneille reafirmă criteriile publicate în Epistola către Pisoni, conform cărora comportamentul, pentru a fi "potrivit", trebuie să fie conform cu vârsta personajului, sexul, condiția sa socială, țara sa de origine (sau, în termeni moderni, naționalitatea sa
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
strălucit și înălțat printr-o obișnuință virtuoasă, sau criminală, după cum este ea specifică și potrivită cu persoana pe care o introducem". Corneille, ca și Aristotel, acordă o mare importanță acestei "bunătăți" a trăsăturilor de comportament pe care numeroși teoreticieni ai clasicismului o interpretează în mod eronat sau o trec sub tăcere. Un asemenea tratament al "comportamentului" dovedește, din partea amândurora, o egală admirație pentru o înaltă virtute sau pentru marea crimă. El nu este compatibil decât cu verosimilul extraordinar spre care merge
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu care ies în evidență cele din tragediile sale. Dacă versul s-a impus în maniera antică, începând cu Renașterea, pe scena franceză, atât pentru comedie, cât și pentru tragedie, acest lucru nu s-a întâmplat fără rezerve din partea teoreticienilor clasicismului pentru care un asemenea limbaj nu poate decât să sublinieze convențiile. Numai câțiva rari autori de comedie, Molière în special într-o parte a operei sale, recurg la proză, adoptând atunci un ton apropiat de acela al farsei. Chapelain, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceste trei cazuri le-ar apropia mai mult de vorbirea obișnuită, și ar simți ardoarea și elanul unui spirit ce nu are decât pasiunea drept ghid, iar nu regularitatea unui autor care le rotunjește în același fel." Unii teoreticieni ai clasicismului, d'Aubignac în special, au încercat să justifice verosimilul perfecțiunii formale a stanțelor prefăcându-se a crede că personajul le-a compus în culise, înainte de a intra în scenă. Corneille subliniază absurditatea unei astfel de explicații. "Însă nu aș putea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca starea sa sufletească să nu mai răspundă la ceea ce ar pronunța ea. Auditoriul nu s-ar lăsa emoționat de acest lucru, și l-ar vedea prea premeditat pentru a-l crede veritabil." Aceste reticențe, formulate de unii teoreticieni ai clasicismului asupra necesității utilizării versului în teatru, se vor înmulți la sfârșitul secolului. Asupra lui apasă o adevărată discreditare, din cauza pompei și emfazei care îl caracterizează, în secolul al XVIII-lea, când este considerat ca impropriu pentru a imita limbajul vieții
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
altul care nu este mai mare, vreau să spun de două ore la douăzeci și patru." Chapelain a înțeles corect că evaluarea duratei acțiunii fictive de către spectator condiționează credibilitatea ficțiunii. Godeau subliniază aici una din dificultățile majore de care se lovesc teoreticienii clasicismului și a cărei dovadă o reprezintă divergențele lor. Dacă sunt unanimi în dorința de a reduce timpul ficțional la o zi, nu se pun de acord asupra duratei acestei zile. Unii, făcând parte din mișcarea inițiată de Chapelain, înțeleg prin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu mai au altă durată în afara reprezentației, ar fi neadecvat să se marcheze, de la act la act, că a trecut o jumătate de oră de la unul la altul." 5.2. Unitatea de loc Unitatea de loc este o creație a clasicismului, după cum notează Corneille, care scrie: "Cât despre unitatea de loc, nu găsesc despre ea niciun precept, nici în Aristotel, nici în Horațiu." El constată că pentru un mare număr dintre contemporanii săi, ea derivă din unitatea de timp. "Este ceea ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
natură, ca imediat să înceteze să existe." (Cartea II, cap. 6, "Despre unitatea de loc") "Unitatea de oraș" ("l'unité de ville"), adoptată adesea de reprezentanții barocului, și de însuși Corneille la începutul carierei sale, este respinsă și ea de către clasicism, căci nu permite cu nimic mai mult verosimilul reprezentației. Indicațiile laconice inaugurale pe care le dă Corneille în majoritatea comediilor de tinerețe, de tipul " Scena se petrece la Paris", nu înseamnă respectarea unității de loc de care el nu se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
atunci ascuns privirilor. D'Aubignac ia ca exemplu un decor tragic tradițional, o fațadă de templu sau un palat. Dacă palatul acesta arde la sfârșitul unui act, spectatorul vede, în actul următor, marea situată în spatele palatului. Astfel se naște, cu clasicismul, dorința de a face din spațiul scenic și din spațiile dramaturgice ce-l prelungesc o reflectare a spațiului referențial. O topologie realistă a locurilor presupus alăturate scenei, ignorată în dramaturgiile anterioare, începe să se constiuie timid, devenind mai complexă începând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trei unități, explicate aici intrarea și ieșirea fiecărui actor; mai ales în privința ieșirii consider această regulă indispensabilă, și nimic nu poate fi mai neplăcut decât un actor care se retrage numai pentru că nu mai are versuri de spus." De aceea, clasicismul este la originea legăturilor de scenă, inexistente în dramaturgiile anterioare. Corneille distinge trei tipuri, legătura de vedere, legătura de prezență, legătura de zgomot. Astfel definește el, în Examen la Confidenta, legătura de vedere: "Consider că este o legătură suficientă când
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fost forțat să-i readuc în această sală fără verosimil." Cum verosimilul acțiunii ar risca să fie pus în pericol de locul unic, Corneille sugerează o soluție de compromis între "unitatea de oraș" barocă și unitatea de loc impusă de clasicism. Dacă este de acord, împreună cu docții, că locul nu trebuie să se schimbe în cursul unui act, crede că el poate varia de la un act la altul. El îl sfătuiește pe autor să situeze acțiunea în același oraș, fără a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]