1,864 matches
-
în scenă un subiect nou și îndrăzniți să modelați un nou personaj, să fie până la capăt așa cum s-a arătat de la început și să rămână în acord cu el însuși." Dornic de a salva verosimilitatea, Horațiu condamnă, ca și Aristotel, deznodămintele cu "deus ex machina". "Să nu intervină vreun zeu, în afară de cazul în care ne va fi prezentată o intrigă demnă de un asemenea liberator." Din cauza unei supuneri excesive față de arta dramatică a Greciei clasice, reprezentată în ochii săi de Aristotel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ca într-o scenă actorii să nu apară mai mult de trei pentru a evita confuzia, ceea ce eu aprob peste tot, în afara ultimelor scene din ultimul act, în care totul trebuie să tindă spre final și unde confuzia face ca deznodământul să fie mai nobil și mai frumos." 4.2. Un punct de vedere normativ Legislator sever, Horațiu închide arta în niște reguli care nu existau la Aristotel. El interzice amestecul genurilor în teatru, spre deosebire de Aristotel, care se mulțumește să analizeze
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
numite "integrante", după cum explică Corneille în Discursul despre utilitatea și părțile poemului dramatic, căci ele se întâlnesc în fiecare dintre "părțile de extensie", constituite, în piesa antică, din prolog, episod, exod și cor, în piesa clasică din expoziție, intrigă și deznodământ. 2.1. Primatul acțiunii Dintre cele șase părți "integrante", Corneille, ca și Aristotel, preferă acțiunea, căreia îi consacră majoritatea reflecțiilor sale teoretice. "Dintre aceste șase (părți), numai în cazul subiectului buna sa constituire depinde propriu-zis de arta poetică: celelalte au
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care o implică pe aceea a "moravurilor" personajelor și vorbirii lor. 4.1.1. Refuzul miraculosului Teoreticienii clasicismului nu încetează să mediteze asupra condițiilor de credibilitate a acțiunii dramatice. Cu toții înțeleg să blameze miraculosul care nu este compatibil cu verosimilul. Deznodământul nu trebuie să rezulte dintr-o intervenție divină, altfel nu ar suscita decât "dezgustul" spectatorului, după cuvintele lui Chapelain, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul. Racine explică, în Prefața la Ifigenia sa, că pentru a respecta verosimilul s-a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
divină, altfel nu ar suscita decât "dezgustul" spectatorului, după cuvintele lui Chapelain, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul. Racine explică, în Prefața la Ifigenia sa, că pentru a respecta verosimilul s-a îndepărtat de Euripide în concepția sa asupra deznodământului. În Ifigenia la Aulis, ca mai târziu în Metamorfozele lui Ovidiu, Diana, cuprinsă de milă, o răpește pe Ifigenia pentru a o sustrage sacrificiului și determină omorârea în locul său a unei căprioare sau a unei alte victime de acest fel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
à son enlèvement. Une fille en sortit, que sa mère a celée ; Du nom d'Iphigénie elle fut appelée." (V, 6, v.1749-1754)16 Un asemenea sfârșit i se potrivește mai bine lui Racine căci, după cum explică el însuși, "astfel deznodământul piesei este scos din însuși fondul piesei". Corneille, în 1660, condamnă și el deznodământul cu deus ex machina, dacă nu este altceva decât un artificiu comod la care recurge autorul dramatic pentru sfârșitul piesei pe care altfel nu ar fi
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
d'Iphigénie elle fut appelée." (V, 6, v.1749-1754)16 Un asemenea sfârșit i se potrivește mai bine lui Racine căci, după cum explică el însuși, "astfel deznodământul piesei este scos din însuși fondul piesei". Corneille, în 1660, condamnă și el deznodământul cu deus ex machina, dacă nu este altceva decât un artificiu comod la care recurge autorul dramatic pentru sfârșitul piesei pe care altfel nu ar fi în stare s-o termine. El acceptă totuși, ca și Aristotel, intruziunea miraculosului, când
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pronunță împreună, ar provoca o mare obscuritate în înțelegerea lucrării, dacă ar trebui să instruiască auditoriul asupra vreunui lucru important. Nu la fel se întâmplă cu mașinăriile, care nu sunt în această tragedie niște lucruri detașate, ele formează intriga și deznodământul, și sunt atât de necesare aici, că nu ar fi posibil să înlăturăm vreuna, fără a face să cadă întregul edificiu." Corneille se scuză, fără îndoială din cauza docților, că nu a acordat locul întâi declamației în această operă, cum o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se hotărăște să-l ia în căsătorie pe cel care i-a ucis Tatăl, nici Soarta printr-un accident neprevăzut și produs printr-o înlănțuire de lucruri verosimile nu reușește să descurce situația", scrie Chapelain. Intervenția lui Don Fernand în deznodământ apare absolut neverosimilă. "Deznodământul Intrigii nu este bazat decât pe nedreptatea bruscă a lui Fernand, care, ca un Zeu ieșit dintr-o mașinărie, vine să comande o căsătorie pe care în mod rezonabil nici nu ar fi trebuit s-o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ia în căsătorie pe cel care i-a ucis Tatăl, nici Soarta printr-un accident neprevăzut și produs printr-o înlănțuire de lucruri verosimile nu reușește să descurce situația", scrie Chapelain. Intervenția lui Don Fernand în deznodământ apare absolut neverosimilă. "Deznodământul Intrigii nu este bazat decât pe nedreptatea bruscă a lui Fernand, care, ca un Zeu ieșit dintr-o mașinărie, vine să comande o căsătorie pe care în mod rezonabil nici nu ar fi trebuit s-o propună." Dacă autenticitatea faptului
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
discurs poetic (Préface en forme de discours poétique), plasată la începutul lui Silvanire, le diferențiază mai ales după subiectul lor și după condiția personajelor, tragedia reprezentând nefericirea celor Mari, comedia, viața cotidiană a oamenilor ce aparțin umanității de mijloc. În timp ce deznodământul celei dintâi este funest, al celei de-a doua este vesel. De aceea efectul produs asupra publicului este de natură foarte diferită, una scufundându-l în tristețe, cealaltă, datorită râsului, dându-i gust de viață. Tragedia reia un subiect cunoscut
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dar normal și neîndoielnic, că pentru a evita efectul trebuie îndepărtată cauza." (Discurs despre Tragedie) Corneille face de altfel din zugrăvirea viciilor și virtuților "a doua utilitate a poemului dramatic". Cât despre cea de-a treia utilitate, ea privește natura deznodământului care trebuie să prezinte, pentru a-l satisface pe spectator, spectacolul pedepsirii celor răi și al răsplătirii celor buni. Prima sa utilitate, să ne amintim, constă în "sentințele și instrucțiunile morale pe care le putem presăra acolo aproape peste tot
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a auditoriului nostru, și al căror dezgust atrage cu ușurință cenzura celor ce le însoțesc." Cât despre Racine, el se scuză, în Prefața la Tebaida, scrisă pentru ediția din 1676, la doisprezece ani după crearea piesei, că a arătat, la deznodământ, scene a căror viziune riscă să fie penibilă. Catastrofa din ea este "poate puțin prea sângeroasă, scrie el. Într-adevăr aproape că nu apare niciun actor aici care să nu moară la sfârșit." Pentru a explica această nerespectare a normelor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care formează întreaga plăcere a tragediei." Clasicismul preferă să recurgă la un patetic epurat prin discurs. Decât să fie arătat actul de violență, mai bine să fie povestit. Din cauza acestei schimbări a gustului din epoca clasică, ceea ce era funest în deznodământ nu mai apare ca o trăsătură pertinentă a tragediei. Vossius, în Poetica sa latină, din 1647, contestă punctul de vedere aristotelic, revăzut și corectat de Scaliger, în acești termeni: "Julius Scaliger, în Poetica sa (1561), cartea I, cap. 6, definește
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a tragediei. Vossius, în Poetica sa latină, din 1647, contestă punctul de vedere aristotelic, revăzut și corectat de Scaliger, în acești termeni: "Julius Scaliger, în Poetica sa (1561), cartea I, cap. 6, definește tragedia drept ilustrarea unui scop ilustru, cu deznodământ nefericit, scrisă într-un stil serios și în versuri. Nu pot să-l aprob când cere un deznodământ nefericit. Cu siguranță astfel se întâmplă în majoritatea timpului; dar asta nu ține de esența tragediei." Desigur moartea violentă a eroului ce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Scaliger, în acești termeni: "Julius Scaliger, în Poetica sa (1561), cartea I, cap. 6, definește tragedia drept ilustrarea unui scop ilustru, cu deznodământ nefericit, scrisă într-un stil serios și în versuri. Nu pot să-l aprob când cere un deznodământ nefericit. Cu siguranță astfel se întâmplă în majoritatea timpului; dar asta nu ține de esența tragediei." Desigur moartea violentă a eroului ce survine la sfârșitul tragediei este un topos ce satisface așteptarea publicului, cum sugerează Corneille în Agésilas. "Ce n
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
que l'envie et la haine ont persécuté les Héros Hercule en sert d'exemple, et l'Histoire en est pleine, Nous ne pouvons souffrir qu'ils meurent en repos 54". (Agésilas, III, 1, v.874-877) Totuși un astfel de deznodământ nu mai este o condiție necesară pentru realizarea tragediei. D'Aubignac contestă distincția operată chiar de la începutul secolului între tragi-comedie și tragedie, în funcție de natura deznodământului, fericit sau nefericit. El susține că tragedia, după ce a suscitat emoții foarte vii, se poate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
qu'ils meurent en repos 54". (Agésilas, III, 1, v.874-877) Totuși un astfel de deznodământ nu mai este o condiție necesară pentru realizarea tragediei. D'Aubignac contestă distincția operată chiar de la începutul secolului între tragi-comedie și tragedie, în funcție de natura deznodământului, fericit sau nefericit. El susține că tragedia, după ce a suscitat emoții foarte vii, se poate termina printr-o bucurie care să le calmeze. "Tragedia reprezenta viața prinților, plină de neliniști, de bănuieli, de tulburări, de rebeliuni, de războaie, de omoruri
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
vii, se poate termina printr-o bucurie care să le calmeze. "Tragedia reprezenta viața prinților, plină de neliniști, de bănuieli, de tulburări, de rebeliuni, de războaie, de omoruri, de pasiuni violente și de mari aventuri... Or, dacă deosebim tragediile după deznodământ, ele erau de două feluri: unele funeste în ceea ce privește evenimentul ultim și se terminau prin vreo nenorocire sângeroasă și ieșită din comun a eroului; celelalte aveau o întorsătură mai fericită, și se terminau printr-o stare de mulțumire a personajelor principale
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
evenimentul ultim și se terminau prin vreo nenorocire sângeroasă și ieșită din comun a eroului; celelalte aveau o întorsătură mai fericită, și se terminau printr-o stare de mulțumire a personajelor principale. Și totuși, pentru că tragediile au cuprins adesea un deznodământ nefericit, fie prin contactul cu niște întâmplări, fie din complezența poeților față de atenienii cărora nu le displac aceste obiecte de oroare pe scena teatrului, așa cum am mai spus-o, unii și-au imaginat că termenul de tragic nu poate însemna
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceste obiecte de oroare pe scena teatrului, așa cum am mai spus-o, unii și-au imaginat că termenul de tragic nu poate însemna decât o aventură funestă și sângeroasă; și că un poem dramatic nu putea fi numit tragedie când deznodământul nu conținea moartea sau nefericirea personajelor principale: însă este o greșeală, fiind în mod sigur evident că acest termen nu înseamnă nimic altceva decât un lucru măreț, serios, grav și potrivit cu acțiunile și întorsăturile de seamă ale sorții prinților; iar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un lucru măreț, serios, grav și potrivit cu acțiunile și întorsăturile de seamă ale sorții prinților; iar o piesă de teatru poartă numele acesta de tragedie numai luând în considerare incidentele și persoanele a căror viață o reprezintă, iar nu din cauza deznodământului. Dar am acționat fără fundament înlăturând numele de tragedie pieselor de teatru al căror eveniment extraordinar este fericit, chiar dacă subiectul și personajele sunt tragice, adică eroice, pentru a li-l da pe cel de tragi-comedie." (Practica teatrului, Cartea II, cap
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe tot parcursul piesei pentru Augustus care riscă să fie asasinat, pentru Cinna și pentru Emilie care, în calitatea lor de conspiratori, riscă pedepsirea, asistă cu plăcere la reoncilierea generală, datorită clemenței lui Augustus. Prin crearea uni nou tip de deznodământ, Corneille dă întâietate unei configurații tragice pe care Aristotel o exclude categoric, pe cea a eroului care, cunoscând identitatea victimei sale, decide să o omoare, apoi renunță. El introduce o distincție absentă la Aristotel. Dacă nu se produce o schimbare
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cunosc persoana pe care trebuie să o sacrifice, și renunță la acest lucru printr-o simplă schimbare de voință, fără ca vreun eveniment notabil să-i oblige la asta, și fără nicio slăbiciune din partea lor. Am considerat deja acest fel de deznodământ ca eronat. Însă atunci când, în ceea ce-i privește, fac tot ce pot, și sunt împiedicați să-și atingă scopul printr-o putere superioară, sau printr-o schimbare a sorții care îi face chiar pe ei să piară sau îi aduce
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
considerare mai mult intenția decât acțiunea, este de părere că agnitio (în acest fel denumește Corneille recunoașterea) nu este capabilă să creeze niște efecte tragice de calitate. Având în vedere că Aristotel consideră că scena recunoașterii este o formă de deznodământ deosebit de propice să genereze pateticul, Corneille își justifică propriul punct de vedere argumentând că gustul publicului s-a schimbat din Antichitate încoace. "Știu, scrie el în Discurs despre Tragedie, că agnitio este un ornament însemnat în tragedii, după cum spune Aristotel
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]