5,420 matches
-
și a mers alături de trecători din toate clasele sociale până când s-a urcat În sfârșit În tramvaiul ce ducea spre Russian Hill. Sprijinindu-și fruntea de fereastra prăfuită, a meditat la „celălalt eu“ din cartea lui Borges, Labirinturi, În timp ce privea fâșiile de ceață ridicându-se la orizont. Și Armanoush avea un alt eu, unul pe care Îl păstra la distanță oriunde se ducea. Îi plăcea să se afle În orașul ăsta de cărui forță și vitalitate Îi pulsau În trup. Încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Pe vremea aceea nu avea prieten, doar două prietene, amândouă deprimate, se Îmbrăca Întocmai ca o babă și se distra de minune, de una singură, doar două săptămâni pe an - adică vara, când pleca la Costinești, stațiunea adolescenților, pe o fâșie de plajă la Marea Neagră spre care priveau amenințător, dinspre nord-est, Uniunea Sovietică, iar dinspre sud-est, Turcia. Toată noaptea patrulau pe țărm gărzile, ca nu cumva să fugă cineva Înot În Turcia (de parcă ar fi fost În stare vreun om să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
pe vremuri de așezări de proscriși. În curând edificiile orașului vor înainta ca o linie de pușcași umăr la umăr și vor pune stăpânire și pe acest teren, lăsând între cele mai avansate dintre ele și primele barăci doar o fâșie îngustă, un nou pământ al nimănui, care așa va rămâne până în momentul când se va trece la a treia fază. Șoseaua principală, la care reveniseră, era acum mai largă, cu o bandă rezervată exclusiv circulației vehiculelor grele și, deși furgoneta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
fiind când prea rezervat, când prea îndrăzneț. Cauza gafelor fiind mereu aceeași: nu mă gândeam decât la mine, nu judecam decât din punctul meu de vedere. Dar parcă niciodată nu mi-am dat, mai rău ca atunci, în petic. În fâșia de lumină care pătrundea de-afară prin ușa rămasă deschisă, am zărit o femeie căutând înfrigurată ceva. „Ce vrei? Ce cauți aici?” mi se adresă ea pe un ton înfricoșat și răstit. Am înțeles imediat ce căuta: un obiect cu care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să aud?” Și totul se relua de la capăt. Îi plăcea mai ales să-l incit să-mi povestească și să-mi repovestească tinerețea lui petrecută cu nasul în vânt, după avioane, când din hârtie de la saci de ciment și cu fâșii de lemn de plop își făcuse un planor și rugase pe cineva să-l tragă cu mașina pe câmp. Din nefericire, la capătul câmpului era o groapă mare, mașina a frânat și, înainte de a decola, planorul s-a zdrobit în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
invocă Îngerii.“ „Și asta ce va să zică?“ „Mi se pare că Dee nu era interesat cine știe ce de descoperirea unor locuri, ci de reprezentarea lor cartografică, și pentru asta lucrase În contact cu Mercator și cu Ortelius, mari cartografi. E ca și cum, din fâșiile de mesaj pe care le avea În mână, el ar fi Înțeles că reconstituirea finală trebuia să ducă la descoperirea unei hărți și Încerca să ajungă la ea pe cont propriu. Ba chiar aș fi tentat să spun mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
de farmacie veche, În care se deschideau arcade ce profilau denivelări, mici pasaje, perspective. Nuanța dominantă era maroniul, maronii erau obiectele, polițele, mesele, amalgamarea difuză a luminii naturale cu cea care provenea de la niște lămpi vechi puse să lumineze În fâșii unele zone. Prima impresie a fost că intrasem În laboratorul unui lutier din care meșterul dispăruse Încă de pe vremea lui Stradivarius, iar praful se acumulase puțin câte puțin pe pântecele dungate ale teorbelor. Apoi, după ce ochii mi s-au obișnuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
foarte friguroasă, luna de sus, din cer, luminează cu o strălucire glacială străduțele de nepătruns ale bătrânului Paris. Ar putea fi ora zece seara: clopotnița abației Black Friars a bătut nu demult, rar, ora opt. Vântul zgâlțâie cu scrâșnete lugubre fâșiile de tablă de pe Întinderea dezolantă a acoperișurilor. Un strat gros de nori acoperă cerul. Căpitane, urcăm iar? Nu, dimpotrivă, ne prăbușim. Blestem, peste puțin Patna se va prăbuși În adânc, sari, Jim Cânepă, sari. N-aș da eu oare, ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
și barmanul Înfige o gaură În portiera Plymouthului. — De ce ai făcut asta? protestează bătrînul. Ești nebun de legat. — Uită-te la chestia aia, rîde barmanul. De parcă o gaură În plus ar mai conta. Wakefield mănîncă cîteva ouă fierte și o fîșie de pastramă de crotal din spatele barului. Curînd se preling Înăuntru alți oameni: cowboy Îmbrăcați În piele cu sombrero-uri epatante, fetițe dure de la țară, de vîrstă mijlocie, În blue-jeans atît de strînși Încît crezi că au crescut pe ele, cîțiva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
A, e străin, spuse polițistul, devenind și mai rezervat. — Poftim! Gaston i-a întins polițistului pânza albă pe care o strângea în mână. Gestul a fost neașteptat. Acesta, buimăcit, a desfăcut-o și a văzut două șnururi albe atârnând. Era fâșia de pânză - fundoshi - pe care o poartă unii bărbați în loc de chiloți. Endō îi ceru scuze polițistului, zâmbind. — Străinul acesta a băut cam mult. Are umor, nu glumă... Putem pleca? — Bine. Dați-i drumul, le făcu semn polițistul, rămânând cu gura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
îl privea pe fratele sau, care stătea pe burtă și citea cu atenție articolul. — Nu crezi că-i vorba de Gaston? întrebă ea. — Ia stai!... Luni seara? — Alaltăieri. Din articol reieșea că străinul era într-un Ford, cu doi japonezi. — Fâșia aceea de pânză cu șnururi! Ții minte în ce situație ne-a pus la restaurantul cu sushi? Mă rog... nu contează. — O fi în pericol? Poate a vrut să ne transmită un mesaj prin fundoshi. Takamori sări din pat. — Plec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
-l audă și Gaston. Nu că n-am încredere, dar... — Eu comand aici, răspunse Endō aspru. Faci ce ți se spune! Kobayashi râse slugarnic și nu mai spuse nimic. Se lumina. Nori vineții mai acopereau cerul, dar se zărea o fâșie de lumină deasupra munților. — E departe? întrebă Endō. Se mai oprea din când în când să scuipe. Yamagata părea împrejmuită de munți, dar ajungând în câmp liber, și-au dat seama că drumul era fără sfârșit, iar munții se vedeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
de 402 metri -, panta era destul de abruptă. De pe câmpie, cerul părea senin deasupra munților, dar după ce au urcat puțin - cam cât urcaseră și cu o zi în urmă - i-a prins o ploaie măruntă. În dreapta se întindeau lanuri sărăcăcioase. Pe fâșii înguste de pământ, înconjurate de duzi, creștea ceapă verde și se vedeau mănunchiuri de grâu și porumb pipernicit. Nimic altceva. Cărarea șerpuia. Li se părea că nu mai ajung în vârf. După ce treceau muntele acesta, aveau apoi de străbătut valea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
dar nu de dimensiuni exagerate, impunătoare fără să fie peste măsură de grandioasă, cu iederă drapată pe zidul de cărămidă roșie, Întinzîndu-se aproape pînă la cele trei frontoane. Ferestrele aveau geamuri fixate În plumb, iar aleea din față era o fîșie imensă acoperită cu pietriș În mijlocul căreia, foarte inspirat, se găseau un stejar uriaș și cîteva buruieni care se ițeau ici și colo și de care Îmi imaginam că se va ocupa cît de curînd grădinarul familei. Linda și Michael Cooper
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
în rândurile armatei longobarde. Regele, informat de Grasulf despre aceste lucruri, a aprobat hotărârea luată. Un fapt asemănător, a spus el, s-a mai întâmplat cu multe veacuri în urmă în Germania. Prin voința lui Faroald și a lui Rotari, fâșiile care împodobesc tivurile veșmintelor mele poartă de atunci culorile celor din neamul Ariberti. Au sosit soli care mă invitau la rege și la nobilii care-și recăpătaseră fiii, dar am refuzat politicos toate invitațiile. Și asta nu din modestie, ci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
verifica mesajele - dar nu-i scrisese nimeni. Atunci trimise un SMS scurt prietenei sale Miria. În timp ce tasta - ESTI LBR LA PRZ? - simțea privirea tristă a mamei sale care Îi ardea ceafa ca o săgeată Înveninată. Ușile autobuzului se deschiseră. O fâșie de asfalt cuprinsă de ultima ceață a dimineții, case tremurânde ca niște miraje În fumul mașinilor. Fațadele blocurilor erau acoperite de eczeme de balcoane și ghivece. Camionul de gunoi care Înșfacă hămesit tomberoanele verzi, le ține o clipă ridicate ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
un halo lucios, ca o răsuflare. Pentru câteva clipe, Antonio alergă după tren, după fată, după avion, după pădurile din Maine, și după granița Canadei, după miile de pistrui de pe pielea ei. Apoi trenul acceleră și Antonio rămase pe ultima fâșie de peron. Sute de șine treceau paralele peste câmpia Întinsă a gării - printre vagoane de marfă abandonate, semafoare, ruine, clădiri albe și turnuri despre care nimeni n-ar fi știut să spună la ce foloseau. Și În aceeași clipă În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
palidă de lună. Palmieri filiformi proiectau pe caldarâm o umbră subtilă ca o capelă. Antene ascuțite se Înălțau pe acoperișuri ca niște sulițe de război. Văzu un pescăruș care zbura Înspre cer profitând de curenții calzi ascendenți. Apoi doar o fâșie de nor Împrăștiat de vânt și, dincolo de el, cerul rămase gol, palid și cenușiu. Nu-i ajungeau aceste explicații. Dario nu trebuia să-i vorbească soției despre fiii nenăscuți, ci despre el. — Dar eu vreau să te văd acum, protestă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
casă, Antonio ar putea fi În parcare. Nu vreau să pățești ceva. Iar Sasha oprise acolo, chiar dacă În locul acela era o zonă moartă, Între două cartiere neterminate, și nici măcar nu era trotuar: pe partea dreaptă a străzii era doar o fâșie de pământ pe care creșteau urzici și rugi plini de spini. Emma coborâse și trântise portiera cu putere, iar bufnitura seacă a acesteia semănă cu un punct pus unei fraze prea lungi. O pornise pe strada Întunecată, Îndreptându-se spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
În jurul mesei pătrate, sub lumina becului - ca și cum ar fi fost singuri pe pământ, Îngrămădiți Într-o rachetă de lumină, o cutie de sticlă suspendată deasupra acoperișurilor Romei. Valentina ieși În balcon. După construirea verandei, din terasă mai rămăsese doar o fâșie lungă, lată de un metru. Dar oricum, dacă voiau să se joace, tati rezema scara de perete și Îi ducea sus pe terasa de deasupra blocului. Vara smoala se topea, iar ei se amuzau cufundându-și picioarele În mâzga aceeași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Și știi ceva, Emma? Italia e verde. Odată mă Întorceam dintr-o călătorie În Nepal. Survolasem Întreaga Asie. Se vedea deșertul. Munții, fluviile, orașele. Și totul era galben, cenușiu sau roșiatic. Iar apoi, când am traversat Mediterana, am văzut o fâșie verde, care apoi s-a transformat Într-o pată de un verde intens, Întunecat, ca al pinilor - și verdele acela era Italia. Și el se emoționase. Căci Italia nu e verde. A fost, dar nu mai este. A fost prădată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
un alt oraș, necunoscut. Roma era nouă - de parcă o vedea pentru prima dată. Își petrecuseră Întreaga seară căutându-i pe copii. Nu-i găsiseră. Și totuși căutarea nu fusese cu totul inutilă. Sasha intră În cartierul Boccea. Farurile luminau o fâșie neagră de asfalt și totul În jur era Întunecat. Copaci, Însemne stradale, câte un camion rătăcit, apăreau și dispăreau de parcă nici n-ar fi existat. Pentru o clipă, pe o pancartă publicitară apăru un copilaș gol, care râdea nepăsător, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
În fața lui Roma, infinit de Îndepărtată. Nepăsătoare și luminoasă. Un labirint Întortocheat de mașini, de pietre și ciment, un zigzag fantastic de ziduri, cruci, cupole, acoperișuri și antene, blocuri haotice, copaci și palate brăzdate În lung și-n lat de fâșiile goale ale străzilor. O pulbere strălucitoare ce luminează cerul fără stele. Orașul reflectat este cel adevărat, făcut din umbre. Și nu știe care dintre cele două e mai real. Palate până unde vezi cu ochii, lampioane, ferestre luminate, embleme. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
lăsat strâns și răsucit de bătăile ei, apoi a ieșit în același periplu nebunesc pe alte canale, până când a ajuns din nou de unde plecase. A străpuns iarăși vena și-a ieșit puțin lângă locul de intrare, la timp ca să prindă fâșia îngustă ce se furișa fâlfâind. Contactul cu propriul lui corp a fost o nebunie. Nu-și imaginase că prin mișcarea asta circulară poate să atingă un stadiu atât de înalt de fericire. Era acum ca un cerc mototolit, ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
niște prințese. Se simțea inferior tuturor celor pe care îi întâlnise și voia din tot sufletul să fie ca ei. Nici spătarul nu se plictisea. Primise o recomandare de la „prinț“ și uzând de ea încerca să pună mâna pe-o fâșie de pământ care stătea în coasta casei lui de la București. Numai Iscru fusese trimis chiar din prima zi la grajduri, împreună cu vizitiul, și trecuse la treabă din greu. Într-o zi, chiar în ziua în care Pampu intra în Târgoviște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]