KorAP: Find »[drukola/base=omenesc & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...72 73 74 ...730 >

18,249 matches

Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321

spre lucruri pernicioase” (Iacob 1,15); - anomia, „fărădelegea”; păcatul presupune transgresarea unor norme divine (1Ioan 3,4); - adikia, „nedreptatea”; păcătosul refuză să fie drept atât față de om, cât și față de semeni (1Ioan 5,17); - prosopolempsia, „favoritism, părtinire”; insul aplică măsura omenească în locul celei dumnezeiești (Iacob 2,9). Blasfemia După dicționarul etimologic al lui Chantraine, blasphemein, în greaca clasică, nu are un sens specific religios, ci înseamnă „a înjura, a vorbi de rău pe cineva, a calomnia”. Este sinonim cu loidorein, „a

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
când spuneau că vindecă prin Beelzebulț; e așadar limpede că blasfemul împotriva Duhului se referă la Domnul Însuși și că Domnul spune acest cuvânt desemnându-se pe Sine”. Când se autointitulează „Fiu al Omului”, Isus se referă la firea Sa omenească (incluzând comportamentul Său uman); când vorbește despre Duhul Sfânt, vorbește despre firea Sa divină. Atanasie întărește demonstrația făcând apel din nou la Ioan de trei ori: episodul manducației trupului Mântuitorului (6,62-63); episodul samaritencei (Isus îi spune acesteia: Dumnezeu este

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
lui Isus, reducându-L pe acesta la simplă creatură, inferioară Tatălui. Atanasie reia versetul și propune o interpretare diferită în Contra Arium I,50. Aici, pneuma nu denumește a treia persoană a Treimii, Duhul Sfânt, ci Duhul care lucrează prin firea omenească a lui Isus, săvârșind minuni. Ioan Gură de Aur Interpretarea marelui capadocian la cuvintele Domnului se află în Omilia 41 despre Evanghelia după Matei. În confruntarea Sa cu fariseii, Isus merge până la capăt cu blândețea și îngăduința. El nu le

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Creștinismul poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărților, nu a Cărții. Dar, înainte de orice, creștinismul este religia lui Isus Cristos; revelația creștină este revelarea lui Isus Cristos, Dumnezeu și om deopotrivă, mort și înviat întru mântuirea neamului omenesc. Ajunge să amintim de sensul prim al cuvântului euanghelion: „veste bună”, nu gen literar! Dumnezeu nu ne-a trimis un nou gen literar, o nouă Carte spre mântuire, ci o „veste bună” întrupată în propriul Lui Fiu. Isus, da, se

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
în sine, aceasta neputând fi conținută decât de Persoana lui Isus, Dumnezeu-Om. Relativizarea percepției noastre asupra Noului Testament, adică înțelegerea faptului că textele dintr-însul nu au căzut din cer și că ele conțin mesajul mântuitor într-un limbaj omenesc, nu înseamnă altceva decât reafirmarea implicită a transcendenței lui Dumnezeu și nelegitimitatea faptului de a-L reduce pe Fiul lui Dumnezeu la conținutul unei Cărți. Astfel vom înțelege mai just și dezbaterea din jurul canonului Scripturii, precum și soarta rezervată apocrifelor. * Constituirea

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
iadului, cu puterea Ta, Cuvinte. Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât, văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi și Atotputernic; și de înfricoșătorul Tău chip a rămas fără glas”. Iar în Cântarea a șasea: „Împărățit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; pentru că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma începătoare de viață ai rupt încuietorile morții; și ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac izbăvirea nemincinoasă”. Coborârea lui Isus în iad este o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
retrage strategic, lăsându-i Iadului dirijarea operațiunilor. Totul însă e zadarnic. „Porțile de aramă s-au sfărâmat, drugii de fier s-au făcut zob și toți morții au fost sloboziți din legături. și cum a intrat Împăratul slavei, cu înfățișare omenească, tot întunericul Iadului s-a luminat.” Nu pot reproduce integral scena, care ar merita o interpretare profesionistă. De altminteri, cu această mise en scène, cu această „tragicomedie” sacră desfășurată la porțile iadului încep unele slujbe de Înviere. Iadul îl ia

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
secretele îngerilor, toată violența și puterea lui Satan, taina tainelor, toată puterea vrăjitorilor și a vrăjitoriilor, a celor care topesc metalul pe pământ. Ei au învățat cum se naște argintul din pulberea pământului etc. etc.” (LXV, 6-8). Prin urmare, neamul omenesc este condamnat din cauza „științelor oculte” (în primul rând metalurgia) dezvăluite de către îngerii căzuți. Secțiunea a doua se termină cu episodul „angelomorfozei” lui Enoh și învestirea sa în funcția de Fiu al Omului. Ceremonia se desfășoară în palatul de gheață înconjurat

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
aceasta, cu înfățișare (theoria) canină și picioare de cerb. Monștrii cu pricina sunt „proiectanții” turnului Babel, cei care au conceput și apoi au îndemnat oamenii, bărbați și femei laolaltă, să se înhame la o muncă titanică, mai presus de firea omenească. În nemăsura orgoliului lor, aceștia au silit o femeie însărcinată să nască pe stiva de cărămizi în timpul lucrului, căci socoteau că nici o clipă nu trebuia risipită aiurea. Dumnezeu i-a pedepsit, întâi prin orbire și prin amestecarea limbilor, apoi prin

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Viziunea din al treilea cer se termină cu imaginea lunii, sub chipul unei femei. Luna este văzută ca descendenta femeii din Paradis, aliata îngerului Samael (plantatorul viței-de-vie), așadar complicea diavolului și instrumentul prin care răul s-a strecurat în firea omenească. În mijlocul câmpiei din al patrulea cer Baruh contemplă un lac populat de numeroase specii de păsări cu totul diferite de cele pământești, nu atât prin natură, cât prin dimensiuni incredibile (berzele, de pildă, sunt de mărimea boilor). Aici se află

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
în pietre prețioase. Aplecat deasupra picioarelor oaspetelui, Abraham culege „semnele” și le ascunde în sân, sincer încredințat că Mihail nu bănuiește nimic. Urmează ospățul îmbelșugat, într-o încăpere pregătită anume de către Isaac. Arhanghelul însă, scuzându-se pentru o nevoie „firească”, omenească, iese afară și urcă direct la Domnul pentru a-i cere de două ori sfatul: o dată, cum să vestească moartea unui asemenea om neîntinat sufletește și pentru care întâmplarea morții ar constitui o negare pură și simplă a credinței sale

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
bogăția și diversitatea vieții sale. și rugămintea i se împlinește neîntârziat. Arhanghelul îl așază pe bătrânul patriarh într-un car format din heruvimi și tras de șaizeci de îngeri. Din înaltul cerului se văd ca-n palmă, simultan, toate îndeletnicirile omenești: unii lucrează ogorul (arotrioun), alții conduc carele (hamaxegein); în altă parte, câțiva păstori își pasc turmele; alții dansează ori pur și simplu se joacă (paizein), se întrec în luptă, cântă la citeră, pledează în tribunale. În sfârșit, unii însoțesc trupurile

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
niciodată, n-are milă de păcătoși” (cap. X). Rigorismul patriarhului se trage încă o dată din lipsa acelui organ (sau din atrofierea lui prin practicarea virtuților) de percepere a răului. Abraham nu distinge decât o culoare din bogata policromie a sufletului omenesc: albul. Tot ce nu-i alb nu există. Pentru a-i înmuia radicalitatea și a-i tempera zelul distrugerii virtuoase, Dumnezeu hotărăște să-i deschidă prima poartă a cerului, prin care se poate ajunge la locul judecăților și răsplăților (kriseis

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
fizică, are probabil la origine o experiență personală de ordin mistic 119. La un moment dat, îi întâmpină o lumină extrem de puternică; Abraham se simte sfârșit, părăsit de vlagă. În interiorul acestei lumini se află o mulțime de figuri cu chip omenesc, modificându-și însă necontenit forma și aspectul, închinându-se și cântând într-o limbă total necunoscută. Apoi, un foc înaintează către ei. Iar din foc țâșnește un glas „asemenea glasului unui noian de ape, asemenea glasului mării în furtună” (XVII

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă următorul lucru: prăpastia dintre creatură și Creator - văzut ca Rege, în toată maiestatea lui fascinantă, dar și înspăimântătoare - nu poate fi trecută nici măcar prin extaz mistic, așadar nici măcar prin cea mai înaltă formă de cunoaștere omenească. Misticul contemplă Tronul Regelui, dar Regele însuși îi rămâne ascuns; doar glasul străbate din interiorul flăcărilor în afară 123. De aici și deosebirea majoră față de gnoza păgână, străbătută de la un capăt la altul de sentimentul imanentismului divin. A doua observație

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
ar urma să se ghideze, atunci care este adevărata miză a textului? Norelli răspunde: „Misiunea lui Cristos constituie adevăratul scop al urcării lui Isaia la cer, precum și al revelației pe care textul dorește să ne-o transmită; pasajul despre viața omenească a lui Cristos (11,2-21) conține esențialul revelației făcute lui Isaia” (p. 49). Prin urmare, viziunea nașterii Mântuitorului din pântecele Mariei reprezintă epicentrul apocrifei. Această viziune (a lui Iosif) este conținută în ampla viziune-cadru a lui Isaia. Înțelegem astfel cum

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
real se află deci la capătul timpului istoric 130: „Lumea și-a pierdut tinerețea și vremurile au început să îmbătrânească. Într-adevăr, timpul lumii are douăsprezece părți: zece s-au scurs deja, zece și jumătate” (4Ezdra 14,11). Istoria neamului omenesc poate fi descrisă în integralitatea ei (după o schemă alegorică înglobând cele patru mari imperii, ca în Daniel 2 și 7, sau etapă cu etapă, ca în Cartea jubileelor) ori plecând de la momentul precis în care trăiește autorul fictiv (Daniel

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
Demiurgul rău, două principii antagonice aflate oarecum pe picior de egalitate 133. Nu, în cazul textelor noastre, răul se explică fie prin coruperea oamenilor de către îngerii răzvrătiți (Enoh etiopian), fie prin „inima rea”, adică printr-o anumită înclinație a intelectului omenesc către faptele rele (teză susținută în mai multe scrieri eseniene). Istoria duce cu ea aluviunile acestei răutăți. Ea va fi mântuită, curățită la sfârșitul veacurilor, care, pentru autorii textelor noastre, face semn de după linia orizontului. Omenirea se află pe ultima

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
trădare”, de nerespectarea Legământului încheiat cu poporul ales, îngerul Uriel coboară îndată din cer și-l pune la punct: un biet muritor nu poate pătrunde în tipul specific de „judecată” al divinității. Ezdra îl judecă pe Iahve după măsura minții omenești; Iahve, în schimb, va judeca lumea după nemăsura iubirii dumnezeiești (4Ezdra 5,40). Totul este pregătit dinainte, iar una dintre funcțiile esențiale îndeplinite de vizionari (pe urmele profeților) constă în „deconspirarea” măcar a unor fragmente din acest plan divin. Vizionarul

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
traditiones 147 privind originea și perpetuarea răului în istorie. Aceste „tradiții antice” se referă la următoarele fapte (Conl. 8,21): Seth s-a născut, după moartea lui Abel, „pentru a moșteni dreptatea și cuvioșia fratelui său”. Încă de la începuturile istoriei omenești, există două seminții, opuse radical: a lui Seth, seminția celor drepți, și a lui Cain, seminția nelegiuiților. Aceste două seminții ar fi rămas despărțite foarte multă vreme: „Neamurile coborâte din Seth cel drept nu au primit legături decât cu cei

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
cele mai prețioase. și pe lângă aceste pietre fermecate, ei le-au transmis și cunoștințele potrivite pentru fiecare lucru, i-au inițiat pe oameni în magie și i-au învățat astronomia, precum și virtuțile rădăcinilor și toate acele lucruri pe care mintea omenească nu le-ar fi descoperit niciodată singură; îi învățară de asemenea să topească aurul, argintul și alte asemenea metale, apoi să-și vopsească hainele în felurite culori. Într-un cuvânt, tot ce este hărăzit împodobirii și plăcerii femeilor este o

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
urzeala în care cetatea lui Dumnezeu se amestecă în mod aproape inextricabil cu cetatea diavolului, pentru că cetății lui Dumnezeu îi este greu să se mențină departe de orice contaminare cu răul, atât timp cât va dura pe pământ. Astfel - scrie Augustin -, neamul omenesc crescând și devenind tot mai stăpân pe liberul său arbitru, s-a produs un amestec și un fel de contopire a celor două cetăți, întemeiată pe legăturile nelegiuirii. Iar această dezordine își are originea tot în femeie; nu e vorba

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
ființa lui Dumnezeu și energiile Sale. În deplin acord cu Palamas, Stăniloae susține inferioritatea științei profane, inclusiv a filozofiei, față de învățătura Duhului Sfânt. În opinia sa, există, pe de o parte, o știință intelectuală, al cărei motor principal este rațiunea omenească, și, pe de altă parte, o știință spirituală, transmisă omului prin har. Prima este naturală, iar a doua supranaturală. știința spirituală se dobândește prin asceză și rugăciunea inimii. Înainte de a discuta teoria lui Palamas despre lumina dumnezeiască pe care călugării

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
mântuirii: mântuirea nu valorează nimic, dacă nu privește întreaga omenire; 2. faptul că mântuirea se realizează în istorie, loc al Întrupării Cuvântului. Tema universalității/catolicității Bisericii, a unei Biserici contemporane cu momentul Creației, deschisă tuturor și prin care întreg neamul omenesc e chemat să se mântuiască (nu doar „aleșii”/„credincioșii”/„orthodocșii”), va deveni una dintre temele majore ale constituției Lumen gentium. În ceea ce privește a doua temă, a dimensiunii istorice, recuperată tot prin Părinți, ea se regăsește ca element axial al gândirii teologice

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
care le ilustrau de obicei tratatele „clasice” De Ecclesia, înrobite analizelor juridice. „Definirea Bisericii ca un mysterium (gr. mysterion) reia o temă patristică și mistică, ce se referă la unirea intimă cu Dumnezeu prin care se realizează unitatea întregului neam omenesc. Expresia mysterion tes ekklesias apare în Fragmentele despre Iov ale lui Origen. Alexandrinul lega expresia de învățătura despre Revelație și de economia mântuirii” (Pietri, p. 518). În ceea ce-l privește, Augustin afirmă, în De baptismo contra Donatistas 5,28,39

[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]