2,639 matches
-
precum: expansiunea imaginației, luciditatea și fantezia, sensibilitatea și ironia, exotismul și confesiunea, elemente suprarealiste și ermetice, explorarea universului afectiv al omului contemporan, diversificarea formulelor artistice, preferința pentru metafora de toate tipurile, limbajul poetic surprinzător (Nichita Stănescu), limbajul simplu, ce implică parodia, umorul (Marin Sorescu), limbajul metaforic (Ana Blandiana), limbajul cu tonalități de imn (Ioan Alexandru). Constituind un fragment destul de controversat și puțin studiat de către istoricii și teoreticienii literari, neomodernismul a fost însușit atât de modernitate cât și de postmodernitate, fiind considerat
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
e nici măcar o tehnică. Totuși, deconstrucția supune analizei și pune la îndoială distincțiile conceptuale fundamentale sau opozițiile, din filozofia occidentală, printr-o examinare detaliată a limbajului și a logicii textelor literare și filozofice. În studiile literare, deconstrucția se manifestă prin parodie, ironie, pastișă. În polemicile cu privire la tendințele intelectuale ale sfârșitului de secol XX, termenul de deconstrucție a fost, uneori, folosit, în mod peiorativ, pentru a sugera scepticismul frivol sau chiar nihilismul, în timp ce, în uzanță populară, termenul a ajuns să însemne de-
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și puse într-o noua lume"77. Alături de aceste trăsături ale literaturii postmoderniste, mai menționăm: desolemnizarea discursului, valorificarea prozaismului, cuprinderea diversității realului, refuzul stilului înalt, ermetic și impersonal, valorificarea creativă și recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafrază și parodie, practicarea unei poetici a concretului și a banalului, receptivitatea față de livresc, în forma intertextualității, a metatextualității și a transtextualității 78. Matei Călinescu 79 introduce postmodernismul prin menționarea unei suite de etape care îi preced și care sunt prezentate descrescător, din
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fi integrat, astfel, postmodernismului, desigur, aducând unele caracteristici, în plus, în raport cu modernismul, caracteristici, care se vor concretiza, permanent, pe parcursul dezvoltării postmodernismului. Promovând o nouă expresie artistică, îmbrăcată într-un limbaj surprinzător, uneori cu elemente suprareliste și ermetice, alteori simplu, până la parodie și umor, neomodernismul își propune "să eclipseze, până la anihilare, orice canon"83. Neomodernismul, prin urmare, liricizează poezia, aducând esențiale transformări. În articolul Ana Blandiana. Revelațiile poeziei, Iulian Boldea vorbește despre revigorarea, pe care anii '60 o aduc lirismului pur84. "În
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fi integrat, astfel, postmodernismului, desigur, aducând unele caracteristici, în plus, în raport cu modernismul, caracteristici, care se vor concretiza, permanent, pe parcursul dezvoltării postmodernismului. Promovând o nouă expresie artistică, îmbrăcată într-un limbaj surprinzător, uneori cu elemente suprarealiste și ermetice, alteori simplu, până la parodie și umor, neomodernismul sau etapa de tranziție, de început a postmodernismului își propune să desființeze, până la anihilare, orice canon. Nonconformiștii reprezentanți ai acestui curent anticipat într-o oarecare măsură de modernism reușesc, prin frenezia proliferantă a actului creator, să îmbogățească
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
precum: expansiunea imaginației, luciditatea și fantezia, sensibilitatea și ironia, exotismul și confesiunea, elemente suprarealiste și ermetice, explorarea universului afectiv al omului contemporan, diversificarea formulelor artistice, preferința pentru metafora de toate tipurile, limbajul poetic surprinzător (Nichita Stănescu), limbajul simplu, ce implică parodia, umorul (Marin Sorescu), limbajul metaforic (Ana Blandiana), limbajul cu tonalități de imn (Ioan Alexandru). De asemenea, la nivelul prozei, modernismul îi predă neomodernismului câteva principii solide: "...constatăm o mizare exacerbată pe autenticitatea actului relatării, pe transpunerea inovativă a acestuia într-
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
și cuvinte de folos. București: Lumea credinței, 2007. SOROHAN, Elvira. Nevoia de logică. În: Cultura (București), 3, 28 febr. 2008, nr. 8, p. 15. SOROHAN, Elvira. Noima jocului parodic. În: Convorbiri literare, 142, nov. 2008, nr. 11, p. 15-17. Despre parodie în literatura română. SOROHAN, Elvira. Riscul ironiei politice în totalitarism. În: Convorbiri literare, 142, oct. 2008, nr. 10, p. 16-18. Milan Kundera. Gluma. SOROHAN, Elvira. Scriitura ironică în romanul lui Petru Cimpoeșu. În: Convorbiri literare, 142, mai 2008, nr. 5
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
să vorbești despre ceva ce n-ai citit (Comment parler des livres qu'on n'a pas lu, 2007). Universitar serios, cu mai multe studii de psihanaliză literară, istorie literară și retorică la activ, Bayard nu face aici o simplă parodie a genului voiajor, ci pune la contribuție o foarte reală cunoaștere a domeniului pentru a comenta și pune în valoare diverse opinii ale unor autori respectabili care par să susțină ideea că se poate vorbi/scrie despre orice, chiar fără
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
inspirație pur livrescă, Filimon reneagă modelul inițial și parodiază sângeros tipul romantic făcându-l ridicol: Mitică Râmătorian din Nenorocirile unui slujnicar, amantul poetic al slujnicelor de mahala, îmbrăcat într-o manta de carbonaro și cu galoși de gumilastic în picioare. Parodia modei romantice a călătoriilor prin ținuturi pitorești, cu peisaje sălbatice, pe malurile râpoase ale unor cascade înfricoșătoare, pe care o implică și cartea lui Bayard ca punct de plecare pentru observațiile sale, se regăsește la epigonii romantici, la unul dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
cu bărbații) altă anecdotă" etc. (citatele de la p.292, 293, 294). Și nu așa arată trei sferturi dintre cărțile de călătorii? Partea interesantă este că și aceste recomandări, ironice la adresa călătorilor care se nutresc din cărțile predecesorilor, nu rămân doar parodii: uneori, situațiile, întâmplările sau tipurile umane se regăsesc aidoma în două, trei au patru cărți cu același subiect. Mai mult, de aici ele trec chiar în literatură. Cine nu-și amintește de Balta Albă a lui Alecsandri, din manuale noastre
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
de mii de indivizi pe altarul binelui obștesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc". Așadar, nici cea mai vagă slăbiciune spre evocarea detaliilor meseriei, aspect pentru care unul din celebrii scriitori-chirurgi, Rabelais, și el autor ce practică parodia și satira (există, deci, și alte rațiuni pentru comparație), a manifestat, lingvistic, în Gargantua și Pantagruel, o recunoscută voluptate. Pentru susținerea afirmației respective, apelăm, mai întâi, la o caracterizare excepțională, a lui Tudor Vianu, privind arta acestui scriitor, din perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
zidurile unei comunități teoretic destinată protecției lor. Fetele au parte de o educație de cel mai înalt nivel, pregătindu-se pentru a deveni o avangardă feminină, departe de tentațiile capitalei. Lumea cea mică, de sus, se organizează după propriile reguli, parodie tragi-comică a jocurilor sinistre pe care le pregăteau cei mari. Astfel, pentru a susține "detutsizarea" țării promovată de tatăl ei, ministru, juna Gloriosa pune la cale un plan machiavelic pentru a tăia nasul statuii negre a Fecioarei și a-i
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
putem construi narațiunile sau explicațiile. Într-un sens foarte concret, postmodernismul vădește o dorință de a înțelege cultura prezentă ca fiind produsul reprezentărilor anterioare. [...] istoria reprezentării nu poate fi evitată, dar poate fi exploatată și comentată critic prin ironie și parodie"31. Se observă la Hutcheon aceeași tendință de a include trecutul în prezent, dar, ca și la Eco, acest lucru nu se mai realizează ideologic sau inocent, ci prin revizuire și interpretare, înlocuindu-se astfel reducționismul și profetismul modernismului cu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
este aceea care ne va transforma în niște prizonieri ai trecutului"32. Charles Jencks 33 discută relația dintre trecut și prezent pornind de la discursul arhitectural, dar observațiile sale pot fi extrapolate întregului discurs postmodern. El găsește în această relaționare sursa parodiei, nostalgiei, pastișei și a ceea ce numește "alegoria enigmatică", prin intermediul cărora pluralismul interpretării justifică o multitudine de lecturi ale semnificațiilor divergente. Deși accentuează faptul că ironia și ambiguitatea au fost concepte-cheie în literatura modernă, iar ideea dublului sens și a coincidentia
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
acestea, abordările sale asupra acestor relaționări complexe au demonstrat că lucrurile nu sunt deloc simple, pericolul mixajelor și al asimilărilor conceptuale, uneori involuntare, fiind unul deloc de neglijat. Astfel, dacă într-o primă instanță avangarda este privită ca pe o parodie a modernității înseși, relație care presupune și dependența, și excluderea lor, dar în care diferențele dintre ele sunt conservate (una dintre ele fiind aceea că avangarda înglobează o negație universală ce nu este deloc caracteristică modernismului), în alt moment al
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
între ghilimele o afirmație în timp ce o faci. Efectul urmărit este acela de a sublinia sau de "a sublinia" și de a discredita sau a "discredita", iar modul este, prin urmare, "conștient" și ironic sau chiar "ironic""220. Chiar dacă autoreferențialitatea, ironia, parodia caracterizează o parte a modernismului, aceste trăsături nu sunt identice în postmodernism și nu îndeplinesc aceleași funcții discursive. Ironia postmodernă servește instituirii distanței critice și apoi desființării ei, într-un proces complice, duplicitar, ce subminează convențiile și presupozițiile. Nu este
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
unitate. Tocmai de aceea postmodernismul a fost alăturat sau chiar confundat cu alte curente sau manifestări culturale, precum avangarda, kitsch-ul, camp-ul etc. Lipsa de formalitate a postmodernismului distruge frontierele clasice, introducând o sincronie uneori paradoxală, ce include pastișa, parodia, travestiul. Referindu-se la aceste transgresări operate de către postmodernism, Susan Sontag remarca faptul că "tot felul de frontiere convenționale au fost sfidate; nu numai aceea dintre cultura "științifică" și cea "literar-artistică" sau cea dintre "artă" și "nonartă", ci și multe
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
grotesc sau monstruos. Bahtin considera această trăsătură ca fiind specifică textelor premoderne; putem, așadar, încă o dată remarca modul în care postmodernismul conversează cu trecutul și îl încorporează într-o formă inedită în interiorul său complex. Postmodernismul cultivă "relativitatea voioasă a lucrurilor", parodia și sărbătoarea iconoclastă ce nu își propun să provoace o schimbare, ci mai mult să arate efemeritatea modelelor impuse la un moment dat. Dacă ne raportăm la etimologia vocabulei "carnaval", există un înțeles (carrus navalis, car naval, alegoric) care ne
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
mod corespunzător. Dimpotrivă, textul nu mai este lecturat linear, din perspectiva căutării unui înțeles unic, originar, postat acolo de către autorul său, ci în termenii unui spațiu cu dimensiuni multiple, alcătuit din scriituri variate, în care pot interveni elemente precum citările, parodia, contestările. Dacă autorul pare a fi inutil în interpretarea unui asemenea text, nu același lucru se întâmplă cu cititorul, care devine una dintre cele mai importante instanțe discursive în teoria barthesiană. Chiar dacă din punct de vedere textual cititorul nu este
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
concepte ale curentului poststructuralist se regăsesc în lucrările postmodernilor sau alte influențe moderne sunt vizibile în țeserea noului set de discursuri. Ca strategii retorice particulare, cele mai utilizate sunt codificarea textuală, fragmentarea, colajul care conduce către practica frecventă a citatului, parodia, ironia, pluralitatea planurilor și interpretărilor, contradicția, eclectismul figurilor retorice etc. Aceste procedee discursive au conturat în postmodernism o retorică a rupturii și desființării, aproape nihilistă ("retorica negării"), o retorică a descompunerii valorilor și practicilor de sorginte modernă, care a adus
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sau certitudinile personale nu au dispărut, dar sunt înțelese acum ca fiind derivate dintr-o rețea de situații contingente, locale, poziționale. Garanția unui sens central, absolut sau al unui traseu univoc de lectură este exclusă, astfel încât spațiul infinit al citării, parodiei, colajului și ironiei este deschis. Scrisul-ca-experiență-a-limitelor (Julia Kristeva) ia în considerare elementele hibride, eterogene, plurale, participând în acest mod atât la constituirea teoriei, cât și a practicii. Substanța alegorică prin intermediul căreia un discurs este citit prin altul se conectează parodiei
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
parodiei, colajului și ironiei este deschis. Scrisul-ca-experiență-a-limitelor (Julia Kristeva) ia în considerare elementele hibride, eterogene, plurale, participând în acest mod atât la constituirea teoriei, cât și a practicii. Substanța alegorică prin intermediul căreia un discurs este citit prin altul se conectează parodiei pentru a transforma, în unele cazuri, autorul postmodern într-un bricoleur. Din moment ce trecutul poate fi ipostaziat sub forma unui text, se poate înțelege un eveniment sau istoria însăși prin intermediul colajului, alcătuit din fragmente de texte sau fapte potrivite în mod
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
din prisma producției timpul liber consumat este, de fapt, timpul unei producții de valoare. În acest punct, din nou, Baudrillard și Debord au o concepție convergentă, trimițând amândoi către ideea potlatch-ului. Pentru Debord, epoca modernă este una a pseudosărbătorii, a "parodiei dialogului și dăruirii", în care surplusul de cheltuire produce îndeosebi decepții (în economia potlatch-ului, putem spune că nu a fost recompensat cu un câștig mai mare). Pentru Baudrillard, societatea modernă nu mai este locul în care, ca în sărbătorile arhaice
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
o "voioșie" nietzscheană, completată totuși de un sentiment acut de melancolie ("melancolia este calitatea inerentă a modului de dispariție a sensului [...]. Toți suntem melancolici." 437). De asemenea, așa cum carnavalul face apel la o gamă largă de strategii și procedee ca parodia, grotescul, râsul, la fel și "carnavalul postmodern" se recunoaște în scene ale persiflării, distrugerii și nimicirii bunurilor culturale moderne îndelung venerate, care ar încorpora spiritul vechii ordini culturale. Scenele care trebuiau să provoace râsul general al publicului în carnavalul tradițional
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
sale artificiale, față de care nu mai există însă indicii diferențiatoare. Prin urmare, nu doar că realul nu mai este "dat", ci reprodus în mod artificial, dar rezultatul nu este nici de ordinul irealului, nici de cel al suprarealului, imitării sau parodiei, ci reprezintă "halucinatoria asemănare" a realului cu sine însuși. 5.1.1. Hiperreal și imaginar Pentru a contura cât mai bine conceptul de hiperrealitate, Baudrillard face o distincție clară între hiperreal și imaginar: "realul nu se retrage în folosul imaginarului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]