2,965 matches
-
admite verbul copulativ a fi: posibil, probabil participă la realizarea predicatului nominal (Cf. G.A., vol II, p. 97) iar altele, adverbele incompatibile cu intrarea în relație cu un verb copulativ (negreșit, firește, desigur, bineînțeles, pe semne etc.), ar realiza predicate verbale. De fapt, adverbe precum sigur, posibil, numai aparent admit verbul copulativ; în realitate este vorba de mari deosebiri între termenii aflați în cele două structuri: cu verb copulativ și fără verb copulativ; se poate considera chiar că sunt două
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
că va pleca.” decât admițând elipsa verbului a fi, adică admițând că e vorba de enunțul al doilea: „E probabil că va pleca.” Iar în această situație, poziția adverbului nu e diferită de a altor termeni care constituie, aparent, singuri predicatul unei propoziții, dar numai datorită elipsei sau subînțelegerii verbului copulativ, componentul care poartă atributele semanticii gramaticale a predicației: „Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;/ Ea o inimă de aur - El un suflet apostat.” (M.Eminescu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
demon ce visează;/ Ea o inimă de aur - El un suflet apostat.” (M.Eminescu, I, p. 50), „Bine c-ai venit.”, „Păcat că n-ai venit.” ș.a.m.d. Se poate vorbi, așadar, numai de adverbe care intră în structura predicatului. În aceste enunțuri, însă, adverbul nu mai este un adverb modalizant. Prin esența lor, adverbele modalizante exprimă atitudinea subiectului vorbitor față de conținutul mesajului. Între adverb și verbul-predicat al propoziției nu se dezvoltă o relație sintactică asimilabilă relației de interdependență dintre
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
În aceste enunțuri, însă, adverbul nu mai este un adverb modalizant. Prin esența lor, adverbele modalizante exprimă atitudinea subiectului vorbitor față de conținutul mesajului. Între adverb și verbul-predicat al propoziției nu se dezvoltă o relație sintactică asimilabilă relației de interdependență dintre predicat și subiectul său2 . În consecință, un enunț precum „Negreșit că va veni.” - frază, în interpretarea G.A., formată dintr-o principală (negreșit) și o subiectivă (că va veni) - nu se poate contrage într-o propoziție, ca în cazul altor enunțuri-frază
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cârcă...” (I.L. Caragiale) Tot enunțuri neanalizabile - termeni ai unor enunțuri complexe - realizează și onomatopeele înscrise în stil direct: „Și pornind eu cu demâncarea, numai ce și aud pupăza cântând: -Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup!” (I. Creangă) Onomatopeele, cele descriptiv-narative, realizează funcția de predicat, în enunțuri marcate exclamativ: „Noi atunci am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră.” (I. Creangă) Au aceeași poziție sintactică interjecțiile volitive, care realizează, ca și onomatopeea, funcția de predicat: „Hai în codrul cu verdeață
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cele descriptiv-narative, realizează funcția de predicat, în enunțuri marcate exclamativ: „Noi atunci am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră.” (I. Creangă) Au aceeași poziție sintactică interjecțiile volitive, care realizează, ca și onomatopeea, funcția de predicat: „Hai în codrul cu verdeață / Und-izvoare plâng în vale.” (M. Eminescu) „Iată ce învăț eu de la dascălii mei, de la albine.” (M. Eminescu) Asimilabile prin funcția lor lingvistică (declanșează sau asigură desfășurarea actului de comunicare) interjecțiilor volitive, termeni de adresare precum
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
enunțuri cu structură analitică, interjecția poate realiza, ca termen subordonat, în relații de dependență, funcția de circumstanțial de mod: „Așa încet-încet, haidea-haidea, marțea următoare, pe la asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei.” (I.L.Caragiale) în relația de interdependență, funcția de predicat: „Ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de-un picior...” (I. Creangă) Când realizează funcția sintactică de predicat (interjecțiile volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
asfințit, a ajuns drumețul la straja Craiovei.” (I.L.Caragiale) în relația de interdependență, funcția de predicat: „Ș-apoi huștiuluc! și eu în știoalnă, de-a cufundul, să prind pe dracul de-un picior...” (I. Creangă) Când realizează funcția sintactică de predicat (interjecțiile volitive și onomatopeice) dezvoltă câmpuri semantico-sintactice asemenea verbului, în funcție de caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
caracteristici antitetice: personal-impersonal, tranzitiv-intranzitiv. Prin natura lor, onomatopeele au un punct de plecare, o „cauză”, asemeni verbelor personale; ele au (sau pot avea) un subiect sintactic, de „persoana” a III-a: Interjecția rămâne invariabilă în funcție de persoană, dar poate intra, ca predicat, în relația sintactică cu un subiect de persoana I: „Și când răcnește o dată cât ce poate, eu zvârrr! chibriturile din mână, țuști! la spatele lui Zaharia, și-ncepem a horăi...” (I. Creangă) Interjecțiile volitive (între ele, cele prezentative, însoțitoare ale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-un corn cu-nduioșare.” (M. Eminescu) Conjuncțiile de complementaritate sunt variante de întrebuințare ale unor conjuncții de subordonare, în enunțuri în care cel de-al doilea component - purtătorul conținutului semantic-ontologic - din structura constituentului analitic prin care se realizează unele funcții sintactice (predicat, cel mai frecvent) are dezvoltare propozițională: Ideea lui a fost să urcăm mai întâi Rarăul. Adevărul este că toți acești ticăloși și-au găsit adăpost în minciună. * Din punct de vedere semantic, în funcție de situarea între abstract și concret, conjuncțiile (locuțiunile
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unităților lexicale în relații sintactice, • desfășurarea raportului eu-lume-limbă; • dinamica raportului dintre planul expresiei și planul semantic al limbii. Raportul cuvânt-enunț este condiționat, guvernat și orientat de trecerea verbului din poziția de infinitiv în sistemul lexical al limbii în poziția de predicat în sistemul gramatical. Prin realizarea predicației, inerentă actului de comunicare lingvistică, verbul guvernează principalul câmp semantico-sintactic al enunțului și orientează structura celorlalte, prin actualizarea interferenței sistem lexical - sistem gramatical concomitent în sfera cuvântului și în sfera enunțului. Raportul lexic-morfologie-sintaxă primește
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pământului. (1) (2) (3) Lexic Morfologie (1) 'a pleca' ® (1) verb indicativ (2) substantiv (3) substantiv (2) 'visători' perf. compus, nominativ genitiv (3) 'pământ' ¬ pers. III, pl. art. hot., pl. art. hot., sg. ¯ ¯ Planul expresiei - Planul semantic (1) au plecat - predicat (1) 'perfect' (2) 'nominativ' (3) 'genitiv' (2) visătorii - subiect pers. III, pl. 'determ. def.' 'determ. def.' (3) pământului - atribut 'determ. def.' pers. III, pl. pers. I, sg. Planul semantic Planul expresiei Sintaxă Cum se vede din această dezvoltare, raportul lexic
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
are o singură desfășurare intonațională 2. Unitatea semantică și unitatea prozodică asigură (și sunt asigurate de) modul de desfășurare a predicației: • prin intonație predicațională: „Zdravănă femeie! Ce a făcut, ce a dres (...) s-a plătit de datorii...” (I.L. Caragiale) • prin predicat: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,” (M. Eminescu) Unitatea de structură variază în funcție de specificul concret al realizării predicației și al expansiunilor sintactice pe care, direct sau indirect, le orientează sau chiar
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
specificul concret al realizării predicației și al expansiunilor sintactice pe care, direct sau indirect, le orientează sau chiar condiționează. Propoziția este cea mai mică unitate sintactică, din structura unui enunț, delimitată de existența unui nucleu predicațional (constituit din subiect și predicat): "O, priviți-i (1) cum visează / Visul codrului de fagi!(2)" (Eminescu), " Toate-s praf(1) Lumea-i cum este (2) și ca dânsa suntem noi.( 3)" (Eminescu) 2. Relații sintacticetc "2. Rela]ii sintactice" Unitatea de structură a enunțului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de o parte, faptul afirmă rolul central al verbului în organizarea enunțului sintactic, pe de altă parte, el se explică prin aceea că prezența numelui (pronumelui etc.)-subiect este implicită, la modul abstract, în chiar structura verbului conjugat (deci, devenit predicat), în sensul categorial și în dezinența de persoană. Relația de dependență se desfășoară între termeni cu poziții diferite în interiorul asocierii sintagmatice: unul din termeni se impune ca regent, reclamând din motive semantice, de asemenea, convertite în disponibilități combinatorii, sau numai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
independentă de specificul limbilor naționale (cel puțin în familia limbilor indo-europene) - iar ca virtualitate, pe structura planului semantic al unităților lexicale, relativ dependentă de specificul limbilor. Pe de o parte, funcția esențială a comunicării - predicația - implică dezvoltarea funcțiilor sintactice de predicat și, în interdependență cu aceasta, funcția de subiect. Pe de altă parte, imposibilitatea unităților de la nivel lexical de a comunica întreguri semantice impune realizarea la nivel sintactic a complementelor semantice necesare. Verbul a răsări, de exemplu - termen lexical care implică
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
altă parte, imposibilitatea unităților de la nivel lexical de a comunica întreguri semantice impune realizarea la nivel sintactic a complementelor semantice necesare. Verbul a răsări, de exemplu - termen lexical care implică raportarea conținutului său semantic la o cauză/origine -, întrebuințat ca predicat, își completează planul semantic prin realizarea funcției sintactice de subiect: un substantiv care să exprime lexical această origine, cauză etc. Răsare soarele. A răsărit inul. Relațiile sintactice se diferențiază între ele după tipul și gradul de solidaritate dintre termenii sintagmei
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
relației sintactice. Dintre cele cinci tipuri de relații sintactice, numai primele două (interdependența și dependența) determină dezvoltarea unor funcții sintactice specifice. O situație specială prezintă o anumită variantă a relației de apoziție. În interiorul relației de interdependență, se dezvoltă două funcții: predicatul și subiectul. Predicatul este concretizarea predicației, funcție esențială în organizarea și funcționarea enunțului lingvistic ca mijloc de cunoaștere, verificare și comunicare a cunoașterii: „Din cer a venit...” Subiectul este funcția cu care se încarcă, în interiorul relației de interdependență, un nume
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cele cinci tipuri de relații sintactice, numai primele două (interdependența și dependența) determină dezvoltarea unor funcții sintactice specifice. O situație specială prezintă o anumită variantă a relației de apoziție. În interiorul relației de interdependență, se dezvoltă două funcții: predicatul și subiectul. Predicatul este concretizarea predicației, funcție esențială în organizarea și funcționarea enunțului lingvistic ca mijloc de cunoaștere, verificare și comunicare a cunoașterii: „Din cer a venit...” Subiectul este funcția cu care se încarcă, în interiorul relației de interdependență, un nume (sau un substitut
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verificare și comunicare a cunoașterii: „Din cer a venit...” Subiectul este funcția cu care se încarcă, în interiorul relației de interdependență, un nume (sau un substitut) atras în sfera de desfășurare a predicației. Este condiție (relativă) și consecință (absolută) a situării predicatului în interiorul unei sintagme bipolare verb-nume: „Din cer a venit un cântec de lebădă.” (L. Blaga) În interiorul relației de dependență se dezvoltă cinci funcții sintactice. Identitatea lor este determinată, pe de o parte, de natura morfologică a regentului, pe de alta
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
general, caracterizând toate unitățile lexicale care au autonomie semantică și sintactică; • participă în simultaneitate cu alte unități lexicale la realizarea unei funcții sintactice; se cuprind aici verbele copulative care realizează cel mai frecvent în complementaritate cu un nume, funcția de predicat dar și alte funcții sintactice(subiect, complement etc.); • situează verbul, mai ales când funcționează ca predicat, într-o opoziție categorială de tip sintactic: negația, modalitatea, aspectul, temporalitatea. Ocupă această poziție funcțională: - adverbe de negație: nu, nici: „Nu lua în seamă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unități lexicale la realizarea unei funcții sintactice; se cuprind aici verbele copulative care realizează cel mai frecvent în complementaritate cu un nume, funcția de predicat dar și alte funcții sintactice(subiect, complement etc.); • situează verbul, mai ales când funcționează ca predicat, într-o opoziție categorială de tip sintactic: negația, modalitatea, aspectul, temporalitatea. Ocupă această poziție funcțională: - adverbe de negație: nu, nici: „Nu lua în seamă cântecele grele / Cu care turbur liniștea de-apoi.” (T. Arghezi) - de modalitate: aproape, mai, cât pe
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
iar, mai, tot etc. „Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri”. (M. Eminescu) „A mai venit de-atuncea să v-asculte, Voi, plopi adânci, cu voci și șoapte multe?” (T. Arghezi, p. 68) Observații: Când face parte dintr-un predicat de formă negativă, adverbul mai semnifică încetarea unei anumite acțiuni, stări: „Și, goală ca de suflet, tristă, țara Nu mai găsește, parecă,-nțeles” (T. Arghezi, p. 263) - verbe semiauxiliare (de modalitate, temporalitate, aspect): „ - Trebuie să-i fie mai cald acolo
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ce n-aveau să se mai întoarcă niciodată.” (N.D. Cocea, p. 270) „De la o vreme-ncoace, suspecții, strânși grămadă, De osteneli și foame sunt slabi și stau să cadă.” (T. Arghezi, 152) În afara acestor unități lexico-gramaticale, care intră în structura predicatului, există mai multe categorii de adverbe care rămân în afara realizării unor funcții sintactice. Se disting între acestea: • adverbe interogative: oare (cu o nuanță modală dubitativă cel mai adesea): „Oare nu cântă ei ceea ce gândesc eu?...Oare nu se mișcă lumea
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]