4,234 matches
-
Era beznă la ceasul amiezii și, fără ca sultanul să fi dat poruncă, jocul se opri, căci fiecare simțea pe umeri povara bolții cerești. Un fulger brăzdă cerul, tunetul bubui, apoi un alt fulger se văzu, iarăși se auzi un tunet surd, apoi trombe de apă se abătură peste noi. Știind că era vorba de o furtună mai curând decât de un blestem, eram mai puțin înfricoșată și, luându-mă după miile de persoane îngrămădite pe Sabika, am încercat să dau de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
frații și pe verii mei. M-am aruncat sub o poartă și am adormit, de oboseală, dar și de disperare. M-am deșteptat un ceas-două mai târziu. Era mai puțin întuneric, dar continua să toarne cu găleata și un bubuit surd îmi ajungea la urechi de peste tot, făcând să tremure lespedea pe care eram așezată. Ulicioara pe care mă aflam, de câte ori o cutreierasem! Văzând-o însă astfel, pustie și străbătută de un torent, nu mai izbuteam s-o așez undeva în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
în timpul nopții, era condamnat să fie spintecat pe la mijloc. Supliciul ăsta, știam, era în general rezervat ucigașilor, însă în zilele precedente fuseseră înregistrate o serie de furturi, iar comercianții pretindeau o pedeapsă exemplară. Nefericitul nu striga, mulțumindu-se să geamă surd și să dea din cap, când, deodată, doi soldați se aruncară asupra lui, făcându-l să-și piardă echilibrul. Mai înainte de a fi întins pe jos, unul dintre ei l-a apucat zdravăn de subsuori, în vreme ce al doilea soldat îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
trăia departe de războaie și de răsturnări. Însă existența asta pașnică și monotonă nu putea fi pentru mine decât cea a unei oaze umbroase între două etape lungi. Zgomotele zărilor îndepărtate mă chemau. Era scris că n-aveam să rămân surd la ispitele cu care mă ademeneau. ANUL RĂPIRII 924 de la hegira (13 ianuarie 1518 2 ianuarie 1519) Din lunga mea retragere la țară, presărată totuși cu meditații și preumblări tăcute, am ieșit lipsit de certitudini. Perisabile erau toate orașele; feroce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
larg, se înfășură în mantia de blană, își dezveli dinții într-un zâmbet și se îndreptă spre ușă. Înainte să iasă, arătă spre sclav: — Și el? — El? - Vitellius făcu un gest de parcă ar fi vrut să alunge o muscă. E surd și mut, din naștere. Crezi că nu știu să-mi aleg servitorii? 7 Ninsoarea încetase când Vitellius coborî în curte, escortat de gărzile lui de corp. Urcă repede în lectică, după ce dădu în șoaptă un ordin comandantului gărzii. Mai târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
papucii aurii, se rostogoli inestetic spre pământ, însoțită de tipețele mai puternice ale pelerinilor și ale familiei ei, care se năpustiră spre aceasta cu brațele întinse. Însă nu reușiră să o prindă, așa că ea căzu și ateriză cu o bufnitură surdă pe jos. Semnele de căsătorie nu erau de bun augur. Adepții o sprijiniră de copac și îi făcură vânt cu o creangă înfrunzită. — Ce mă fac eu cu băiatul ăsta? ridică domnul Chawla mâinile către cer. Spuneți-mi ce să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
cuvânt rostit, aplecându-se înainte ca să audă un bărbat cu fața rotundă întreabând: — Sunt depășit de lucrurile spirituale. Cum pot să mă concentrez la responsabilitățile mele? Dacă vorbești cu o fată tânără când e în fața oglinzii, parcă vorbești cu un surd. Și poți să împiedici un fluture de noapte să zboare în lumină dacă-i spui că trebuie să se gândească la cei trei copii ai săi? — Vrei să zici că mi-am uitat îndatoririle față de soție și de copii? — Odată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
sud, în est sau în vest, toți mănâncă linte într-un fel sau în altul și toți se bucură de beneficiile ei nutriționale. Încerc să-i fac pe copiii mei să fie interesați de problemele spirituale, dar urechile lor sunt surde. Nu există nici o urmă de fruct când cumperi răsadul. Un pepene nu există înainte de anotimpul pepenilor. Înainte să-l tai, trebuie să-ți lipești întotdeauna urechea de coajă și să-l ciocănești într-o parte. Așa îți dai seama că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
sale, pe care o iubise cu atâta pasiune... Plasa era mult prea mare și prea grea, desigur, ca să o poată arunca un singur om după o pasăre și zbură doar câțiva metri până să cadă pe pământ cu o bufnitură surdă, un morman diform de sfoară de nailon. Stârnind un curent ușor în dreptul urechile sale, porumbelul verde se înălță și, sub privirile sale îngrozite, zbură, pe deasupra capului său, cine știe unde. La naiba! brigadierul izbi cu pumnul în palmă. La naiba, la naiba
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
împăienjenea vederea. Virgil părea la un kilometru distanță. Brațul acestuia se întinse peste ani-lumină ca un tentacul lung, șerpuitor. Vultur-în-Zbor se feri instinctiv și căzu. Simți un fior în oase. Fruntea îi era acum de gheață. Vuietul îl lăsă practic surd la vocea tunătoare a domnului Jones. — Nu-ți face griji! striga Virgil. Un pic de febră a Dimensiunii, atâta tot. O să te însănătoșim repede... Cuvintele răsunară ca un ecou, apoi se pierdură. Febra Dimensiunii: ce mai era și asta? Vultur-în-Zbor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
suprafață, nemaiprivind în profunzimea lucrurilor, nemaifăcând diferența dintre esență și aparență. Orb nu este cel care nu vede, ci cel care nu vrea să vadă, cel care vede doar la suprafață și nu poate înțelege ce se află dincolo de aparență. Surd nu este cel care nu aude, ci cel care nu vrea să audă, care aude numai ce îi place și înțelege numai ce îi convine, și nu aude Adevărul. Cuvântul are o forță extraordinară, pe care omul încă nu o
Un urât frumos în societatea contemporană. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Ionela Alexandra Răstoacă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_950]
-
și izbucnind în chiote demente când ne îndreptam pașii într-acolo? Într-o curte interioară, la capătul unui lung și strâmt culoar, o macara cu o mare bilă ruginie atârnată de un fel de parâmă izbea într-un turn. Bușituri surde, gemete aproape umane, de trup chinuit de lovituri grele, icnete de ins care nu vrea să țipe, se chinuie doar în dureri atroce, cu buzele încleștate, ultimă, disperată dovadă că a rămas viu și nu vrea să se lase învins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
care, în avântul meu artistic, exprimau tot ceea ce mandolina nu era în stare să sugereze. Poate doar o tobă, dar nu știam să cânt la ea, ar mai fi cuprins atât zbucium sufletesc. Era bucuria plecării, poate, dar era și surda spaimă de necunoscut, de ceea ce vor găsi acolo, departe, în țara promisă, în pământul făgăduit și atât de greu de atins. Și greu de imaginat, în discuțiile noastre, când făceam fel și fel de planuri despre ce vor face Ghidale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
aproape pustiu în această dimineață mohorâtă de început de iarnă. Cer greu, coborât, frunze zburătăcite, nori trecători, rare troleibuze. Nimic sărbătoresc, în afara celor câtorva drapele tricolore fluturând pe ici-colo. O sărbătoare, de altfel, mai mult mimată în acest an. Tensiunea surdă de după aceste alegeri ciudate sporește parcă. O tensiune a deznădejdii, mai mult. La radio se face reclamă sărbătorii. Promisiunea fasolei, cârnaților și a cănii cu vin fiert. Aproape n-a fost relatare în care să nu se amintească de aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
iau de la început. Numai că de data aceasta nu mai există nici un început. Este continuare doar - după o întrerupere oarecare - a drumului spre ruină. Ciudat e doar că mi se pare totul atât de simplu. Și de aici această frică surdă, permanentă de a nu cădea iarăși. De a nu începe iarăși să beau. Cât mă va ține hotărârea de acum? Repulsia? Au trecut abia câțiva ani. Vor mai trece alți ani. Și apoi alții. Câți? Nu e mult. Zilele se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că...“. În realitate, e foarte simplu. Nu mă obligă nimeni să scriu. Se poate trăi și fără scris. Nu-i nici o dramă dacă nu mai scriu. Așa și este. Dar la fel de tulburătoare, ca un fel de râcă a sufletului, o surdă neliniște: dar dacă, totuși, mi-a fost dat să scriu ceva și nu voi mai reuși să-l scriu? Dacă mi-am irosit viața doar pe câteva himere? Și pe băutură... Tot mai învăluitor sentimentul singurătății. Mă simt fără liman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că nu mai puteam ieși. Am intrat totuși într-o clasă. Simțea că o doresc. O dorință amestecată cu furie, cu scârbă, cu stupoare. Și cu frică. Parcă aerul din amfiteatrul acela, îmbibat cu frică, pătrunsese în mine. O frică surdă, absurdă, difuză, fără un chip anume. Simțeam doar cum undeva, în preajmă, învăluitoare, pândea amenințarea. Începuse să-mi fie frică și de Lia. Întărâtat i-am spus: „Vreau să te fut“. O împingeam spre o bancă de lângă cuier. „Ce te-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mei. 28tc "28" Și tot aici, la intersecția de peste drum de „Gambrinus“, într-o după-amiază grea de iarnă, cu zăpezi mocirloase, cu îmbulzeala troleibuzelor înșirate pe tot lungul Bulevardului, cu obișnuitul tembelism al mulțimii într-o astfel de zi, disperarea surdă că a venit, iată, grozăvia și i-a prins nepregătiți, de parcă atunci ningea pentru prima dată peste neam, a oprit în dreptul meu o mașină lungă, lungă, semănând perfect cu dricul motorizat din anii ’40 ai veacului trecut al fostei primării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Pentru a-mi birui teama, tocmai, căutam să mă port cât mai firesc. Prudența mea, lașitatea mea, spaimele de tot felul le lăsam în ceața unei neavute demnități, mimând un comportament cât mai obișnuit, normal, firesc în nefirescul acelei spaime surde, continue. Nu am fost niciodată curajos. Demn, nici atât. Dar mi-am ascuns lașitățile întotdeauna sub astfel de măști, lăsând să se bănuiască un caracter integru, demn, sever până la intoleranță. Îmi era, de fapt, întruna frică. Paralizantă frică, înghițitoare de elanuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
înghețate parcă, mute, cu privirile ațintite într-o singură direcție, spre locul de unde răsărea Soarele. Treceam pe lângă ele când veneam și plecam de la cârciumă. Noaptea, mai ales, aveam impresia că le auzeam inimile ticăind, un infern de inimi bătând zvâcnit, surd, cu niște bătăi venite parcă din adâncul nopții. Mă înfiora senzația aceea ciudată că îmi împleticesc pașii printre cârduri nesfârșite de ciori mute, amorțite, urmărindu-mi dusul în bezna nopții, fără alt zgomot decât ticăitul monoton al puzderiei de inimi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
din mine spusele lui Kerim. Decât că mi le aduc aminte din când în când, ca și cum într-adevăr șoptitorul intrase în mine cândva, poate chiar mă născusem cu el în mine, și mereu mi-a otrăvit zilele cu această frică surdă, anihilantă. Dar nu șoptitorul a fost. Pur și simplu timpul în care am venit pe Lume și în care am trăit a fost îmbibat de frică, de spaime și de mâlul ticăloșiilor de tot felul. Un timp al dosarelor. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
continuă a dosarelor. Acolo, la dosar, putea fi adăugat mereu un „ceva“ neștiut de tine, un „ceva“ de care atârna tot rostul tău viitor. Înaintea crimelor, premergându-le, au fost dosarele. Și mai era, poate mai este și acum, teroarea surdă a cărților de muncă. Ținute mereu în secret de contabili (de ce tocmai de ei?), cu înscrisuri misterioase, greu de pătruns în taina lor, deși acolo, în fond, este toată povestea anilor tăi de muncă. Poate pentru că întotdeauna s-a dorit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
împreună, așa cum cele mai ciudate întâmplări merg câteodată o vreme împreună, viețile noastre despărțindu-se apoi, iarăși după nebănuitele lor legi, în repegușul timpului. Naratorul nu știe că până și el va deveni cândva narat, poveste. Presimte poate. O spaimă surdă încă îl ține țintuit la acea masă, ezitând să înfigă lingurița în felia de tort, presimțind parcă golul în care se va prăbuși după gestul următor. Presimțind că va veni noaptea în care va fi uitat undeva pe o stradă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
orbul cu muzicuța și cântecul acela învăluitor. Mă cercetase Moartea, mă ademenise cu gândul că am găsit acea povestire pierdută de demult, ascultase cum cuvintele cad în mine, aduse poate de cadența toiagului alb al orbului lovind peretele vagonului, lovituri surde, grele, înăbușite, ca picurii ploii de demult, din acea noapte pierdută. Moartea mă îndemnase poate să cobor la Karanphilou, ea ducându-se în dusul ei, lăsându-mi doar împăcata bucurie a adulmecării înghețatei ei apropieri. Am înțeles, oricum, că așteptarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și uleiuri parfumate. Din acea splendoare Îndoielnică mai rămăseseră doar aburii și parfumurile, deși de altă natură. Jacinta Coronado zăcea prăbușită Într-un scaun din răchită, Înfășurată Într-un pled. — Doamna Coronado? am Întrebat ridicînd glasul, temîndu-mă că sărmana era surdă, țicnită sau amîndouă aceste lucruri. Bătrîna ne cercetă pe Îndelete, cu o anumită rezervă. Avea o privire nisipoasă și doar cîteva șuvițe de păr alburiu Îi acopereau creștetul. Am băgat de seamă că mă observa cu un aer ciudat, de parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]