19,515 matches
-
prusești au fost adesea oara ridicați la acest grad, fiindcă, după o regulă nescrisă, nu au fost numiți feldmareșali până în anul 1870, când prințul moștenitor Friedrich Wilhelm și Prințul Friedrich Karl al Prusiei au fost numiți ca primii din casa regală prusească feldmareșali în timpul Războiului franco-german, scurt timp înaintea proclamări Imperiului German al 2-lea. Primul a fost onorat cu acest titlu după asediul Parisului, celălalt pentru victoria decisivă împotriva Franței în Bătălia de la Gravelotte. În anul 1898, în Prusia a
Feldzeugmeister () [Corola-website/Science/334052_a_335381]
-
Porto d'Anzio la 31 august 1891 că va începe să lucreze la un roman pe care îl considera foarte interesant.<ref name="Bucuța 9/1935 586">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 9, 1 septembrie 1935, p. 586.</ref> Căldurile insuportabile de la începutul verii anului 1892 îi creează lui Duiliu Zamfirescu o stare de plictiseală. Diplomatul citește fără un prea mare interes, fiind stăpânit de o neliniște creatoare
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
pâclă ca de Bărăgan”, i se confesează el lui Titu Maiorescu într-o scrisoare scrisă la Roma la 12 mai 1892.<ref name="Bucuța 9/1935 596">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 9, 1 septembrie 1935, p. 596.</ref> Scriitorul îi scrie ministrului de externe Alexandru N. Lahovari, rugând să fie înaintat în funcție, dar, în loc să-l înainteze, ministrul îl transferă în iunie 1892 ca secretar de legație
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
dar, în loc să-l înainteze, ministrul îl transferă în iunie 1892 ca secretar de legație la Atena, cauzându-i o nemulțumire profundă.<ref name="Bucuța 9/1935 597-599">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 9, 1 septembrie 1935, pp. 597-599.</ref> Duiliu Zamfirescu a început să scrie acest roman în vara anului 1892, după ce fusese transferat la Atena. Romanul a purtat inițial titlul "Pe Arătură".<ref name="Bucuța 10/1935
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
început să scrie acest roman în vara anului 1892, după ce fusese transferat la Atena. Romanul a purtat inițial titlul "Pe Arătură".<ref name="Bucuța 10/1935 123">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 10, 1 octombrie 1935, p. 123.</ref> Scrierea a fost întreruptă o perioadă ca urmare a transferării lui Duiliu Zamfirescu, începând cu 3 noiembrie 1892, ca secretar de legație la Bruxelles. În ianuarie 1893, după o
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
trist, o viață uniformă dar senină a muncitorului de pământ”, potrivit propriei mărturisiri făcute într-o scrisoare din 22 februarie 1893.<ref name="Bucuța 10/1935 131">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 10, 1 octombrie 1935, p. 131.</ref> Scriitorul a cercetat asemănările dintre firea țăranului rus (din romanele lui Lev Tolstoi) și firea țăranului român, concluzionând că motorul sufletesc al țăranului român îl reprezintă posesiunea pământului.<ref
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
rus (din romanele lui Lev Tolstoi) și firea țăranului român, concluzionând că motorul sufletesc al țăranului român îl reprezintă posesiunea pământului.<ref name="Bucuța 10/1935 132">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 10, 1 octombrie 1935, p. 132.</ref> Romanul a fost scris în principal în perioada elenă a lui Duiliu Zamfirescu, fiind finalizat în perioada cât scriitorul se afla la Bruxelles. Cât timp a lucrat la roman
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
a fost cuprins de o energie creatoare și s-a detașat destul de mult de lumea exterioară în care își desfășura activitatea.<ref name="Bucuța 10/1935 127-141">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 10, 1 octombrie 1935, pp. 127, 141.</ref> În octombrie 1893 romanul nu era terminat, autorul nefiind hotărât dacă să-i căsătorească sau nu pe Sașa Comăneșteanu și pe Matei Damian și solicitând sfatul lui Titu
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
nefiind hotărât dacă să-i căsătorească sau nu pe Sașa Comăneșteanu și pe Matei Damian și solicitând sfatul lui Titu Maiorescu.<ref name="Bucuța 11/1935 299-300">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 11, 1 noiembrie 1935, pp. 299-300.</ref> Criticul l-a încurajat și i-a oferit sfaturi ce au contribuit la găsirea finalului potrivit. Prima parte a romanului a fost trimisă de autor de la Bruxelles la sfârșitul
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
a fost trimisă de autor de la Bruxelles la sfârșitul lui decembrie 1892, la solicitarea lui Iacob Negruzzi, directorul revistei "Convorbiri literare".<ref name="Bucuța 10/1935 127">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 10, 1 octombrie 1935, p. 127.</ref> Membrii cenaclului Junimea nu au manifestat un prea mare entuziasm, primind-o cu rezerve, iar Iacob Negruzzi considera că prima jumătate a romanului este prea lungă și conține descrieri
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
entuziasm, primind-o cu rezerve, iar Iacob Negruzzi considera că prima jumătate a romanului este prea lungă și conține descrieri inutile.<ref name="Bucuța 11/1935 307">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 11, 1 noiembrie 1935, p. 307.</ref> "Viața la țară" a fost publicat pentru prima oară sub formă de foileton în perioada iulie 1894 - mai 1895 (nr. 3-8 din 1894 și 1-5 din 1895) în revista
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
București, după cum a fost marea dorință a autorului (exprimată într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu la 2/14 august 1893).<ref name="Bucuța 10/1935 144">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul II, nr. 10, 1 octombrie 1935, p. 144.</ref> Titlul romanului a fost ortografiat în prima ediție " Viața la țeară", potrivit exprimării de la acea vreme, fiind modificat în edițiile ulterioare în cel de "Viața la țară". Într-o
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
Zamfirescu, reputatul critic Titu Maiorescu lăuda romanul, semnalând prezența unor fraze de un sentimentalism fad și a unor construcții literare nepotrivite.<ref name="Bucuța 10/1936 144-145">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Titu Maiorescu lui Duiliu Zamfirescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul III, nr. 10, 1 octombrie 1936, pp. 144-145.</ref> Impresia generală a fost una pozitivă, după cum îi scria criticul autorului la 20 mai 1895: „E evident, că are părți de o căldură delicată, de o tensiune a interesului
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
care îl fac - în aceste părți - egal cu bunele romanuri occidentale. Dar în privința conducerii unitare a evenimentelor sunt objecții de făcut”.<ref name="Bucuța 10/1936 145">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Titu Maiorescu lui Duiliu Zamfirescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul III, nr. 10, 1 octombrie 1936, p. 145.</ref> Romanul a plăcut și scriitorilor de la "Convorbiri literare", după cum menționează autorul într-o scrisoare din 9/21 iunie 1895. Duiliu Zamfirescu împărtășea rezervele criticilor cu privire la nefinalizarea unor acțiuni secundare
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
sau "Un poet") în care personajul principal să fie Mihai Comăneșteanu, îndrumat în viață de învățăturile primite în copilărie de la baciul Micu.<ref name="Bucuța 1/1936">Emanoil Bucuța, „Scrisorile trimise de Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu”, în "Revista Fundațiilor Regale", București, anul III, nr. 1, 1 ianuarie 1936, pp. 96-97.</ref> Romanul a avut parte de un succes mare la public, atingând în 16 ani un tiraj de 37.000 de exemplare. Scrisă în perioada în care Duiliu Zamfirescu se
Viața la țară () [Corola-website/Science/334021_a_335350]
-
320) din Axum. Ajunși la curtea regelui etiopian, cei doi tineri au îndeplinit cu credință toate cererile regelui câștigândui încrederea și fiind puși în funcții înalte, Edesius paharnic, iar Frumentie, care era mai mare, a fost numit trezorier și secretar regal. Ei au fost alături de rege până când acesta se afla pe patul de moarte și i-a eliberat având posibilitatea să părăsească regatul. Cu toate acestea, cei doi frați au rămas drept regenți la guvernarea statului, la insistențele reginei, deoarece prințul
Sfântul Frumentie () [Corola-website/Science/334141_a_335470]
-
a întors în Etiopia unde l-a botezat pe regele Ezana și pe fratele său Saizanas. Atunci a fost întemeiată episcopia de Axum, primul episcop fiind chiar Frumentie, învestit în acestă funcție de către patriarhul Atanasie. În scurt timp, datorită edictelor regale și a influenței episcopului, poporul etiopian a adoptat creștinismul, devenit religie de stat. Frumentie a câștigat un mare prestigiu printre localnici primind titluri precum "Kesate Birhan" (Luminătorul) sau "Abba Salama" (Tatăl Păcii). Conform tradiției, el ar fi făcut prima traducere
Sfântul Frumentie () [Corola-website/Science/334141_a_335470]
-
(în ) este o fostă reședință regală situată în orașul Vincennes, la sud-est de Paris. Este pe lângă Luvru și Palatul Versailles unul din cele mai faimoase castele din istoria Franței. Donjonul castelului are 52 m înălțime: este una dintre cele mai înalte fortărețe de câmpie din Europa
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
prizonier englezilor, starostele neguțătorilor ai Parisului, Étienne Marcel, s-a revoltat împotriva regentului, viitorul rege Carol al V-lea, iar s-a declanșat marea răzvrătire a țăranilor, Jacqueria. Astfel Ioan al II-lea s-a convins de necesitatea unei rezidente regale fortificate aproape Parisului. Prima tranșă a lucrărilor s-a lansat în 1361. Înalt de 52 de metri, pe cinci etaje, a fost terminat circa 1369 sub domnia fiului acelui, Carol al V-lea, sub conducerea arhitectului Raymond du Temple. Donjonul
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
fost una dintre primele capodoperele ale stilului gotic flamboaiant. La începutul al secolul al XV-lea, se întindea pe mai mult de zece hectare; includea clădiri rezidențiale, religioase și militare, pe scurt toate elementele necesare pentru viața cotidiană a curții regale și administrarea regatului. În secolul al XVI-lea, după Fronda (1648-1653), o mișcare de revoltă a burgheziei Parisului și a nobilimii, Cardinalul Mazarin a identificat Castelul Vincennes ca o locație securizată pentru familia regală, care a trebuit să fug de la
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
necesare pentru viața cotidiană a curții regale și administrarea regatului. În secolul al XVI-lea, după Fronda (1648-1653), o mișcare de revoltă a burgheziei Parisului și a nobilimii, Cardinalul Mazarin a identificat Castelul Vincennes ca o locație securizată pentru familia regală, care a trebuit să fug de la Palatul Luvru. După ce a fost numit guvernatorul de la Vincennes în 1652, a încredințat arhitectului Louis Le Vau un vast program de construcții. Pentru a transforma vechiul castel într-o rezidență modernă, Le Vau a
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
de Austria și Cardinalul Mazarin, și cealaltă pentru tânărul rege Ludovic al XIV-lea și soția sa Maria Tereza, infantă a Spaniei. Lucrările au fost terminate pentru cei douăzeci ani ai regelui. Totuși, castelul și-ar pierdut statutul de reședință regală în anul 1682, când Ludovic al XIV-lea s-a mutat definitiv la Palatul Versailles. Începând cu secolul al XVI-lea castelul a inclus o închisoare regală, care a găzduit deținuții obișnuiți, dar mai ales prizonieri de stat. Aceștia au
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
cei douăzeci ani ai regelui. Totuși, castelul și-ar pierdut statutul de reședință regală în anul 1682, când Ludovic al XIV-lea s-a mutat definitiv la Palatul Versailles. Începând cu secolul al XVI-lea castelul a inclus o închisoare regală, care a găzduit deținuții obișnuiți, dar mai ales prizonieri de stat. Aceștia au fost mai întâi mari aristocrați acuzați de sedițiune. Henric de Navarria, viitorul rege Henric al IV-lea, a fost deținut în Vincennes în anul 1574 în cursul
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
communards" au fost închiși în celulele de la Vincennes, unde au lăsat multe graffiti. Apoi a fost destinat diverselor utilizări: a adăpostit temporar o companie a elevilor subofițeri după crearea a Școala militară în 1751, o manufactură de porțelan (viitoarea Manufactură regală de la Sèvres) în perioada 1740-1756, o manufactură de faianță în perioada 1767-1786 și o brutărie în perioada 1784-1790. În timpul Revoluției franceze închisoarea, castelul a fost aproape de a fi demolat în 1791 ca un simbol regal; a fost salvat prin intervenția
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]
-
manufactură de porțelan (viitoarea Manufactură regală de la Sèvres) în perioada 1740-1756, o manufactură de faianță în perioada 1767-1786 și o brutărie în perioada 1784-1790. În timpul Revoluției franceze închisoarea, castelul a fost aproape de a fi demolat în 1791 ca un simbol regal; a fost salvat prin intervenția trupelor și a marchizului de Lafayette. Apoi a găzduit un depozit de praf de pușcă, un parc de artilerie și mai multe unități de trupe. În timpul Consulatului, în 1804, a fost martorul execuția ducelui de
Castelul Vincennes () [Corola-website/Science/334144_a_335473]