19,069 matches
-
păstra o tăcere ermetică!) Îi preferă despărțirea bruscă, seacă și orgolioasă de lume. De fapt, pentru el moartea e un proiect În stare de construcție, așa cum pentru alții e viața. Îi e scârbă de colaboraționiști, Îi e scârbă de germani, mărturisind că i-a preferat Întotdeauna pe englezi și pe americani. Pe aceeași listă a lucrurilor pe care le detestă - „ca rasist și ca naționalist”! - se află „francezul mediu, omul brun, scund, din Centru și din Sud”, precum și „oribila Marsilie”. Masochist
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
mă târăsc din Întâlnire În Întâlnire, leșinată de dorință, mereu nesatisfacută. Mi-e greață de tot. Greața va rămâne, pentru multă vreme, sentimentul dominant al confesiunilor ei. La un moment dat chiar se va Întrerupe din scris. Nu e capabilă, mărturisește, să formuleze nici un gând coerent, mintea Îi e - comparația Îi aparține - asemeni unui coș de gunoi În care s-au adunat toate resturile și murdăriile unei existențe terne. Fuga permanentă de Rău, de Moarte poate fi citită și Într-una
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Limită a două lumi, graniță dintre mental și material, intimul este o pură subiectivitate. Ceea ce pentru un autor poate fi un lucru de nemărturisit, pentru altul e un motiv de mândrie. Cazul clasic al lui Gide, cel care, progresiv, Își mărturisește particularitățile gusturilor sexuale vorbește despre relativa Îndreptățire de a stabili regularități și similitudini. Încercările de cuantificare sunt, așadar, sortite eșecului nu numai de la autor la autor, ci și În interiorul evoluției aceluiași scriitor. Cu atât mai mult cu cât relația dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
istorisirea descoperirii de sine a autorului prin confruntarea cu propriile bovarisme. El este obligat să se recunoască dacă nu În ceea ce a spus despre sine, cel puțin În ceea ce citește (și felul În care citește) aventurile conștiinței dornice să se mărturisească. Instantaneității și solidității autoportretului din artele plastice, jurnalul le opune consistența moale, suavă, a unei țesături dintr-un material vaporos. O țesătură-capcană, În care autorul de jurnale intime se proiectează ca vânător, dar În care sfârșește ca vânat. Aceasta e
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
puțin accidental. Fantasma psihanalitică În procesul evoluției, Însemnarea fulgurantă capătă materialitate, devenind, În nu puține cazuri, carte. E o altă formă a metamorfozării actului ficțional În realitate. Astfel se stabilizează și tehnica pur retorică a strategiilor trecerii unului În multiplu. Mărturisindu-se, eul părăsește ipostaza de ficțiune, de fantasmă psihanalitică și devine o entitate palpabilă: o realitate fizică Într-un text real. Drama jurnalului intim pornește de la strategia sa fundamentală: de la Încercarea disperată de a concilia cele două ființe simultan existente
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ar voi transcrisă până În cele mai mici amănunte, jurnalul se dovedește un gen al elipsei. El va spune foarte mult despre autorul său, Însă nu va spune niciodată totul. Imposibilitate conștientizată Încă de primele jurnale intime, care, aparent, cel puțin, mărturisesc doar intenția de a fi un document al existenței scriitorului. La sfârșitul anilor douăzeci, Rebreanu Începe să țină un jurnal avertizându-ne: Încep acest jurnal cu gândul să-mi spun aici tot ce am În inimă și-n suflet - o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
un maniac al aniversărilor (Înscrise, inițial, pe parapetul insulei St. Louis, dar șterse de către dușmanii săi), subliniază importanța datei. Jurnalul intim va trebui să-și respecte parametrii. El e zona de intersecție dintre persoană și timp. O ființă care se mărturisește la un moment dat, Într-un timp dat: Între parantezele unei zile. Jurnalul intim românesc se ivește, În acest context, ca o firească nevoie de racordare. Apărut, mai Întâi, Într-o formă impură, amestecată, cel mai adesea sub forma jurnalului
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
fie și numai unul „de fabricație”), el nu va fi desăvârșit fără prezența creatorului. În ochii celui care scrie, literatura În sine nu e decât o parte a personalității sale, o infimă secvență din ceea ce ar vrea să comunice, să mărturisească. Pentru un scriitor, nu e suficient să-ți descoperi În fața lumii creația. Trebuie să o Însoțești de un gest suplimentar, de Încă o golire de sine. Adevărata creație se oprește doar la ecorșeu. La străpungerea dureroasă a epidermei. Cărțile suportă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
evenimentul banal și cel istoric, Înăuntru e acea bienheureuse intériorité41, descoperită prin exercițiul scrierii zilnice. Sau, dacă nu descoperită, măcar creată. Autodistrucția Între obsesiile pedagogice (jurnalul e reminiscența caietului, reproducerea obiceiului „temei de casă” zilnice) și obsesiile penitentului care-și mărturisește greșelile 42, se Întinde un complex flagrant de vinovăție. Prea puține jurnale intime dau o imagine strălucitoare a autorului. Și nu o dau, pentru că scriitura jurnalieră e, la nivel psihologic, o formă fundamental pasivă a scrisului: fără organizare, fără construcție
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
psihanalizei: există câte un timp pe care-l decupează dorința. Legat Întotdeauna de semnificant, timpul suferă acțiunea declanșatoare a acestuia. Timpul reținut (reținut, „pur și simplu”, spune Daniel Sibony), clipele pietrificate se Însuflețesc sub presiunea semnificantului, adică a obiectului care mărturisește. Odată scris, timpul Începe să confirme legile discursului literar care l-a făcut prizonier. Iar una din legile fundamentale ale jurnalului literar cere ca unei investiții de timp să-i corespundă o investiție egală de semnificație. Dar legile, codurile interpretative
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
obicei, acest tip al definirii temporale acționează pe spații Înguste: introduce sau segmentează un discurs. Fragmentează vocația Însăși a fragmentarismului, subminând-o cu mărturia că discontinuitatea promite Întotdeauna o permanență. După impactul decisiv, după experiența a ceea ce nu poate fi mărturisit cu certitudine, jurnalul intim se stabilizează În una din celelalte două forme. Adevărul este Însă că, de cele mai multe ori, ele coexistă. Fiecare, În felul său, contribuie la instituirea unei tensiuni temporale În interiorul jurnalului intim. A unui pact cu ziua de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
trubadurescă, vocația tragicului, care nu cad în desuetudine, ci izbutesc să păstreze aparențele modernității. Poate că reușita vine din faptul că toate producțiile sale poetice au o anume conotație scenică, tragicul fiind mai degrabă „jucat” decât resimțit ca destin, cum mărturisesc poemele Trubadurul mincinos, Lamentația poetului pentru iubita sa, A doua odă a lui Lactanțiu pentru iubita sa, Invitație la o artistă, Baladă studențească, Regele visător și mai ales Corydon, din care faimoase vor deveni versurile „Sunt cel mai frumos din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289860_a_291189]
-
Extinderea în plus a metodologiei de studiu va putea pune în evidență unele fapte și mai semnificative din punct de vedere teoretic, cât și ca parte aplicativă. Considerații psihopedagogice privind posibilitatea recuperării copilului preșcolar cu abateri de la normal Helen Key mărturisea că veacul întoarcerii spre copil cum a numit ea secolul XX va însemna foarte mult pentru istoria științei. Jean Piaget și a construit problematica psihologiei moderne pornind tocmai de la firea „plină de neprevăzut” a copilului preșcolar. Profesor Ursula Șchiopu remarca
Articole şi cuvântări by Veronica Bâlbâe () [Corola-publishinghouse/Science/330_a_1276]
-
dusă în cabinet de specialistul logoped va continua să îmbunătățească limbajul sub cele 3 aspecte: înțelegere, recepție, transmisie, ceea ce constituie preocuparea reeducativă complexă. Cu privire la posibilitățile de recuperare psihomotorie a copilului preșcolar cu tulburări de vorbire Încă din 1900, Hellen Key mărturisea în paginile unei cărți scrise cu multă căldură și perspicacitate că veacul întoarcerii spre copil, cum a numit ea secolul XX, va însemna foarte mult pentru istoria științei. J. Piaget a început să construiască problematica psihologiei moderne pornind tocmai de la
Articole şi cuvântări by Veronica Bâlbâe () [Corola-publishinghouse/Science/330_a_1276]
-
pe Dumnezeu la fel de ușor cum simt căldura soarelui sau bunătatea unui prieten. Nu există o concentrare pentru rugăciune, ci prin rugăciune. Rugăciunea trebuie să fie dezinteresată. Omul se oferă lui Dumnezeu precum marmura sculptorului, cerându-i iertare și milă, îi mărturisește nevoile sale și pe cele ale semenilor săi. În general, acela ce se roagă pentru alții și pentru sine însuși este vindecat. Aceasta este o formă foarte elevată a ascezei. În general oamenii modești, neștiutori, săraci sunt mai capabili de
Articole şi cuvântări by Veronica Bâlbâe () [Corola-publishinghouse/Science/330_a_1276]
-
de imagologie avant la lettre. Eseurile din Doctrina vieții unui... nebun (1912), precum și cele din Teoria supremației (1912), pentru care este propus la Premiul „Adamachi” al Academiei Române, Beția morții (1912) sau Ideal și anarchie (1912) - scrise parcă din același suflu - mărturisesc ambiția autorului de a trasa coordonatele unui sistem filosofic propriu, în ciuda numeroaselor naivități pe care le conțin. În 1915 este admis în Societatea Scriitorilor Români. Încearcă să se afirme, fără prea mare succes, și în domeniul dramaturgiei prin piesele L
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288115_a_289444]
-
în seamă: tendința de a minți a copiilor este naturală, fiind o componentă esențială a egocentrismului lor; • canalul educației culturale (moral-axiologice), care a făcut din minciună obiectul uneia din poruncile interdictive ale Decalogului, transmise din generație în generație: "Să nu mărturisești strîmb împotriva aproapelui tău" [Exod, 2:16; Deuteronom, 5:20]. O sinteză a celor două surse ale răului (minciunii, dezinformării) în lume ne este înfățișată de Henri-Pierre Cathale, care consideră că "există fără nici un dubiu, nu numai ca înclinație naturală
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
cartea prezentată impune, pare a se regăsi în propriul nostru exercițiu intelectual; căci, în mod obișnuit, o prefață standard preia cele mai interesante elemente de conținut ale textului, eventual le rezumă, comentîndu-le, aducînd completări critice cu privire la autor etc. Trebuie să mărturisim că, nerespectînd aceste canoane, "introducerea" noastră este într-un anume sens înșelătoare. Dar, încercînd o scuză (cu riscul de a activa o dată mai mult butada: "cine se justifică se învinovățește"), putem formula întrebarea: ce posibilități există de a prezenta un
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
aceea mai generală oferită de utilizarea metodologiei semiotice (și implicit hermeneutice). Dezvoltarea obiectivelor mai sus menționate ar fi impus fiind totuși vorba de o lucrare cu caracter științific utilizarea unui adecvat stil "academic". În pofida unei atare constrîngeri formale, trebuie să mărturisim că preferința pentru un stil mai puțin rigid, pe alocuri chiar eseistic, a decurs din dorința de a oferi o lectură mai ușor de realizat, respectiv din dorința de a destinde puțin gravitatea unei practici minciuna, înșelăciunea umană cu consecințe
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
spus cîte o minciună din cînd în cînd. Într-adevăr, Oliver Wendell Holmes pare să fi avut convingerea că, pe măsură ce cresc, copiii își pierd treptat impulsul inițial spre sinceritate. Conform spuselor lui Alexander (1987:197), "O mare parte din adevărul mărturisit în această lume se află în vorbele rostite de copii". Respingînd acest punct de vedere, psihologii pediatri consideră că a minți este un obicei caracteristic vîrstei infantile. De exemplu, răspunsurile afirmative date de copii la propozițiile " Întotdeauna spun adevărul" și
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
viitorul mire, un zidar. În cafeneaua din sat, ei au discutat despre prețuri și materiale necesare renovării bisericii. După un timp, preotul a spus: "Vino la mine acasă să stăm de vorbă mai pe îndelete". Mai tîrziu, preotul i-a mărturisit lui du Boulay: "Așa că am păcălit comunitatea și nimeni nu și-a dat seama de asta". Pe baza minciunilor pe care le-a întîlnit pe timpul studiului său, du Boulay (1976:400-404) a trasat o tipologie, distingînd între minciunile folosite în
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
și B, s-au decis să o critice pe a treia, C. Mai tîrziu, una dintre ele, A, și-a dat seama că e posibil ca B să o trădeze. Drept urmare, A s-a dus la C pentru a-i mărturisi adevărul, și i-a zis ceea ce se spusese despre ea, plîngîndu-se de calomnia lui B la adresa ei. A i-a spus ceva de genul " Cred că ar trebui să știi..." Apoi C s-a dus la B pentru a o
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
defensivă a apărut din cauza plăcerii de a păstra secrete. De exemplu, adulții îi întrebau permanent pe copiii din sat ce făceau mamele lor. Ar fi fost o insultă ca un copil să răspundă " Nu vreau să-ți spun", totuși să mărturisească adevărul ar fi însemnat să dezvăluie ceea ce ar fi trebuit să rămînă un secret de familie. De aceea, copiii au învățat să răspundă la aceste întrebări prin minciuni. După cum observă du Boulay (1974:74), "copilul este inițiat în tainele minciunii
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
307) descrie cum, pe timpul ocupației germane, membrii mișcării de rezistență norvegiene foloseau minciuna pentru a păstra secrete activitățile lor față de rude și prieteni, ca și față de alți membri ai Rezistenței. Aubert subliniază faptul că aceștia erau asociați față de care "era mărturisită existența unor secrete, nu însă și conținutul secretelor". Aici nu este vorba deci despre o minciună directă sau o complicitate la minciună, ci mai degrabă despre o înțelegere împărtășită de către toți membrii că se vor face afirmații false, unele fără
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
pentru a menține o relație pe care încă o prețuiește, în ciuda imperfecțiunii acesteia. În lipsa unei asemenea evaluări, n-ar avea nici un rost să continue cu nesinceritatea. O altă femeie care și-a mințit tatăl cu privire la orientarea ei spre lesbianism, a mărturisit: Este nevoie de mult efort pentru a minți. Trebuie să fii mereu în gardă, ceea ce e de-a dreptul obositor. (Werth și Flaherty 1986:303) Nietzsche (1968a:158) merge încă mai departe, spunînd că "a minți este extrem de obositor". A
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]