18,612 matches
-
avea să capete În deceniile următoare faimă internațională ca disident și eseist/dramaturg postcomunist, s-a remarcat inițial În Cehoslovacia natală ca suporter ardent al noului regim. În 1969, el Își amintea că Încercase o „senzație de certitudine” În ziua loviturii de stat din februarie 1948, văzându-l pe Klement Gottwald, liderul partidului, În Piața Orașului Vechi din Praga, Împânzită de mulțime. Acolo, „În acea masă de oameni care pornise În căutarea dreptății și În acel om șGottwaldț care Îi conducea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au căzut victime nazismului sau regimului de la Vichy. Unii au fugit la Londra, New York sau În America Latină, dar aveau să se Întoarcă după eliberare. Alții, precum Czes³aw Mi³osz sau istoricul și politologul maghiar François Fejtö, nu au emigrat decât atunci când loviturile de stat sovietice În estul Europei i-au obligat să fugă - moment În care s-au dus, firește, direct la Paris. În consecință, pentru prima oară după anii 1840, când Karl Marx, Heinrich Heine, Adam Mickiewicz, Giuseppe Mazzini și Alexander
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de sovietici: „Nu trebuie decât să redai pământul poporului și În câțiva ani Fericirea va fi lege supremă, iar Bucuria, orizontul zilnic”. Sentimentele comunistului Éluard se regăseau chiar la intelectuali și artiști care nu intraseră În partid. În 1948, după lovitura de stat cehă, Simone de Beauvoir era sigură că victoria va fi a comuniștilor pretutindeni: după cum nota contemporanul Paul Nizan cu mulți ani Înainte, un filosof revoluționar poate fi de folos numai dacă e de partea clasei care aduce revoluția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
investit speranțele și cea mai mare parte a fondurilor În creștin-democrați). Până la jumătatea anului 1947, pariul ar fi fost riscant. Dar după ieșirea de la guvernare, În acea primăvară, a partidelor comuniste din Franța, Belgia și Italia și mai ales după lovitura de stat de la Praga din februarie 1948, socialiștii și comuniștii din Vest s-au Îndepărtat unii de alții. Ciocniri violente Între sindicatele socialiste și cele comuniste, Între greviștii comuniști și forțele de ordine trimise de miniștrii socialiști, precum și veștile despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
umbra celui de-al doilea război mondial, anticipând nervos un al treilea. Eșecul aranjamentului din 1919 era Încă viu În mintea politicienilor și a electoratului. Comunismul impus În Europa de Est era un memento strident al instabilității revoluționare de după primul război mondial. Lovitura de stat de la Praga, tensiunile din Berlin și războiul din Coreea aduceau Îngrijorător cu crizele internaționale În serie din anii ’30. În iulie 1951, Aliații vestici declaraseră că „starea de război” cu Germania a luat sfârșit, dar pe fondul unui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
germană și rezistență politică, urmate de ocupația militară de către Aliați a orașelor radicalizate, sudul Italiei a fost scos prompt din război de sosirea trupelor aliate occidentale. În Mezzogiorno, structurile sociale și administrative moștenite de la fasciști au scăpat neatinse din sângeroasa lovitură de stat prin care Mussolini a fost Înlocuit cu unul dintre generalii săi. Vechiul contrast economic și politic dintre sudul și nordul Italiei era accentuat acum de amintirile complet diferite despre război. Eșecul reformelor agrare postbelice a condus guvernele italiene
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
creștin-sociali, un partid conservator și provincial care nu agrea străinii și schimbările. Spre deosebire de social-democrați, creștin-socialii nu aveau dorințe pangermaniste: ar fi fost absorbiți de o Germanie urbană și majoritar protestantă. Dar nici nu simpatizau politica mișcării muncitorești vieneze; În 1934, lovitura de stat pusă la cale de dreapta a distrus bastionul social-democrat din „Viena roșie” și, odată cu el, democrația austriacă. Din 1934 până la invazia nazistă, Austria a devenit un regim clerical autoritar, În care partidul catolic deținea monopolul puterii. Prima și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
al marșului istoriei. Moscova era oglinda flatantă a iluziilor lor politice. În noiembrie 1956, această oglindă s-a făcut țăndări. Într-o notă datată 8 septembrie 1957, scriitorul maghiar István Bibó observa că, „zdrobind revoluția ungară, URSS a dat o lovitură dură și poate fatală mișcărilor «companioane» (de pace, femei, tineret, studenți, intelectuali etc.) care au contribuit la forța comunismului”. Deposedat de charisma stranie a terorii staliniste și expus la Budapesta În toată mediocritatea sa blindată, comunismul sovietic a pierdut farmecul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1963. Dar cel care Întruchipează stilul și impactul Noului Val este François Truffaut. Renumit mai ales pentru seria de filme cu Jean-Pierre Léaud În rolul lui Antoine Doinel (eroul autobiografic al lui Truffaut), Les quatre cents coups (Cele patru sute de lovituri, 1959), L’amour à vingt ans (1962) și Baisers volés (Sărutări furate, 1968), Truffaut era nu numai teoreticianul principal al revoluției din cinematograful francez, ci și exponentul său cel mai strălucit. Multe dintre creațiile sale - Jules et Jim (Jules și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fusese un succes politic, iar troțkismul, un eșec fără pată. Urmașii Întârziați ai lui Troțki erau atrași, desigur, tocmai de acest eșec. Trecutul era poate sumbru, dar analiza erorilor comise - revoluția sovietică fusese confiscată de o reacție birocratică similară cu lovitura de stat thermidoriană care i-a eliminat pe iacobini În 1794 - avea să le asigure pe viitor succesul. Dar Troțki purta și el aura puterii - la urma urmei, jucase un rol crucial În primii ani ai regimului sovietic și era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cuvintele lui Sartre din prefața la ediția franceză a cărții lui Frantz Fanon Les damnés de la terre (Blestemații pământului, 1961): violența revoluțiilor anticoloniale este cea a „omului care se reinventează... să Împuști un european Înseamnă să omori doi dintr-o lovitură, să distrugi opresorul și pe cel oprimat În același timp: În urmă rămân un om mort și un om liber; supraviețuitorul, pentru prima oară, simte sub tălpi pământul național”. Această admirație plină de abnegație pentru modele străine nu era nouă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era a nimănui. Declarații periculoase și iresponsabile: după cum nota Raymond Aron, „un președinte ales prin sufragiu universal nu poate fi dat afară ca un rege”. De Gaulle și Pompidou au profitat imediat de greșelile stângii. Ei au avertizat că o lovitură de stat comunistă amenință Franța 17. La sfârșitul lunii mai, de Gaulle a anunțat alegeri anticipate, cerându-le francezilor să aleagă Între guvernul legitim și anarhia revoluționară. Dreapta a demarat campania electorală cu o uriașă contrademonstrație. La 30 mai, mulțimile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sovietice: nici măcar la apogeul „dezghețului”, opera ulterioară a lui Soljenițîn nu ar fi putut vedea lumina tiparului. Dar, În comparație cu perioada anterioară, Începutul anilor ’60 reprezenta o epocă de libertate scriitoricească și timide experimente culturale. Totul s-a schimbat Însă după lovitura de stat de la Kremlin din octombrie 1964. Adversarii lui Hrușciov erau iritați de eșecul măsurilor luate, de stilul autocratic, dar mai ales neliniștiți de instabilitatea lui. Poate că primul-secretar nu știa nici el ce era permis și ce nu, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În periodicul cultural praghez Literární noviny În iunie 1963, el susținea doar nevoia de a spune adevărul despre „devierile” staliniste În literatura cehă. Dispoziția relativ liberală din acești ani era un ecou ceh Întârziat la dezghețul lui Hrușciov. Deși, după lovitura de stat orchestrată de Brejnev, tonul se schimbase la Moscova, renașterea artistică În Cehoslovacia a continuat, stingherită doar de cenzură și presiuni sporadice. Pentru străini, simptomul cel mai cunoscut era puzderia de filme noi care abordau timid subiecte interzise până
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
s-a adăugat decizia lui Berlinguer din 1973 de a pune partidul În slujba democrației italiene, chiar dacă acest lucru echivala cu renunțarea la opoziția fermă față de creștin-democrați: era așa-zisul „compromis istoric”. Decizie determinată, pe de o parte, de șocul loviturii de stat din Chile (1973), care i-a convins pe Berlinguer și pe alți intelectuali comuniști că nu vor fi lăsați niciodată (de către americani sau de aliații acestora din cercurile ecleziastice, militare sau de afaceri italiene) să formeze un guvern
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
i-a Învestit pe conspiratori În funcții. Opt luni mai târziu, după o tentativă neconvingătoare de „contralovitură”, Constantin și familia regală au fugit la Roma, prea puțin regretați. Junta a desemnat un regent, iar Papadopoulos a fost numit prim-ministru. Lovitura de stat organizată de colonei era un pronunciamento clasic. Mereu opresivi și la Început chiar brutali, Papadopoulos și colegii lui au concediat aproape o mie de funcționari civili, au exclus sau arestat politicieni de centru și de stânga și, timp
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Înfățișare. Sub regimul lor nu era permis părul lung. Gărzile de la palate și participanții la ceremonii și-au văzut uniformele Înlocuite de stridente costume „tradiționale” grecești. Atena mai ales a căpătat un aer ordonat și marțial. Consecințele economice ale loviturii de stat au fost și bune, și rele. Turismul nu a fost afectat - călătorii cu conștiință politică boicotau acum Grecia coloneilor, dar În locul lor veneau turiști atrași de stațiunile ieftine, deși exagerat de reglementate. Investițiile străine - care datau, În cazul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
MFA) i-au Îndepărtat pe Caetano și apropiații lui și au creat un guvern provizoriu având drept obiective democratizarea, decolonizarea și reforma economică. La fel ca puciul tinerilor ofițeri din 1926 prin care Salazar a ajuns prima oară la putere, lovitura de stat nu a Întâmpinat rezistență, iar liderii vechiului regim au putut fugi din țară - mai Întâi În Madeira, apoi În Brazilia. Generalul António de Spínola, fost șef de stat-major În armata portugheză și guvernator al Guineei din 1968 până În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o democrație cum aveți dumneavoastră În Europa de Vest nu e posibilă... Portugalia nu va fi o țară cu libertăți și monopoluri democratice. Nu va permite acest lucru”. Din aprilie până În noiembrie, tensiunile au crescut. Comentatorii străini se temeau de o iminentă lovitură de stat comunistă, iar aliații Portugaliei din NATO și partenerii comerciali occidentali au promis să ofere ajutor și integrare dacă țara se lepăda de revoluția marxistă. Deznodământul s-a produs la sfârșitul anului. Pe 8 noiembrie, Adunarea Constituantă a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alegerilor din aprilie 1975 discreditase anticipat obiectivele ofițerilor revoluționari: stânga putea să aibă fie o democrație parlamentară, fie o „tranziție” revoluționară - dar nu pe amândouă. În februarie 1976, armata portugheză, care Încă mai controla țara la aproape doi ani după lovitura de stat, a predat oficial puterea autorităților civile. țara urma să fie guvernată conform unei Constituții votate În aprilie 1976 și care reflecta Încă retorica și elanurile din ’74: ea angaja Portugalia Într-o „tranziție spre socialism prin crearea condițiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Analizate astăzi, acțiunile par teatrale și bâjbâite, dar Tejero și Milans del Bosch aveau de partea lor tradiția și precedentul. Mai mult, parlamentul Însuși (sau variile partide politice și simpatizanții lor) nu putea face mare lucru pentru a bloca o lovitură de stat militară, iar simpatiile armatei erau greu de anticipat 16. Decisivă pentru ieșirea din criză și pentru direcția ulterioară a istoriei spaniole a fost atitudinea lui Juan Carlos I, care a respins tranșant cererile conspiratorilor și a ținut un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era mai eficientă. Dar ca societate, ea a suferit un dezastru cu consecințe catastrofice pe termen lung. Desconsiderând și desființând toate resursele deținute În colectiv, susținând vehement o etică individualistă preocupată exclusiv de bunuri cuantificabile, Margaret Thatcher a dat o lovitură grea vieții publice britanice. Cetățenii s-au transformat În acționari, iar relațiile dintre ei sau dintre fiecare și colectivitate se măsurau acum În averi și pretenții, nu În servicii și Îndatoriri. Cum totul, de la regia de transport la regia de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
protestele au fost provocate tocmai de amestecul tulburător de autoritate paternalistă de tip tradițional și transformări sociale destabilizatoare. Adversarii și criticii lui de Gaulle au făcut mult caz de stilul „nedemocratic” În care generalul a dobândit și apoi exercitat puterea - „lovitura de stat permanentă”, cum spunea François Mitterrand Într-un pamflet politic din 1965 -, dar puterea prezidențială neîngrădită, cu posibilitățile și capcanele ei, le-a surâs În egală măsură și următorilor președinți, indiferent de culoarea politică. Alegerile prezidențiale directe au eclipsat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar chiar și aceștia Încetaseră să mai creadă, ca pe vremuri, În superioritatea morală a socialismului. Imperialismul american era Într-adevăr rău - dar cealaltă tabără era și mai rea, poate cu mult mai rea. În acest moment, teza „progresiștilor” că loviturile anticomuniste erau atacuri implicite la adresa oricărui proiect de ameliorare a societății - adică pretenția că socialismul, social-democrația, comunismul, naționalizarea, planificarea centralizată și reformele sociale progresiste țineau toate de același proiect politic - a Început să aibă efect de bumerang. Logica era următoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
război” care i-a urmat, autoritățile Își recunoșteau Întru câtva eșecul - În nici o altă țară comunistă nu se ajunsese la asemenea măsuri, pe care Michnik le-a numit un „dezastru pentru statul totalitar” (recunoscând În același timp că erau „o lovitură pentru societatea independentă”). Dar comunismul ținea de putere, iar puterea nu era la Varșovia, ci la Moscova. Evenimentele din Polonia erau un prolog mișcător la povestea colapsului comunist, dar ele nu au avut un rol decisiv. Adevărata poveste era În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]