9,278 matches
-
numai pe aceasta. - Ceva l-a reținut? Arrigo scutură din cap. Dante Îl așteptă să continue, dar filosoful părea să se fi adâncit În gânduri. Avea privirea ațintită În gol, ca și când s-ar fi Întors la vremurile tinereții și figura Întunecată a lui Elia s-ar fi arătat din nou dinaintea ochilor săi. Dante Îl văzu scuturând din cap, În tăcere. - Nimic nu l-a reținut, murmură el. Nu e nevoie de o a doua probă. Omnia in uno. Dintr-o dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o mână ca să Îi atingă obrazul, dar ea se feri, plecându-și capul În partea cealaltă. - Nu mă atinge. N-ai plătit. Poetul Își lăsă mâna să cadă. Fata Îl fixa cu privirea ei verde cufundată În orbitele adânci. Cârlionții Întunecați, despletiți pe umeri, Îi Încadrau chipul. I se păru ochii Îi căpătaseră o ușoară luminiscență, sub razele mituitoare ale lumânării. Pentru o clipă, dulcea fantasmă a Amarei se suprapuse peste acele trăsături aspre, ascunzându-le. Pietra Îi studia cu luare-aminte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Îi urcau de-a lungul gambelor ei, ridicându-i tunica până la pântec. Sărută pielea Întinsă, presărată ușor cu pistrui, iar apoi o trase spre el pe pat, smulgându-i veșmintele, și se afundă În trupul ei ca Într-o mare Întunecată. Rămase nemișcat, nici el n-ar fi știut să spună pentru cât timp. Fata, tolănită lângă el, Îl observa cu o expresie enigmatică, rezemată Într-un cot. - Pietra... eu... - Nu spune nimic, Îl Întrerupse prostituata, pecetluindu-i buzele cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
să se elibereze de trupul istovit, aflat pe punctul de a se desface În bucăți. După o clipă de inconștiență, Își redeschise ochii, din nou de veghe. I se părea că auzise un pas ușor apropiindu-se. Apoi, o siluetă Întunecată se interpuse Între el și ieșirea din ulicioară. Sub imboldul acelei noi primejdii, forțele i se redeșteptară. Se ridică În picioare, rezemându-se cu spatele de zid și rămânând nemișcat, În așteptare. Își duse mâna la mânerul dăgii și se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
să curme visul imperialilor, atunci era cu adevărat foarte posibil ca Bonifaciu să se fi aflat Înapoia mâinii sale Însângerate. Un fior Îi străbătu șira spinării. Apoi i se păru că aude niște pași În spate și Întoarse capul. Ceva Întunecat Îl Învălui, orbindu-l. Pentru o clipă, simți un miros acru de mucegai, În timp ce o mână Îi apăsa țesătura peste gură. Încercă să sară În picioare, zbătându-se. Simțea În mod limpede masa unui trup În spatele lui și, din instinct
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
sunt În bătaia luminii sau Învăluite de umbră. - Asta o știe toată lumea. - Ei bine, eu voiam să văd ce Înfățișare capătă Baptisteriul vostru când bezna se pogoară peste el. Dante Îl fixă surprins, apoi privirea Îi alergă spre impunătoarea masă Întunecată din spatele lor. Marele octogon din piatră se Înălța peste cocioabele care Îi Înconjurau ca o coroană spre miazănoapte. - Și ce-ai aflat? - Că, la fel ca atâtea alte monumente ale religiei voastre, și el este, cu siguranță, mai util atunci când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
să aștepte vreun ordin, companiile din armata permanentă se adunau voluntarii, În schimb, deja se risipiseră. Câteva grupuri de soldați trecură pe lângă el, ignorându-l. Comentau surescitați cele Întâmplate, ca niște tovarăși de vânătoare ce se Întorc de la o partidă. Întunecat, Dante se așezase pe o veche piatră romană ca să Își tragă sufletul și, Între timp, asculta replicile oribile și fanfaronadele plebeilor, bucuroși nevoie mare de masacrul comis. În preajmă mai rămânea doar agitația unor vigiles de cartier, care veniseră cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
scape de prezența stingheritoare a cadavrului și dispărură iute cu trupul. Poetul ridică În spate lada cu mecanismul și Îi urmă la rândul lui, după ce luase, cu mâna cealaltă, lampa lui Elia Învelită Într-o pânză. În afara mânăstirii zări siluetele Întunecate a doi membri ai confreriei, ascunși În cape. Unul ținea hulubele unui car cu roți mari, acoperit cu o perdea neagră, sub care călugării așezaseră deja trupul lui Arrigo. - Suntem aici, frate, zise celălalt, care ținea un mic opaiț. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
lui Ostrane, groparul, care pe aceasta din urmă o sapă cu mare încetineală. „De ce anume pe aceasta și nu alta?“ l-am întrebat într-o zi. „Fiindcă aceasta, mi-a răspuns el privindu-mă cu ochii săi ca niște puțuri întunecate, fiindcă aceasta trebuie să rămână în amintire...“ Ostrane e cam flecar, îi place să dea replici de efect. Și-a greșit meseria, l-aș fi văzut foarte bine pe scena unui teatru. Bătrânul Destinat era un om al pământului, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
vorbise după ce deschisese ușa și arătase spre drapel, apoi își vârâse degetele lui ca niște cârnați în buzunarele pentru ceas ale vestei de mătase și făcuse pe importantul în tăcerea lui, aruncându-ne din când în când câte o privire întunecată care, fără îndoială, voia să spună „Ce faceți voi aici, și ce vreți? Mai bine v-ați căra, în loc să vă lipiți boturile de noi“. Dar niciunul dintre cei care sorbeau scena din priviri ca pe un vin rar nu pleca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
la cafeneaua Thăriex, cea mai apropiată, în vreme ce noi, ceilalți, ne gândeam încă la caligramele nebunului, la universul său de confetti și de murdării, scuturând din cap, fluierând tare, ridicând din umeri și uitându-se pe fereastră spre răsărit care devenea întunecat ca un lapte de tuș. Și apoi, fiindcă adormise și sforăia după atâta băut, primarul ajunse să-și spargă mutra lovindu-se de scaun și de masă. Râsete generale. Oamenii se întorc la mesele lor. Discuțiile reîncep. Se vorbește. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
un ținut îndepărtat. Iar de atunci am prins obiceiul să iau carabina cu mine, în plimbările mele duminicale, ajutându-mă de ea aproape ca de un băț. Cu trecerea anilor, țeava și-a pierdut strălucirea și a căpătat o nuanță întunecată care nu o prindea prea rău. Deviza gravată de Gachentard a dispărut mai mult sau mai puțin din cauză că nu a fost întreținută, și singurele cuvinte care se pot încă citi sunt Nu, vei și nimic: „Nu vei... nimic“, și e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
făcut-o un om galant. De douăzeci de ani, Josăphine locuia la capătul străzii Chablis, aproape în câmp. Nu era o casă, ci doar câteva scânduri înnegrite de ploaie, care doar printr-un miracol obișnuit nu se prăbușeau. O colibă întunecată precum cărbunele, care îi băga în sperieți pe copii, și în care toți credeau că se înalță până la tavan piei împuțite, animale moarte, păsări dezmembrate și șoareci lipiți pe planșete. Nimeni nu intra înăuntru. Am fost acolo, de două ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
voce schimbată. Nu mai era vocea unui preot. Dar nici cea a unui horticultor. Vocea unui om plin de amărăciune, a unui om rănit. L-am oprit cu un gest când se pregătea să rostească cu voce tare, în camera întunecată, numele acelei flori. Nu voiam să aud acel nume. Îl știam prea bine. Îmi zvâcnea în cap de două zile, și zvâcnea, zvâcnea fără-ncetare. Chipul micuței mi-a venit iarăși în minte, de parcă aș fi primit o palmă. Preotul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
iluzia vieții și a luminii. Mai apoi, de-a lungul anilor, am încercat să cultiv rochia-fecioarei în micuța noastră grădină. Nu am reușit niciodată. Semințele rămâneau în pământ, putrezeau acolo încăpățânate, refuzau să urce spre cer, să iasă din pământul întunecat, umed și lipicios. Nu creșteau decât iarba-câinelui și scaieții, invadând totul, ajungând până la înălțimi incredibile, sufocând cu primejdioasele lor corole cei câțiva metri pătrați ai grădinii. I-am lăsat până la urmă să câștige. M-am gândit adesea la vorbele preotului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
pe covoare, lovituri în uși, lacrimi pierdute prin parchetul lor. La capătul unui culoar se afla camera lui Destinat, la o anumită distanță de celelalte, mai retrasă. Ușa ei era, de altfel, mai înaltă și mai austeră, de o culoare întunecată, bătând în roșu închis. Am știut de îndată că era camera lui. Nu putea fi altundeva decât aici, la capătul acestui culoar care semăna cu un pasaj, cu o alee de ceremonie care te obliga să o parcurgi într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
în care voiam să rămân singur. El nu ar fi fost decât un biet nefericit care să crească lângă mine, pentru care viața nu era decât un vid umplut de o singură întrebare, o imensă gaură fără fund și foarte întunecată pe marginea căreia am mers întotdeauna în cerc, vorbindu-ți, pentru ca toate cuvintele mele să fie un zid de care să mă agăț cumva. Ieri am mers spre Podul Hoților. Îți amintești? Ce vârstă aveam? Ceva mai puțin de douăzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
trunchiuri de copaci, pe pereți atârnă știuleți de porumb, dovleci, câteva arme, lănci, niște măști curioase, de sticlă colorată, chipuri de oameni, cu cercuri roșii în loc de ochi, unele, în mod ciudat, nu au desenată gura, spațiul de jos e doar întunecat, în dreapta intrării, se află o ușă și niște scări care coboară undeva. Groapa cu lei!, glumeau studenții. Toate mesele, ocupate. O chelneriță tânără servește repede, nimeni nu țipă la ea, nimeni n-o ciupește de fund, se vede că e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
hăinuțe, cu șuvițe de păr bălai ieșind Îmbârligate de sub căciulița pentru patinaj. Pentru că și eu sunt Îndrăgostit de cineva... S-a oprit, fiindcă auzise În depărtare voci tinere râzând și, privind prin parbrizul Înghețat În lungul străzii luminate, zărise conturul Întunecat al saniei. Trebuia să acționeze rapid. S-a aplecat Într-o parte cu o mișcare bruscă, violentă, și a apucat mâna Myrei - mai precis, degetul ei mare. — Spune-i să se ducă direct la Minnehaha, i-a șoptit. Vreau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
multe fântâi arteziene și bănci albe, ce se iveau brusc din ascunzișuri de frunziș. Mai exista și o mare, mereu crescândă familie de pisici albe, care dădeau târcoale prin straturile numeroase de flori, profilându-se brusc noaptea pe fundalul arborilor Întunecați. Pe una dintre potecile acelea umbroase Beatrice l-a sechestrat, În sfârșit, pe Amory, după ce domnul Blaine se retrăsese, cum Îi stătea În obicei, să-și petreacă seara În biblioteca personală. După ce l-a dojenit că o evitase, l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
-o de-a curmezișul peste câteva sute de pogoane, oprind mașina În dreptul unui bloc de apartamente Înalt, din piatră albă... Nu va uita niciodată strada aceea... Era un bulevard larg, mărginit pe ambele părți de clădiri albe identice, cu geamuri Întunecate. Blocurile se Întindeau cât vedeai cu ochii, scăldate În lumina vie a lunii, care le făcea să pară palide precum calciul. Amory Își imagina că În fiecare exista un ascensor, un groom de culoare și un tablou cu chei; că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
neconcordanțele acelea teribile care-ți zgâlțâie gândurile cuibărite În colțișoarele minții. Bărbatul nu purta pantofi, ci un fel de mocasini, dar cu bombeuri ascuțite, ca niște Încălțări din secolul al paisprezecelea, cu vârfurile curbate În sus. Culoarea mocasinilor era maron, Întunecat și aveai impresia că picioarele Îi umpleau În totalitate. Nici nu se putea spune cât de sinistru arătau... Probabil că spusese ceva sau avusese o anumită Înfățișare, fiindcă vocea Axiei a răzbătut până la el prin vid, plină de o stranie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
strânși, cu inima bătându-i În piept ca un ciocan. Departe În față a apărut un punct negru care s-a lățit Încet, alcătuind o formă omenească. Dar Amory depășise deja locul acela. A cotit pe o stradă lăturalnică Îngustă, Întunecată și mirosind a mucegaiuri vechi. A mers În zigzag prin bezna lungă și sinuoasă, de unde clarul de lună era alungat, cu excepția unor petice și luciri minuscule... Pe urmă s-a lăsat, dintr-o dată pe vine lângă un gard, gâfâind extenuat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
a așteptat În umbra gardurile, iar văpaia asta era cumva... era atât de aproape, Încât ulterior chiar putea s-o numească. Își amintește că strigase: „Am nevoie de un prost! Of, trimite-mi un prost!“ Asta o făcea Înspre gardul Întunecat din fața lui, din umbrele căruia veneau pașii, târșâindu-se... târșâindu-se... Își imagina că „ prost “ și „bun“ se combinaseră cumva prin asociația de idei anterioară. Când a strigat astfel, n-a fost deloc un act de voință. Voința l-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
de secundă În care s-a auzit bătaia gongului și ecoul ei grav, că era chipul Dick Dumbrid. Peste câteva minute a sărit În picioare, precepând vag că nu se mai auzea nici un zgomot și că era singur În aleea Întunecată. Era frig, iar Amory a luat-o la fugă spre lumina care dezvăluia strada de la celălalt capăt al ulicioarei. LA FEREASTRĂ Era dimineața târziu când s-a trezit și a constatat că telefonul de lângă patul din camera de hotel suna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]