26,173 matches
-
invenții și unei creații specifice. Este necesar în egală măsură ca această subiectivitate să fie înțeleasă ca viață, în așa fel încât prestațiile transcendentale care fac sau, mai degrabă, care sunt știința să se lase recunoscute ca modalități ale vieții absolute, având același statut ca și creațiile artei, de pildă, și astfel ca fenomene de cultură, având același statut ca și fenomenele artei. Faptul că operațiile subiectivității științifice aparțin vieții ca unele dintre modalitățile sale înseamnă că, cu toate că sunt scoase din
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vii ale activității științifice mai cu seamă, care nu apar niciodată în orizontul nici unei transcendențe și nu compun niciodată nici o obiectivitate, este cea care le sustrage reflecției științifice atunci când nu le sustrage reflecției filozofiei înseși. În calitate de modalități vii ale subiectivității absolute, prestațiile științifice nu îi aparțin doar ca unele dintre determinările sale, cu titlu de efectuări incontestabile; acestea nu sunt ceea ce sunt într-un soi de factualitate transcendentală de nivel superior care ar trebui chiar recunoscută dacă ar exista mijloacele de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
cu care ea se identifică, a cărei ființă-reală, auto-afectarea, ea o definește în așa fel încât să coincidă cu aceste capacități fundamentale ale inteligenței și să le poată pune în operă. În măsura în care operațiile constitutive ale științei sunt modalități ale vieții absolute în sensul despre care tocmai am vorbit, în sensul unui exercițiu al potențialităților acestei vieți, al punerii lor în operă și al punerii lor la încercare, în care ele sunt propria lor ființă-practică adusă în această practică și de către ea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
înfăptuirea sa și la sporirea sa, atunci știința, percepută nu doar în mod restrictiv drept câmpul obiectivităților ideale, ci pornind de la prestațiile transcendentale care le produc și care nu sunt ele însele decât actualizarea anumitor potențialități fenomenologice originare ale subiectivității absolute, știința astfel înțeleasă în deplina sa concretizare nu este altceva decât o formă de cultură. De la cultură ea împrumută locașul său ontologic, cel al praxisului și, în același timp, caracterele care aparțin oricărei "realități" definite de către practică și ca practică
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
prezentare mai edificator această capacitate este, și ea, cuprinsă în istoria unui progres, modul înfăptuirii sale este cel al unui exercițiu, este un mod practic. În această privință spiritul, și prin aceasta înțelegem mai ales ansamblul potențialităților cunoscătoare ale subiectivității absolute, este într-adevăr, așa cum voia Descartes, un ingenium, adică exercițiul continuu, în moduri din ce în ce mai riguroase și mai sigure de ele însele, al potențialităților constitutive ale viziunii teoretice. În posibilitatea sa fondatoare, știința se confundă cu acest ingenium, ea este unul
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
un ingenium, adică exercițiul continuu, în moduri din ce în ce mai riguroase și mai sigure de ele însele, al potențialităților constitutive ale viziunii teoretice. În posibilitatea sa fondatoare, știința se confundă cu acest ingenium, ea este unul dintre modurile concrete ale vieții subiectivității absolute, în calitate de viață cunoscătoare, și astfel una dintre formele fundamentale ale culturii. În calitate de mod al vieții și, prin urmare, în calitate de mod de viață, știința este mai mult sau mai puțin analogă celorlalte forme ale culturii, formelor sale imediate în praxisul cotidian
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
radicală în care, ajungând la toate punctele ființei sale, ea se simte și se încearcă pe sine fără distanță, fără medierea nici unei depărtări, nici unui În față și nici unei lumi, atunci, după spusele științei care nu cunoaște decât obiectivități, această interioritate absolută, adică viața însăși, nu există. Fără îndoială, știința nu formulează ea însăși această negare explicită a esenței interioare a vieții, și asta deoarece ea nici măcar nu are habar de asta, deoarece acolo unde își îndreaptă ea privirea viața nu apare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
care suntem în calitate de Individ viu. Situația științei în cultura modernă, sau, mai bine spus, cultura modernă ea însăși în calitate de cultură științifică, ni se dezvăluie astfel sub înfățișarea unui paradox. Pe de o parte, știința este un mod al vieții subiectivității absolute și îi aparține pe de-ntregul. Cu toate acestea, pe de altă parte, fiecare dintre operațiile subiectivității științifice se înfăptuiește ca scoatere din circuit a acestei subiectivități, în așa fel încât, concentrându-se asupra ființei care este acolo în față
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
vieții, acesta este evenimentul crucial care determină cultura modernă în calitate de cultură științifică. Or autonegarea vieții nu fondează doar "cultura" științifică, ci o afirmă ca fiind singura formă de cultură, aruncând neîncredere asupra formelor tradiționale care constau toate în dezvoltarea vieții absolute și își atribuiau în același timp o astfel de dezvoltare ca scop explicit. Așadar nu doar cultura științifică, nu doar eliminarea dorită și dictată de ea a tuturor celorlalte modele spirituale constituie trăsătura decisivă a "culturii moderne". Pentru faptul de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
Aceasta din urmă este cea care se ascunde sub titulatura de "om", de "savant", numai din acest motiv aceștia pot fi concepuți ca "făcând știința", ca producând obiectivitățile care formează câmpul său tematic, deoarece în realitate ea, prestațiile acestei subiectivități absolute sunt cele le "produc" propriu-zis. Contradicția internă a științei drept contradicție a științei față de ea însăși nu se limitează cu toate acestea la opoziția dintre conținutul său obiectiv și efectuarea subiectivă care nu contenește a-l produce pe acesta, între
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
din urmă. Ființa patetică a științei este complexă, iar analiza sa, dacă se vrea exhaustivă, se desfășoară în mod necesar pe mai multe niveluri. În primul rând, prestațiile transcendentale care produc idealitățile științifice sunt ele însele, în calitate de efectuări ale subiectivității absolute, determinări afective, nu sunt doar intenționalități deschise asupra corelatului lor intențional și dând acces la acesta, modalități ale cunoștinței, ci, prin faptul de a se auto-afecta, prin faptul că nici o viziune care nu se încearcă văzând nu este posibilă, aceste
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
lui, patosului său, care se cufundă în Noapte în vreme ce adevărul obiectiv și științific prin urmare este independent de subiectivitatea individuală a individului și se definește prin intermediul acestei independențe, adevărul mai originar despre care vorbim și care se identifică cu subiectivitatea absolută, acest adevăr variază odată cu viața, are o istorie, care este istorialul absolutului, îmbrățișarea sa cu sine potrivit modalităților fundamentale ale Suferirii, o individualitate, în măsura în care esența patosului său este cea a ipseității și în care ea nu se istorializează niciodată decât
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
orice adevăr esențial nu survine decât ca această carne a Individului și ca propria sa viață. Adevărul, după cum știm, își este sieși propriul criteriu. Acest criteriu este fenomenalitatea din care este făcut și în care consistă, fenomenalitatea patetică a subiectivității absolute, adică viața însăși ca identică cu această fenomenalitate originară și constituind-o. Ca atare acest adevăr își face propria dovadă, fiind ceea ce este, în auto-afectarea sa și prin ea, în mod ineluctabil și imposibil de tăgăduit. Adevărul care își este
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
altceva decât o încercare de sine în fiecare punct al ființei sale, și astfel, ca efectuare fenomenologică a auto-afectării în Suferirea primitivă, ca pasivitate radicală și de nebiruit a vieții față de ea însăși și ca esență a sa, decât legătura absolută a patosului, legătura care nu poate fi dezlegată. A vrea să sfărâmi această legătură înseamnă într-un fel a-i spori indestructibilitatea: a o încerca și mai puternic. Slăbiciunea vieții consistă în voința sa de a fugi de sine și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
reale" și "adevărate" în chiar acel moment în care, preocupându-se în mod exclusiv de ființa obiectivă, adică de ceea ce poate și trebuie să fie adus înaintea lor prin intermediul procedurilor lor, fac abstracție de viața care constituie totuși, ca subiectivitate absolută, singura ființă reală și adevărată a Individului transcendental care suntem. Aceste gândiri care se afirmă nu numai ca științe, ci ca unicele științe posibile, se împart în două grupe: cele care tematizează natura și cele care pretind a vorbi despre
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
XX și extraordinara lor dezvoltare pot oare din acest moment dovedi altceva decât că studierii vieții umane, adică a subiectivității interpretate în mod mai mult sau mai puțin confuz și întrezărite ca subiectivitate transcendentală și, în ultimă instanță, ca viața absolută a acestei subiectivități, i se substituie proiectul explicit de a dobândi despre om o cunoaștere științifică, adică obiectivă în dublul sens care a fost admis în așa fel încât scopul acestei obiectivități să implice scoaterea din joc a subiectivității care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
sensibilității pentru a nu se reține decât formele sale pure. Astfel, raportarea omului ar trebui condusă în mod analog în ceea ce privește materia din care omul a apărut inițial în fenomenalitate și ni se înfățișează nouă, adică lui însuși, prin esența subiectivității absolute ca viață. Însă când aceasta din urmă a fost scoasă din joc, iar modul de acces originar la om nu mai este indicat sau prefigurat nicăieri, științele umane, desprinse de înrădăcinarea lor în ființă, eliberate de orice metodă, nu mai
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
prealabilă a acestui corp subiectiv de a fi în sine, ajungerea în sine a fiecăreia dintre puterile prin care el ajunge în lume, faptul de a se simți pe sine și faptul de a se încerca pe sine ale vieții absolute. Faptul uman, faptul istoric cel mai simplu nu este inteligibil și nici măcar posibil dacă nu privește un individ empiric, dacă nu este el însuși produsul acestei duble obiectivări care face din istorie istoria indivizilor vii, adică aceea a puterilor prin
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de data aceasta, ci obiectiv într-un sens radical, în sensul idealității și al omni-temporalității: dat asupra căruia se poate reveni de câte ori se dorește. Pe baza acestor idealități este posibil a întemeia legi, corelații, care prezintă același caracter de obiectivitate absolută. O teorie științifică privitoare la om va fi ansamblul acestor corelații și acestor reguli, în sensul unei totalități coerente și sistematice. Dacă vorbim de pildă despre sinucideri, acestea pot fi numărate. Simplei acumulări încă lipsite de inteligibilitate a acestor fapte
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
un stil și o direcție definite? Se poate situa punctul de plecare altundeva decât în fenomenul însuși înțeles astfel, așa încât abstractizarea se produce pornind de la el, iar caracterele pe care le reține aceasta sunt caracterele fenomenului, categoriile transcendentale ale vieții absolute și esența sa considerate, e-adevărat, potrivit existenței lor originare, așa cum se trăiesc și se încearcă ele însele în absoluitatea și deplinătatea concretizării lor, însă așa, cel puțin, cum se reprezintă ele sub aspectul unor esențe ideale? Oricât de ireale
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
puțin, cum se reprezintă ele sub aspectul unor esențe ideale? Oricât de ireale și de abstracte ar fi reprezentările sale (și astfel esențele înseși ca esențe ideale), ele rămân purtătoarele, în conținutul lor reprezentativ, proprietăților inerente modalităților vii ale subiectivității absolute și le exprimă pe acestea. Ca atare, ele nu au nimic de-a face cu determinările pur formale care rezultă din activitatea categorială a numerației, a reunirii, a punerii în ansamblu, a modului de abordare matematică în general, care își
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
reprezentare, trăsătura ontologică decisivă a vieții, încercarea de sine în toate punctele ființei sale a acesteia, s-a pierdut deja, făcând loc distanțării unde se ridică o lume. Aderării masive a ființei la sine în imanența radicală a subiectivității sale absolute și la determinările ontologice care afectează din principiu această existență percepută în adecvarea perfectă la sine a patosului său "întâmplarea, spune Kafka, ca pământul pe care stai să nu poată fi mai mare decât cele două picioare care îl acoperă
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
obiectul său. Totuși acesta nu se desemnează singur, nu se aduce el însuși în el însuși, în persuasiunea omni-revelării sale lui însuși, așa cum o face o frică, o senzație, o dorință asemenea vieții: este numai umbra acesteia, umbra vieții transcendentale absolute care plutește în fenomenul empiric și contingența cunoașterii, a oricărei cunoașteri obiective privind viața, cea a deciziei prin care se alege ce anume va fi făcut să corespundă acestei umbre în fenomenul considerat obiectiv, ce anume va fi considerat în
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ultimă justificare? Aceasta poate fi formulată rapid după cum urmează: deoarece, în auto-afectarea sa, viața nu "este" decât ca ipseitate și astfel ca Individ transcendental, deoarece această Parusie a Ființei se repetă indefinit, atunci fiecare dintre aceste vieți (dintre aceste subiectivități absolute) se află în relație de exterioritate radicală cu toate celelalte, exterioritate a cărei forme fenomenale este lumea. În aceasta din urmă fiecare viață se raportează la celelalte și la sine, la natură, în sfârșit, în calitate de alta în această lume. Pornind
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și supusă hazardului, convențională, contingentă, ca să spunem tot, în măsura în care ea survolează prăpastia care separă realitatea de irealitate și în care, pe de altă parte, ea face să corespundă o calitate generală "greu", "calificat" acelui ceva care este conținut în singularitatea absolută a diferenței sale absolute. De pildă, o activitate dureroasă sau insuportabilă pentru un individ puțin dotat va fi trăită dimpotrivă de altul ca expansiune fericită a puterilor sau a capacităților sale proprii. O asemenea delimitare calitativă și generală a muncii
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]