KorAP: Find »[drukola/base=adept & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...73 74 75 ...302 >

7,542 matches

Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343

ceea ce presupune o relație istorică (o formă a apărut Înaintea celeilalte), una cauzală (o formă a generat apariția celeilalte) și una hermeneutică (o formă dă sens celeilalte). Cea mai elaborată construcție În acest sens este așa-numită „școală ritualistă”: pentru adepții acestei teorii, la Începuturi au fost doar gestul și acțiunea rituală, ca expresii ale emoțiilor primordiale. Mitul reprezintă o fază ulterioară, de raționalizare, de pierdere a trăirilor originare și de Înlocuire a acestora cu sensurile exprimate și cuprinse În povestire

Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman (2008) [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
unele comunități, eliminarea celui Învins (sinteză În J. Townsend, 1997, pp. 447-450). Deși șamanismul a fost considerat de unii savanți drept o formă de exprimare a relației dintre om și lumea supranaturală specifică societăților primitive de vânători și culegători, deși adepții teoriilor evoluționiste consideră că șamanul este Înlocuit treptat de vindecător, de magician și, În final, de preot (M. Winkelman, 1990), studiile antropologice au arătat că șamanii și complexul magic al șamanismului conviețuiesc cu și se adaptează la lumea modernă. Pe

Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman (2008) [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
În luna sravana (iulie-august), pe durata lunii pline. Mii de pelerini vin aici pentru a i se Închina lui Shiva, prezent sub Înfățișarea unui linga, un falus În Întregime din gheață, care, se spune, crește și descrește după fazele lunii. Adepții lui Shiva pot merge și la Kedarnath. Cei ai lui Vișnu pot merge la sanctuarul de la Badrinath. Deși se ajunge foarte greu până acolo, nimeni nu renunță. Se pare că Badrinath Îi atrage cel mai mult pe credincioși. În fiecare

Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman (2008) [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
unei comunități. O altă școală de gândire subliniază funcția de contestare a sărbătorilor (În special carnavalul, mascaradele și Charivari): cu aceste prilejuri se instituie „antistructura”, o societate Întoarsă pe dos care neagă sau măcar pune sub semnul Întrebării ordinea consacrată. Adepții primei poziții Îndulcesc această idee prin conceptul supapei de siguranță - sărbătoarea nu distruge ordinea, ci permite punerea ei Între paranteze pentru un anumit interval de timp, eliberând astfel tensiunile, frustrările nemulțumirile acumulate În societate (R. Muchembled, 1978, pp. 124-127; M.J.

Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman (2008) [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
de substanță, iar distanțele În timp și spațiu nu constituie un obstacol În fixarea originii și sensului unui fenomen de folclor, cules În secolul al XIX-lea sau XX, Într-o formă culturală (atestată sau presupusă) din Antichitate sau preistorie. Adepți ai teoriei relicvelor, acești cercetători văd În folclor un depozitar al formelor din vechime, puțin prăfuite și discret alterate, dar În niciun caz radical modificate ori resemnificate. Similitudinile, transformate În filiații istorice și culturale, Îi vor permite lui N. Densusianu

Introducere în antropologia culturală. Mitul și ritul by Mihai Coman (2008) [Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Constantin, în ciuda succesului conciliului de la Niceea (325), arianismul face progrese în nordul Dunării Wulfilas (311-384), episcop got, predică un creștinism arian, în nordul și sudul Dunării, în limba greacă, latină și gotă. Impăratul Iulian (361-363) restabilește religia tradițională romană, fiind adept al lui Mithra (Sol invictus), o victimă creștină din acești ani este Sfântul mucenic Aemilianus din Durostorum (Silistra, sudul Dunării). El vizitează cetățile de la Dunăre și se îngrijește de securitatea drumurilor. Sub împăratul Valens (364-378), scena politică de la Dunăre a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce își exercită influența în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciția, soboarele ariene sunt convocate la Serdica și Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit și ea să imprime o viață latină, fiindcă era o credință populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
daco-romane întâlnim mai ales în fostele orașe, lângă castre, centre comerciale și așezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creștină a găsit mai lesne adepți și a progresat în rândul populației din orașe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare și se închina vechilor zeități păgâne.12 I. Creștinismul daco-roman (secolele IV-VI) Despre originea apostolică a creștinismului românesc O problemă controversată este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cercetări ulterioare să facă lumină în această privință.15 În Moesia Inferior și Dacia, la sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de-al IV-lea, spiritualitatea păgână prezenta condiții similare, tendințe apropiate, orientări comune, aceasta continua să aibă adepți, mai ales în zona rurală. În ceea ce privește începuturile și ascensiunea creștinismului în spațiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creștinismului daco-roman este șubredă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
comânda, basilica -biserică, Domine Deus Dumnezeu. Concluzie: începuturile creștinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.16 Martiri creștini la Dunărea de Jos Religie cu o doctrină aparte, propovăduind un monoteism cu totul străin de spiritul antic greco-roman și interzicând adepților săi participarea la riturile tradiționale, creștinismul nu se putea bucura de toleranța autorităților romane și nici de simpatia adoratorilor vechilor divinități. Suspectați de autorități, respinși de mulțime pentru practicile lor contrare zeilor, creștinii erau considerați un corp străin, marginal, în afara

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Creștinii erau orășeni, proprietari, militari. Episcopia tomitană și-a continuat existența. După 324, anul morții lui Licinius, când s-a instalat pacea Bisericii în Orient, asistăm la dezvoltarea vieții creștine în Dobrogea (Scythia) în anii 364-381, aici păstorea episcopul Bretanion, adept al credinței niceene, care l-a înfruntat pe împăratul Valens, arian. În acest timp, Biserica s-a organizat în parohii, conduse de preoți, dioceze (eparhii), conduse de episcopi și provincii ecleziastice, coordonate de mitropoliți. Pe vremea lui Teotim I (390-407

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din secolul al IV-lea, dar incinerația nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o "romanitate fără Imperiu" (M Bărbulescu), asistăm la supraviețuirea unor credințe tradiționale romane, unii adepți ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credințele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influențat ritul de înmormântare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vase de băut pentru morți, însoțite de banchetul funebru, la Brateiu.22 Marea mutație, în plan religios, pe teritoriul fostei provincii Dacia este răspândirea creștinismului cu mai multă intensitate decât înainte de 275-concret, înmulțirea monumentelor și obiectelor creștine, creșterea numărului de adepți și dezvoltarea comunităților creștine. Progresul creștinismului în fosta provincie Dacia trebuie văzut ca o continuare a unui proces început în secolele II-III. Retragerea aureliană n-a însemnat și micșorarea nucleelor creștine sau o sincopă în difuzarea noii religii, comunitățile din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
țară (sate) și periodeuți (misionari). Statutul politic și canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creștine daco-romane, de pildă, cele de la Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deși lipsesc obiectele creștine, adepți ai religiei noi se aflau și în alte teritorii controlate de Imperiu. În sursele istorice, nu este menționat nici un slujitor din comunitățile creștine daco-romane dependente de Moesia Prima și Dacia Ripensis. În partea centrală și de nord a ex-provinciei Dacia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și acțiunile Sf. Ioan Gură de Aur și ale reprezentanților lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menționat: exilarea în "Scythia" de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia și viața creștină exemplară a adepților săi au contribuit la difuzarea noii credințe la nordul Dunării. În privința confesiunii, credincioșii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocși și eretici, arieni și audiani, dar ei conviețuiau în liniște, o particularitate a societății multietnice și religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creștini

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
predica în greacă, latină și gothică. Prezența unor creștini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă și una ariană, la nord de Dunăre, a existat și o biserică audiană, înființată de adepții acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în "țara goților" la nord de Dunăre, unde a propovăduit "luminile credinței", a întemeiat mănăstiri cu reguli clare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Minor, apoi a trecut în "țara goților" la nord de Dunăre, unde a propovăduit "luminile credinței", a întemeiat mănăstiri cu reguli clare și a făcut mulți prozeliți printre latinofoni. Urmașii săi au fost Uranios din Mesopotamia și Silvanus, dar numărul adepților a scăzut și ei s-au refugiat în Imperiu.32 Creștinismul din teritoriile extracarpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistența dintre grupuri creștine cu învățături diverse, ceea ce a avut consecințe însemnate pentru începuturile creștinismului popular românesc. În aceste teritorii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceea ce a dus la anumite particularități ale creștinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă și cea ariană au existat mai multe afinități în organizarea bisericească, în liturghie și practica religioasă, factori importanți ai progresului religiei creștine aici. Viețuirea în cadrul acelorași așezări a adepților celor trei biserici (comunități) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spațiul extra-carpatic nu au existat intoleranțe între credincioșii creștini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credințe. Marea neînțelegere dintre ortodoxie și arianism era de natură teologic doctrinară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu legiunile și administrația Imperiului".51 Afirmațiile lui Panaitescu sunt nu doar exagerate, ci de-a dreptul eronate: este de neconceput să credem că vechea religie zalmoxiană, ce dăinuia în Dacia de o mie de ani, n-a mai avut adepți în nordul Dunării, după 275. La fel de greu de admis este afirmația că religia romană, împărtășită de numeroșii coloniști aduși în Dacia, după 106, ar fi încetat să existe după plecarea legiunilor, deoarece coloniștii în bună măsură au rămas aici cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după romanizarea Daciei, iar numele de Diana se găsește în vocabula românească "zâna" (Zina). În acest fel, "Diana Sancta" din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (Sancta Diana), figura centrală a folclorului românesc (vezi E. Lozovan, Dacia Sacra). Astfel, spune Pârvan, dianaticii (adepții cultului Dianei), "cei stăpâniți de Diana", au dat în limba română pe "zănateci", nebuni, rătăciți (vezi Contribuții epigrafice... p. 120). Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată deoarece transformarea s-a produs într-un mediu popular, rural (campestru și silvestru

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
păgânism și creștinism la noi, în Dacia, precum zână, zănatic, drac. Acești termeni denotă că, dimpotrivă, a fost o luptă în conștiința oamenilor, iar aceasta a dobândit aspecte violente. Era inevitabil ca noutatea religioasă adusă de creștinism să întâmpine împotrivirea adepților vechilor credințe păgâne. Același istoric, Pârvan, susține fără echivoc faptul că păgânismul n-a putut fi învins de creștinism, ba mai mult, numeroase credințe și practici vechi populare au dăinuit și mai departe în noua religie. Terminologia creștină în limba

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolele VII-IX. Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenței etnice și religioase incinerația era practicată de slavi, iar inhumația de autohtonii creștini afirmația că mormintele de incinerație aparțin populației romanizate, cum susține Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menținerea unor adepți ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenușă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creștinismului în spațiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la Florența de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte și cărți slavone anterioare conciliului de la Florența. Pe de o parte, istoricii străini, adepți ai teoriei imigrării românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și până jos, la mulțimea de rând, întreg neamul unguresc din Panonia, dintre Dunăre și Tisa, a fost creștinat (botezat). Și în Ungaria (precum în Bulgaria, în secolul al IX-lea), a existat o încercare de împotrivire la creștinism din partea adepților păgânismului, dar acțiunea acestora a fost curmată cu severitate de noul rege apostolic. La creștinarea poporului său, Ștefan a cerut mai întâi papei, titlul și coroana de rege creștin, apoi împuternicirea de a organiza biserica în Ungaria. Papa a satisfăcut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
283 ne indică faptul că Dacia Aureliană a fost împărțită în două: Dacia Ripensis, în preajma Dunării, cu reședința la Ratiaria (Arcar) și Dacia Mediteranea, ceva mai spre sud, cu centrul la Serdica (Sofia). Aceste precizări geografice se datoresc faptului că adepții teoriei imigraționiste susțin că românii s-au constituit ca popor în Moesia, alții în Dardania (în vecinătatea Macedoniei), pe malul Adriaticii sau în Rodopi. Așadar, după Compendium-ul lui Eutropius, care dă informații clare și este "mai presus de orice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]