3,212 matches
-
acționă ea fu o încuviințare solemnă din cap. - Mersi, băieți. După un scurt moment de deliberare, continuă: - Nu împușca pe nimeni, altfel vin personal după tine. Ai înțeles? Răspunsul fu un zâmbet strălucitor. Gata, viteza întâi și cauciucurile mușcară din asfalt. În câteva secunde, Amelia Sachs rula deja cu 100 la oră. - Hai, hai, hai! se încurajă ea singură, urmărind cu privirea pata întunecată ce încă se zărea în depărtare. Chevroletul alerga cu viteză, dar direcția era departe de a fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
și îl trântiră pe trotuar. - Nu mișca, nu mișca, nu mișca, nu mișca! Unul din ei îi luă arma, altul servieta și unul îl apăsa pe gât cu un picior având greutatea tuturor păcatelor orașului. Fața îi fu turtită de asfalt și simți o durere ascuțită în încheieturi și umeri de la cătușele care se închiseră cu zgomot, în timp ce buzunarele îi erau întoarse pe dos. Strivit de caldarâm, pastorul Swensen putu vedea cum ușa mașinii lui Grady se deschide și ies trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
străzile lăturalnice. E ceva mai mult de mers pe străduțele alea din spate, desigur, dar asta presupune să evit trecerea pe lângă - cum săi zic?- locul crimei? Cu greu aș putea. Imediat ce-am văzut firma luminată cu neon strălucind pe asfaltul ud, mi-am dat seama că fusese o nebunie să încerc așa ceva și m-am oprit ca trăsnită, cuprinsă de o tristețe subită. Ziua-n amiaza mare, îmi reușise: mă forțasem să privesc de cealaltă parte a străzii în timp ce mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
o mănușă și-am scotocit în geantă după mărunțiș, recunoscătoare pentru scuza oferită ca să mai stau pe loc o vreme. Am găsit o monedă de 50 de pence și-am aruncat-o în cutia turtită pe care o așezaseră pe asfalt: indiferent dac-o foloseau pentru o cutie de bere Special sau cine știe ce altceva, din partea mea să le fie de bine. Și eu eram disperată după ceva de băut. N-am primit nici un fel de mulțumiri, de fapt și de drept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
sub mustața prostească, iar el s-a întors pe loc, redobândindu-și într-o clipă suplețea persoanei sale manageriale. Făcu spre mine o mișcare deopotrivă grațioasă și idioată - o parodiere a unui mim care alunecă pe picioare aparent invizibile pe asfaltul dintre noi. Ajunse la mine, încă rânjind, și-mi întinse o mână înmănușată. —Ah! O așteptați pe Stacey, domnule? Îmi venea să-l lovesc, dar am fost reținut de bunul-simț și de nevoia instinctivă de a păstra deschise toate canalele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
făceau excepție. Era o construcție prăfuită, deschisă care, deși ar fi trebuit, nu oferea nici măcar o palmă de umbră să se ferească de soarele puternic al amiezii. Prea obosite să mai continue căutarea, fetele s-au întors la limba de asfalt pe care stătuseră mai devreme, o porțiune care ar fi putut fi trotuar, pistă de aterizare sau parcare. Tocmai se prăbușiseră epuizate pe geamantanul Adrianei când aceasta apăru triumfătoare, ținând în mână o sacoșă de plastic, și se trânti alături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
din Enigma Otiliei despre cinema, despre un film povestit se referă doar la una din dimensiunile formei romanești. Acum nu mai rămîne decît să Începem. Iată primele fraze: „PIERDUT AUTOBIOGRAFIE. EI, ȘI ?... O DECLAR NULĂ. Și vîntul ridica ușor, peste asfalt, ziarul, ca o nălucă. CÎte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, așezînduse moartă pe caldarîm. Tocmai Își cumpărase o lamă Gillette. Puse cu grijă lama Gillette În mașina de bărbierit În timp ce privea afară pe feresatră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
măreața vatră”. TU În cor. Omul de pe stradă e un străin...” Motivul autobiografiei, recurent În toată operă, este unul de reper, cu el Începe și cu el se termină romanul: „Pierdut autobiografie, o declar nulă... Și vîntul ridică ușor peste asfalt ziarul ca pe o nălucă. Era la mijlocul lunii iulie 1992. CÎte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic, din vreun plop, așezîndu-se moartă pe caldarîm. Arsă de vară. Moartea unei frunze, o moarte anonimă. Într-un ultim grad de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
moș Costache. Asta e la cinematograf? Așa e! răspunse naiv Titi. Dacă e așa, e urât! Constată bătrânul și nu vru să mai asculte. G. CĂLINESCU, Enigma Otiliei Partea Întâi Pierdut autobiografie... O declar nulă. Și vântul ridica ușor, peste asfalt, ziarul, ca o nălucă. Câte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, așezându-se moartă pe caldarâm. Tocmai Își cumpărase o lamă Gillette. Puse cu grijă lama Gillette În mașina de bărbierit În timp ce privea afară pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
decât un biet mitralior de bord pe un bombardier care nu bombardase niciodată nimic. De aia zbura acum, ca să se defuleze. Se Întâmpla uneori să-l ia și pe el. Era vară. Căldura mare usca dudele care se storceau pe asfalt și el plecă singur spre ștrandul Obor. Urcă pasarelele peste calea ferată și privește către ștrand, e lume multă și toți fac baie și ar intra și el, dar nu are bani și, pentru că i se face frică de sărăcie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. Întreaga asistență, În picioare, ovaționează Îndelung, răsună urale. Cum ar fi să stea așa o sută de ani? Ca În Războiul ăla. Pierdut autobiografie. O declar nulă... Și vântul ridica ușor, peste asfalt, ziarul, ca o nălucă. Era la Începutul lunii noiembrie. Câte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, așezându-se moartă pe caldarâm... Tocmai Își cumpărase o lamă Gillette. O leadră de câini lipăia a pustiu peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
lună de lună un buchet de flori În fiecare zi, În fiecare seară, de la ghioceii cruzi și violetele mirosind a pământ și a seră, până la floarea miresei și trandafirii de sfârșit de iunie. Plutind peste zăpezi, peste iarba parcurilor, peste asfaltul trotuarelor, zi de zi cu Gaetana, iubind nemărturisit, până la sfâșiere, și ochii negri ai Gaetanei, strălucind râsul ei biruitor, privirile ei triste recuperând neștiute amintiri, totul fără să știe, fără să știe o clipă că o iubești, stând așa lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
2000. Gândiți-vă la familia voastră, la cei din jur, gândiți-vă cu drag, fiți fericiți. În ceea ce mă privește, ai mei au Început să moară Înainte de a mă naște. Pierdut autobiografie, o declar nulă... Și vântul ridica ușor, peste asfalt, ziarul, ca pe o nălucă. Era la mijlocul lunii iulie 1992. Câte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic, din câte un plop, așezând-se moartă pe caldarâm. Arsă de vară. Moartea unei frunze, o moarte anonimă. Într-un ultim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
și oamenii se duceau Înapoi Înauntru. Ploaia care curgea ușor n-o deranja. Era fericită că putea să se bucure de liniște pentru câteva minute. Se așeză la una din mese și respiră aerul proaspăt de ploaie de vară pe asfaltul londonez. Pentru că se abținuse toată seara, Ruby Își băgă mâna În geantă și scoase telefonul mobil de-acolo. Vroia să-și verifice mesageria vocală. Poate că tipul cu capitalul de investiții cu care se Întâlnise ieri Își schimbase părerea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
apoi se deschideau și se împrăștiau, pentru a se aduna din nou într-un alt zbor. Jos, trecătorii își țineau ziarul sau mâinile deasupra capului, apărându-se de găinațul care cădea din cer ca o grindină și se amesteca, pe asfalt, cu frunzele ude căzute din copaci, împrăștiind în jur un miros dulceag și apăsător de care cu toții se grăbeau să scape cât mai repede. Ai venit ca vântul spre intersecție dinspre capătul străzii. Aproape că reușiseși să scapi nevătămată, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
au ajuns lângă marginea trotuarului într-o baltă neagră. Casca ți s-a rostogolit pe stradă ca o țeastă goală, nu o legaseși. Pașii cuiva s-au apropiat imediat de tine. Țineai ochii deschiși, gura murdară nu mai avea incisivi. Asfaltul îți intrase în piele, înțepându-ți obrajii ca o barbă. Muzica se întrerupsese, căștile walkman-ului îți alunecaseră în păr. Bărbatul din mașină a lăsat portiera larg deschisă și a venit spre tine, ți-a privit fruntea pe care ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
care picioarele ei subțiri se chinuiau dizgrațios. Pusese laptele într-un sac patchwork cu o curea foarte lungă care îi ajungea aproape de genunchi. Nu mă băga în seamă, mergea repede, fără să-și întoarcă vreodată capul, târșâindu-și picioarele pe asfaltul desfundat și atingând aproape pereții. Se opri în fața unui oblon. Atelierul era închis, pe o hârtiuță prinsă cu scotch era scris că se va deschide peste două ore. M-am gândit la mama ta, trebuia s-o anunț că voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
întins apa și a așteptat în picioare să-i înapoiez paharul. — Vă simțiți mai bine? Da, apa îmi curățase gura. Nu mă conduse la ușă. — Vă mulțumesc. — Nu aveți de ce. Căldura era tot acolo, plutea în aer, mișca imperceptibil lucrurile. Asfaltul ceda moale sub tocurile mele. M-am pus să aștept ora deschiderii lângă oblonul tras al atelierului. Transpiram din nou și îmi era din nou sete. M-am întors la bar. Am cerut încă o dată apă, dar când băiatul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
mers. Am căutat sub scaun apa pe care o aveam cu mine, am găsit-o, călduță în sticla ei de plastic. Mi-am clătit gura, am scos capul pe fereastră și am golit pe mine ceea ce mai rămăsese din sticlă. Asfaltul fugea și în același timp fugea mirosul zăpușelii și al mării care era deja aproape. Am lăsat volanul și mi-am apropiat mâinile de față ca să le miros. Căutam o urmă a cruzimii mele, Angela. Am găsit doar un miros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
fost cea mai fericită zi din viața noastră împreună, dar bineînțeles că nu ne-am dat seama. Din ziua aceea de martie se scurseseră aproape zece ani și eu treceam pe lângă păduricea de pini fără să-mi întorc capul, în timp ce asfaltul de sub roți începea să se acopere cu nisip. Am parcat mașina sub copertina aflată în spatele grădinii. M-am aplecat să nu mă lovesc de frânghia pe care erau puse la uscat cearșaful de plajă și costumul de baie al Elsei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Ea își dădu seama, prinse halatul și își acoperi pieptul. Acum se afla în lumină. Și, în lumina aceea puțină a lumânării, mă privea cum mănânc. Cu brațele încrucișate, ca o iubire în noapte. Mă oprisem acolo, pe porțiunea de asfalt stropit cu nisip, dincolo de un șir de oleandri. Priveam poarta întredeschisă, și printre zăbrelele ei, casa. Acoperișul de ardezie și pereții foarte albi, fosforescenți în claritatea luminii abia născute. Nu intrasem în casă, rămăsesem în mașină, să mă pătrundă umezeala
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
deschide ușa. Aer, în sfârșit aer, dau buzna pe scări. Manlio mă urmează. Stewardesa îl cheamă: — Ce faceți, coborâți și dumneavoastră? Manlio ridică brațele în vântul care îi smulge haina: — Sunt un coleg!, strigă. Suntem din nou pe suprafața de asfalt. Un lucrător al aeroportului ne ia cu micul său automobil și ne duce spre ieșire. Nu vorbesc, țin brațele încrucișate, gura strânsă. Inima s-a întors la locul ei. Manlio își pune ochelarii de soare, chiar dacă nu-i soare. Coborâm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
noaptea aceea să nu se întoarcă împotriva mea. Nu mă simțeam obosit, umblam sprinten. Mâncasem puțin și digerasem și puținul acela. Străzile erau pustii și tăcute. În scurt timp mi-am dat seama că liniștea aceea nu era totală, că asfaltul gemea înăbușit. Noaptea, orașul este ca o lume părăsită de către oameni, dar plină de prezența lor. Cineva care iubește, cineva care se desparte, un câine care chelălăie pe o terasă, un preot care se scoală. O ambulanță care târâie un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
un sens... Dar acum... Acum să ne trecem mâinile pe hainele șifonate, pe părul lipit de cap, și să ne întoarcem cu dezordinea aceea încă înăuntru, cu trupurile zguduite, la lumea din fundul străzii care lucește de la luminile reflectate pe asfalt, de la mașinile în mișcare, de la picioarele grăbite sub umbrele. Suntem încă noi, niște nenorociți, niște amanți mizerabili în mijlocul străzii. Un balon roșu zace pe asfaltul negru, ca o inimă uitată. Italia îl privește. — De ce ți-ai tăiat părul? Nu răspunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
înăuntru, cu trupurile zguduite, la lumea din fundul străzii care lucește de la luminile reflectate pe asfalt, de la mașinile în mișcare, de la picioarele grăbite sub umbrele. Suntem încă noi, niște nenorociți, niște amanți mizerabili în mijlocul străzii. Un balon roșu zace pe asfaltul negru, ca o inimă uitată. Italia îl privește. — De ce ți-ai tăiat părul? Nu răspunde, zâmbește în întuneric, dinții ei neregulați apar sub lama minusculă a buzelor. Așa ne întoarcem în mulțime, cu brațul meu îndoit și mânuța ei sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]