2,113 matches
-
să continui: „Dintr-un vis mi-a venit ideea. Am visat că rătăceam într-o lume cu temple închinate lăcustelor, tu preoți îmbrăcați în odăjdii pe care erau țesute cu fir de aur lăcuste și cu nenumărate lăcuste care îi devorau pe toți cei ce nu credeau în ele. Mă feream să scot o vorbă, să nu se afle ce gândeam, până ce, reflectându-mă într-un geam, am observat că eu însumi devenisem o lăcustă. Nu se poate când trăiești între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și să măsoare mereu, să aibă o mie de spaime și o mie de ezitări. În timp ce un bolnav nu mai are motive să se teamă de toate astea. Cel mult e îndreptățit să se teamă că boala nu-l va devora cu totul. În rest, scapă de toate constrângerile sănătății. Un bolnav poate ajunge acolo unde dependența se transformă în libertate. El poate râde de toate prudențele sale și de toate spaimele. Odată ce l-a cuprins, boala lui sfântă îl lasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mare, despre ceața care se lăsase în ajun, despre bălăriile care creșteau bolnăvicios, fără nici o noimă, într-un adevărat desfrâu, în spatele azilului, amenințând să înăbușe într-o zi clădirea, despre pasiunea Hingherului pentru câini, una din acele pasiuni unice care devoră până în măruntaie ( „Pe ăsta, ricana Mopsul, cum nu-i vorbești de câini, îl înghite noaptea”), sau despre ultimele cancanuri venite din cătun și în cele din urmă cineva spunea cuvântul fatidic: Bătrânul. Imediat, discuția se concentra asupra lui. Intervenise ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și fluturi și șobolani care fugeau de ele. Numai furnicile nu scăpau; erau prinse și devorate. Copacii vuiau acum ca o mare, frunzișurile lor deveniseră imense, formau valuri și umpleau întreg orașul de o muzică amenințătoare și, totodată, funebră. Iarba devora sub ochii mei pietrele. Trunchiul unui arbust care crescuse lipit și, pe alocuri, chiar înfășurat ca o frânghie groasă de un gard metalic începuse să îndoaie și să roadă fierul. Am vrut să mă apropii, să privesc mai bine și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
pe coridoarele pline de fum, încurcându-i, prin panica lor, și pe cei care aveau treabă, să scoată din magazie gălețile, ori să pună cât de cât ordine în debandada generală. Printre strigăte se auzea destul de clar trosnetul flăcărilor care devorau bălăriile și lingeau, din întuneric, ferestrele azilului ca niște fiare apocaliptice. Un îngrijitor care venise de-afară și căruia i se aprinsese halatul se tăvălea pe jos. Siminel, Nelson, Dominic și chiar Victor, asistați de Domnul Andrei, săriseră să pună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nouă, tocmai acum tăceți? Mi-am adus aminte de necunoscutul care-i spusese Domnului Andrei că ar fi dorit să i se scrie pe mormânt: „Nu râdeți. Vă rog”. Care mormânt? Nu exista nici un mormânt în bălării, ierburile acopereau și devorau totul, inclusiv mormintele. Bietul om, îmi părea rău că nu-l găsisem în viață, i-aș fi cioplit un mormânt în cea mai înaltă stâncă de pe țărm și aș fi scris cu litere de o șchioapă, să se vadă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
m-au învățat ce e foamea de artă, foamea de realitate ireală sau de irealitate reală care este viața artei. Devenisem oarecum și prizonierul lor, pentru că așa e publicul, sau cel puțin așa era auditoriul meu din azil, admiră și devoră cu aceeași plăcere insațiabilă. Bătrânii mă hăituiau să-i mint, nu-mi puteam permite prea multe crize de creație. O dată sau de două ori jocul mi s-a părut o corvoadă, o cruce pe care numai vanitatea mă ținea pironit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
combat, era inutil. Dimineața mi-am petrecut-o pe baltă, în barcă. După-amiază am avut poftă să dau o raită prin bălării. Nu mai plouase de mult, ierburile se uscau și putrezeau de căldură; păreau un hoit pe care-l devorau alte ierburi, tinere, însetate de viață și necruțătoare. Trebuia mereu să-mi deschid drum cu mâinile, să mă apăr de mărăcini care se găseau aproape la tot pasul, printre flori mai ales. Am mers până n-am mai auzit zgomotul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
-mi reproșez că n-am căutat pământul făgăduinței în ceea ce aveam, ci că l-am căutat într-un deșert. Tocmai de aceea mă pomenesc uneori vorbind cu guzganii: „Când va veni furtuna, vă voi lăsa trecutul meu, hămesiților. Sfârtecați-l. Devorați-l. Faceți ce vreți cu el. Vă aparține. E numai bun pentru voi”. Vorbind altfel aș rata și ultima șansă, de a desăvârși ceea ce am distrus incomplet. Uneori trebuie plătit ca să ne apărăm de propriul nostru dispreț, chiar dacă există și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
duc gândul până la capăt. Din toate părțile au început să năvălească în sală furnici roșii care se suiau pe oglinzi unde mureau, acoperind oglinzile strălucitoare ca o rugină sau ca o flacără în agonie. Furnicile năvăleau parcă chiar pe mine, devorându-mi treptat picioarele, mâinile, umerii și în cele din urmă ochii, urechile, nasul, bărbia. Am măturat cu palma furnicile de pe una din oglinzi și mi-am revăzut figura. Da, arătam întocmai ca Bătrânul. Eram chiar el. Nici nu mai tremuram
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
atingă. Mă întreb chiar ce vor face fără mine. Nopțile lor vor rămâne pustii. Fără un scop. Nu vor mai ști, bieții, încotro să se îndrepte. Le va lipsi trupul meu, farul lor. Cred că vor sfârși prin a se devora între ei. Dar nu pot să rămân aici o veșnicie. Nu vreau o moarte de guzgan. Asta mă ajută să aștept disperarea pură a furtunii. Și acum, scuzați-mă, e cazul să mă pregătesc, fiindcă furtuna începe, mi se pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ar putea citi, ci le-ar putea publica și scoate bani de pe urma lor. Așa merg lucrurile În această epocă a noastră Îngrozitoare, americanizată. Nu mai există intimitate, nu mai există decență. Jurnaliștii, reporterii, biografii sunt niște paraziți, niște lăcuste care devorează orice frunzuliță. Arta pe care o creăm... eforturile noastre... de a da naștere unor lumi imaginare... nu-i mișcă. Nu-i interesează decât faptele triviale. Mi se pare că e de datoria noastră să le refuzăm această satisfacție, să luptăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
de Boccacio, banditul... Și Necuratul, jucîndu-și cu mișcări absente sextantul, se uită, ațâțat, în spate, după o cocioabă, de parcă i s-ar fi pus un semnal de lanternă în ochi. Taximetrul luase, din nou, pe aripi, praful de pe barierele Bucureștilor, devorând cu repeziciune hartanele aeroportului Băneasa, ale blocurilor cu olane, lacului, stației Peco, podului Constanța, zbârnâind o clipă în trecătoarea formată între clopoțeii Vilei Minovici și silueta de biscuit putrezit a fântânii arteziene Miorița, lansîndu-se cu profesionalism pe porțiunea placată în
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
pieptul lui. James a zâmbit languros și și-a pus mâinile sub cap, într-un gest caracteristic bărbatului care știe că e pe cale să aibă o partidă foarte incitantă. Sexul era specialitatea Juliei. Citise mai multe cărți pe acest subiect, devorase orice articol din reviste pe care pusese mâna, ba fusese chiar și la un seminar intitulat „Cum să-ți ridici bărbatul pe noi culmi“. Iar seminarul cu pricina n-avea nimic de-a face cu alpinismul. Lipsa sentimentelor era suplinită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1906_a_3231]
-
expuse. Toate tablourile către care îl târâse pe puști fuseseră „în regulă“, „OK“ sau „nașpa“. Fiona se apropiase cel mai tare de un zâmbet din partea lui Jake atunci când puștiul dăduse cu ochii de dimensiunile farfuriei cu mâncare, pe care o devora acum cu poftă. Fiona se simțea teribil de obosită. Atâta falsă veselie o epuizase. Așa cum nu mai suporta nici să rânjească de zor ca o cretină. Tot ce ar fi vrut să facă era să-l strângă de gât pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1906_a_3231]
-
a gândit Julia, tipa zace întinsă pe spate, în timp ce doctorul îi coase vintrele, dar tot reușește să-i scrie un sms nenorocitului meu de bărbat. Oare tenacitatea ei chiar n-are limite? Amândoi au continuat să-și mănânce aperitivul - James devorând aproape tot platoul, iar Julia ciugulind delicat de pe margine. După câteva minute, femeia a luat resturile și le-a înlocuit cu cele două farfurii cu friptură și păstârnac tras în miere. —Mulțumesc, a spus James distras, scoțându-și cravata de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1906_a_3231]
-
cum era, plin de inele și parfumat nici nu părea să aibă nevoie de cadouri. Cum el scăpase de ravagiile înaintării în vârstă, Vultur-în-Zbor nu înțelegea motivul dependenței Liviei de Deggle. Pe măsură ce femeia îmbătrânea, devenea tot mai interesată de supranatural. Devora tarotul, scripturile, cabala, chiromanția și absolut orice lucru care susținea că lumea este mai mult decât pare, că sfârșitul fizic nu înseamnă, de fapt sfârșitul. Din moment ce Deggle îi împărtășea preocupările și era mult mai priceput decât ea, Liviei Cramm i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
un tiran. A denunțat tirania într-un stat liber. Printre carnivori a lăudat virtuțile dătătoare de puteri ale cărnii. Printre vegetarieni a vorbit despre puritatea spirituală pe care o aduce refuzul de a mânca acea carne. Printre canibali și-a devorat un tovarăș. Deși de felul lui era un om bun, a lucrat un timp pe post de călău, perfecționându-și arta mânuirii toporului și cuțitului. Deși credea despre sine că e bun, a trădat multe femei. Prea puține l-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
mult decât pe tine însuți? E greu, foarte greu și uneori pare chiar imposibil, dar nu poți să rămâi blocat la nesfârșit în acea durere care te sfâșie pe interior bucată cu bucată, cu fiecare zi tot mai mult. Te devorează ca un animal sălbatic mereu înfometat și nu dă semne că ar intenționa să se oprească. Trebuia să lase în urmă toate amintirile care-i zgândăreau rănile, trebuia să ierte pentru a putea iubi din nou, pentru a se vindeca
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
îi arătă un chip ofilit, o privire stinsă în ochii mari, întunecați cu reflexe de curiozitate și verde-pământiu. Avea senzația că privește într-un vas gol, iar ea știa că „ochii sunt oglinda sufletului”. Pe unde se pierduse conținutul? Îl devorase suferința, durerea, dezamăgirile, lacrimile? Nu, era acolo, ascuns bine chiar și de privirea ei iscoditoare, după perdele groase de tristețe, nemulțumiri și neputință. Bine că putea să-și ascundă frumusețea interioară cu atâta strășnicie, de parcă ar fi riscat să fie
Clipe fragile by Mihaela Alexa () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100966_a_102258]
-
corp. Se trezi apucat de după cap. Un râu fierbinte Îi Încolăci gâtul cu repeziciune. Mai văzu luna Înroșită, rostogolindu-se aiurea dintre crengile copacului. După aceea, totul se sparse În el și căzu În negrul desăvârșit al propriei ființe. Fu devorat cu sălbăticie. Se spune doar că, atunci când Îi crăpă inima Între dinți, Câinele Negru se simți izbit de o mireasmă puternică de trandafiri, care se risipi ușor, parfumând cerul Înalt până departe. Răcoarea nopții Îl trezi În cele din urmă
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
scurt timp, Însă, după nefericita Întâmplare, am simțit dintr-o dată, ca la o chemare, Oboseala. Nu știu dacă s-a datorat infirmității mele, autosugestiei, singurătății impuse ori altui fapt. Cert este că o senzație perversă, neștiută, a Început să-mi devoreze, cu fiecare secundă scursă, energia, metamorfozându-mă Într-un individ confuz, lipsit de vlagă, epuizat. Mă subjugase, Îmi lichefiase oasele, transformându-mă Într-un gasteropod uriaș și neputincios. Într-o vietate ce lăsa În urmă un miros de aer putred
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
a spus de atâtea ori, când modelul masculin cerut de vremuri se află la antipodul gracilității impasibil-elegante, când militarul - o cifră pierdută Într-o uriașă masă de anonimi - contrazice clipă de clipă, prin felul său de a trăi (brutal, vulgar, devorat de instincte), esența Însăși a dandysmului, ce le mai rămâne de făcut unui Proust, Montesquiou, Vaché, D’Annunzio? Aparent, ei nu au nici o șansă În fața „marelui măcel”. Dar dacă le urmărim atent biografiile, vom observa ceva cu totul impresionant. Auritele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
dandy, fie el cât de mic, În acest monument de măreție, cu un corp uriaș, cu o operă gigantică? Și totuși, Honoré de Balzac, stins, ca și contele d’Orsay, la doar 51 de ani, epuizat de miile de pagini, devorat de grandioasele proiecte și de o viață trăită paroxistic, stă la loc de cinste În acest catalog al dandy-lor. Oricât ar părea de ciudat, el se lasă Împins aici nu doar pentru că a compus un Tratat de viață elegantă, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
răceală pe care o purta ca pe o armură și Îl făcea de neatins 1. Între toate cluburile din Anglia, tocmai la „Watier” nebunia jocului Îi cuprinsese pe toți. Deja aici avuseseră loc scandaluri Înfiorătoare. Îmbătați cu porto, acești blazați, devorați de spleen, veneau la club În fiecare noapte să-și Înece sila nesfârșită de viață și să-și ațâțe sângele de normanzi - acest sânge care nu clocotește decât dacă pradă sau câștigă ceva - lăsând În voia sorții, la cheremul zarului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]