6,588 matches
-
nouă dacă ne Încredem În prieteni necredincioși! și fiindcă veni vorba, nu mă Încred În ministerialul Eglord. Crede-mă, Eglord ne trădează! Ar trebui să-l Îndepărtezi de la tine. Nu te Încrede În el! — Eglord? Nu se poate! răspunse mirat ducele. E adevărat, copil de cor nu e, mi-au ajuns și mie la ureche unele și altele... E crud și desfrânat. Dar ce vrei, sunt șerbii lui, nimeni nu-l poate Împiedica să-și ia femeile care-i plac de pe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cei doi nu sunt de față și, până când Îi vom avea aici, vom găsi o modalitate să-i potolim furia. În fond e un suflet nobil și apoi Își iubește prea mult fiica ca s-o trimită la mânăstire...“ Dar ducele Bertold plecase cu noaptea În cap la vânătoare, i se spuse. Nu-l așteptau decât către seară, când ceruse să-i fie aduși ministerialii care urmau să sosească la castel. „Poate că-i mai bine așa“, gândi Conrad. „Astă seară
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
clipă. După această Întâlnire urmară doar puține momente de fericire fără speranță. Își mărturisiseră că nu puteau trăi unul fără celălalt și că ar fi ales mai degrabă moartea decât despărțirea. Între timp, se iveau tot felul de noutăți amenințătoare. Ducele Bertold voia s-o căsătorească cu un prinț francez, la Curtea regelui se găseau câțiva prinți de sânge necăsătoriți. Nici nepotul ducelui de Brabant nu era o partidă rea. Venise chiar și un trimis din Bizanț, pe care tatăl ei
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
că ar fi ales mai degrabă moartea decât despărțirea. Între timp, se iveau tot felul de noutăți amenințătoare. Ducele Bertold voia s-o căsătorească cu un prinț francez, la Curtea regelui se găseau câțiva prinți de sânge necăsătoriți. Nici nepotul ducelui de Brabant nu era o partidă rea. Venise chiar și un trimis din Bizanț, pe care tatăl ei Îl primise cu toată bunăvoința. O alianță cu Comnenii nu era de lepădat! Se destăinuise părintelui Bernhard și acesta scutură Îngân durat
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
inima și-l uiți pe primul. Nu trebuie să iei totul atât de tragic. La Curtea părintelui domniei tale sunt mulți cavaleri nobili, ca să nu mai vorbim de alte Curți princiare, unde roiesc tineri frumoși și falnici, de obârșie aleasă. Ducele va avea desigur grijă să-ți găsească un soț pe gustul tău. Nu, părinte, protestă fata. Eu Îl iubesc pe Bodo. Înțelege, te rog, niciodată nu voi iubi pe altcineva. Mi-am dăruit inima pentru totdeauna și alta nu mai
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
el. Îi binecuvântase promițându-le că se va ruga pentru ei și tinerii se liniștiră Întru câtva, deși le venea greu să se prefacă. Își trimiteau vești prin slujitori credincioși, ceea ce nu era lipsit de primejdie. Dacă ar fi aflat ducele Bertold, lucrurile ar fi luat o Întorsătură nefericită. „De ce oare n-am fugit noi Împreună?“ Își spuse Adelheid, În timp ce privea pânzele de păianjen de pe tavan. „Am fi găsit un preot să ne cunune... și am fi plecat undeva, departe. Departe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
piatră, care cu câteva zile Înainte Îi salvase viața... XIV Când, seara târziu, Bertold nu se Întorsese Încă de la vână toare, Conrad Începu să se Îngrijoreze. Era toamnă și Întunericul se lăsa repede. Trimise slujitori cu făclii În Întâm pinarea ducelui, cu porunca să-l caute și să dea semn din trâmbițe de Îndată ce ar fi zărit micul cortegiu apropiindu se de castel. Nici o surlă nu sfâșie noaptea cu tonurile ei... Neliniștit, Conrad se plimba În sus și În jos prin Încăperile
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
prin Încăperile lui, chibzuind ce era de făcut. În cele din urmă se hotărî să plece el Însuși, cu toată călărimea pregătită pentru marea Întâlnire de a doua zi. Dar părintele Bernhard clătină din cap: — Unde să-l cauți pe duce, Înălțimea Ta? știe cineva Încotro a plecat? Îl cauți Într-o parte și el apare din alta! și apoi mâine nu vei ajunge la timp să pregătești confruntarea cu blestemații de trădători! Iar o să călărească singur, știți că nu are
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
puse În mișcare, trecând peste podul În lanțuri, și se Îndepărtă ca un convoi de umbre. În urma lor, podul se ridică și paza Întărită rămase sus În turnul porții, veghind cu strășnicie ca nici o suflare omenească să nu părăsească fortăreața. Ducele călărea În frunte, lângă Arnold cel cu ochi de pisică, cugetând la cele petrecute cu puțin Înainte. Trecuse pe la ducesa Sophie, cu care se sfătuise Între patru ochi. — Nobilă doamnă și cumnată, spuse el. Sunt peste măsură de tulburat. Nu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și asta mă descurajează. știi cumva cum de s-a hotărât el azi-dimineață să plece În pripă la vânătoare? Ducesa făcu ochii mari. Din palidă ce era, se albi și mai mult. Pentru nimeni nu era un secret faptul că ducele nu-și petrecea nopțile În cămara ei. Nu știu, mărturisi ea. Nu știu niciodată nimic. Nu mi-a spus nimic, știi doar cum ia el hotărâri În pripă... Numai o emoție foarte puternică o putea face să vorbească atât de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de greoiul Siegebert și-l copleșise cu onoruri. La Curtea de pe Schlossberg, rangul de maestru de vânătoare era foarte important, nu un titlu onorific oarecare. Mulți se luptaseră pentru el, când, peste noapte, apăruse Siegebert, noul favorit. Spre surprinderea tuturor, ducele Îi dărui și domeniul din Vogtsburg, și administrarea tuturor minelor de argint. Roșie În obraji ca tapiseria din odaie, Ingrid se Înclină adânc și, cu ochi galeși, Îi mărturisi tânărului duce că e feri cită să-l vadă. Aș fi
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ochi galeși, Îi mărturisi tânărului duce că e feri cită să-l vadă. Aș fi vrut să vă caut eu, mărite stăpâne, dar nu știam când și unde, deoarece sunt de puțină vreme aici. — Așa? De ce, doamna mea? se interesă ducele. și cum de nu v-ați gândit să cereți o audiență? Ar fi fost o bucurie pentru mine să vă primesc, o clipă de strălucire În viața cenușie pe care o duc! Femeia mușcă din momeală și-l privi cu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
m-am ascuns după perdea, a fost o greșeală, mărturisesc... — O, nobilă doamnă, dar nu s-au spus secrete de stat, de ce vă temeți? — Cred că pot să vă liniștesc eu, mărite stăpâne. După câte știu, Încă de câteva zile ducele voia să vâneze un cerb În pădurile din Vogtsburg. Soțul meu aflase de un cerb uriaș care s-ar adăposti pe-acolo. Aseară soțul meu a primit porun ca să se Înfățișeze dis-de-dimineață cu vânătorii la castel. Așa că bănuiesc... Soțul meu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
că nici fluviul nu era departe. Arnold cel cu ochii de pisică călărea În frunte, cu pri virea Încordată, cu toate simțurile la pândă, pentru a prinde cel mai mic semn de primejdie. Toți tăceau, pătrunși de gravitatea situației. Chiar dacă ducele Conrad n-ar fi poruncit liniște deplină, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să sporovăiască. Acesta călărea alături și se străduia să-și amintească cuvinte, gesturi, Întâmplări pe care le cunoștea și care În aparență nu aveau nici o
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Înainte de-a trece vânătorii? — Da, Înălțimea Voastră! — N-a fost nimeni care să vrea să ne aștepte pe noi? — Nu, doar că sunt destui curioși care vor să știe tot ce se Întâmplă! Hildebrand asculta cu mirare. Ce avea ducele de Îm părțit cu un șerb nenorocit, de-și pierdea vremea cu el? Ce-l interesa dacă fostului plutaș i se făcuseră slujbele de pomenire? Pricepuse numai că Bertold și vânătorii lui trecuseră de dimineață pe acolo... În rest... Lui
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
stat destul acolo sus și tocmai când mă gândeam că, dacă n-am murit de ștreang, am să mor Înghețat, deodată am auzit glasuri, hămăit de câini, larmă de vânătoare. Curând au apărut și vânătorii și l-am recunoscut pe duce, Însoțit de câțiva oameni. Erau puțini, slujitori de rând. Dintre curteni era numai unul, pe care stăpânul Îl numea maestru de vânătoare. „Acum descălecăm“, a spus domnul Bertold, „lăsăm oamenii și caii să se odihnească și apoi ne Îndreptăm grabnic
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
le-ar prinde bine. O Înghițitură de vin de-asemenea. Întârziem doar vreun ceas, carnea e fragedă și e gata Îndată. Dacă porunciți, trimit un om Înainte să dea de veste că ajungem curând. Se lăsase pe un genunchi Înaintea ducelui și vorbea supus și cu respect. Dar mie nu mi-au plăcut vorbele lui mieroase și spaima mea a fost și mai mare. Ce puteam face? Du cele căzuse desigur În capcană. Era Înconjurat de dușmani, căci, nu mai Încăpea
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
am Înșelat! Oh, Bertold, tocmai vasalii pe care i-ai copleșit cu favoruri și danii! De ce nu m-ai crezut?“ — Omule, se Întoarse el spre pădurar, povestești și povestești, dar până acum n-am aflat ce s-a Întâmplat cu ducele. N-am găsit cadavrul lui, nici pe cel al maestrului de vânătoare! — Mărite stăpâne, povestea e aproape de sfârșit. Vânătorii s-au așezat, urciorul de vin a trecut din mână În mână, pe când unul dintre ei pregătea o bucată mare de
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
doua oară urciorul de vin unul altuia, când ucigașii au năvălit peste ei și i-au măcelărit mișelește pe la spate. Nici n-au apucat să se apere, căci n-aveau armele pregătite... I-au Înjunghiat ca pe niște miei... — și ducele? — Măria sa a aruncat pocalul de argint pe care-l ținea În mână și și-a scos cuțitul de vânătoare, cu care s-a apărat, făcând pagubă printre mișei, până când a căzut străpuns de sulițe. L-am văzut cum sângera. Maestrul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
totul În jur. Dar dușmanii erau numeroși. Mereu răsă reau alții, ca din pământ, și se năpusteau cu furie. Nikolaus căzu cel dintâi. Dușmanii Îl Înconjurară pe uriașul Hildebrand, a cărui făptură războinică Îi făcu se să creadă că era ducele din Breisgau. — Păzește-te stăpâne, apucă el să strige și se prăbuși stră puns de trei sulițe. Conrad tocmai se Întreba dacă ai lui vor putea sau nu să țină piept când, deodată, ca la un semn, se auzi Înspre
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
urâtă pe frunte, din care sângele Îi șiroia peste fața aspră până și În moarte. Spada o mâ nuise În cele din urmă cu stânga, fiindcă dreapta Îi atârna neputincioasă, sfâșiată de un cuțit. Nu-i ucideți pe nobili, strigă ducele. Nu-i ucideți pe Eglord, pe Otto și pe cei de neam nobil. Îi vreau vii pe toți! Se lumina de ziuă. Curtea, conacul, câmpurile de jur Împrejur până departe la marginea pădurii erau roșii de sângele care se amestecase
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
curgând laolaltă cu al vostru, bravii mei cavaleri... are aceeași culoare ca și cel al domniilor voastre... „Așa e“, Își spuse, „am avut dreptate. În fața lui Dumnezeu toți suntem la fel...“ În mijlocul curții stăteau palizi și Înspăimântați captivii, Înconjurați de slujitorii ducelui. Erau acolo Amadeus din Genf, Siegebert din Solden, maestrul de vânătoare, starețul Otto și alții. Eglord lipsea. — Unde-i ministerialul din Opfingen? Întrebă Conrad. Oamenii lui Îl priviră mirați. Înaintea lor se afla un războinic necunoscut lor. Aerul de visătoare
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ați făcut cu el? se Îndreptă principele spre călugărul cel gras. Otto Îl privi fără să priceapă. Din fala lui nu mai rămăsese nimic. Veșmântul Îi era zdrențuit și o paloare de moarte i se așternuse pe față. — Unde-i ducele, trădătorule, popă viclean și fără Dumnezeu? Unde l-ați dus? Cu mână tremurătoare, Otto arătă spre dosul curții unde se găseau acareturile. Acolo Îl găsiră Într-o șură goală. Pe paie zăcea cadavrul Însângerat al ducelui Bertold, mânjit de mâzga
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
pe față. — Unde-i ducele, trădătorule, popă viclean și fără Dumnezeu? Unde l-ați dus? Cu mână tremurătoare, Otto arătă spre dosul curții unde se găseau acareturile. Acolo Îl găsiră Într-o șură goală. Pe paie zăcea cadavrul Însângerat al ducelui Bertold, mânjit de mâzga prin care Îl târâseră. Fața lui bărbătească era Încremenită Într-o expresie de uluire. Fusese Într-adevăr luat prin surprindere și ochii lui deschiși priveau fix spre un anu me punct, undeva sus pe tavan. — Ca
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
mint, iarăși nu pot. Dumnezeu știe ce s-a Întâmplat cu biata fată...“ Se Îndreptă deci spre chilia starețului ca să-i ceară sfat. Îl găsi cu totul tulburat și cenușiu la față. Un curier de la castel venise cu vestea că ducele Bertold fusese ucis noaptea trecută. Tocmai dăduse poruncă să se tragă fără Întrerupere clopotul cel mare și, Împreună cu eremitul, așteptau pe părintele Bernhard pentru a hotărî amănuntele Înmormântării. Meșterii zidari Începuseră deja să pregătească În biserică gropnița. Vestea se răspândise
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]